Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 832/2014. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 832/2014 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 18-12-2014 în dosarul nr. 832/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA CIVILĂ, DE C. A. ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ nr.832
Ședința publică din data de 18 decembrie 2014
Completul compus din:
Președinte: V. A.
Judecător: L. N.
Grefier: P. L.
S-a luat în examinare apelul civil declarat de către apelanta-reclamantă U. A. T. T. – DIRECȚIA DE ÎNTREȚINERE ȘI ADMINISTRARE PATRIMONIU prin PRIMAR, cu sediul procesual ales la Cabinet av. T. G. situat in T., .. 54, J. T., impotriva sentintei civile nr.1996/4.07.2014 pronuntata de Judecatoria T. in dosarul nr._, avand ca obiect acțiune în răspundere contractuală, in contradictoriu cu intimata-pârâtă . sediul în T., ., ., ..
Dezbaterile in apel au avut loc in sedinta publica din 24.11.2014, incheierea de sedinta din acea dată făcând parte integranta din prezenta hotarare.
TRIBUNALUL:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei T. la data de 09.01.2014, reclamanta U. A. T. T. - DIRECȚIA DE ÎNTREȚINERE ȘI ADMINISTRARE PATRIMONIU, PRIN PRIMAR a chemat-o in judecata pe parata ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună obligarea paratei la plata sumei totale de 5.158 lei reprezentând prejudiciu prin neexecutarea contractului de concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007, încetarea acestuia, evacuarea pârâtei, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentința civilă nr. 1996/4.07.2014 Judecătoria T. a admis excepția lipsei de interes pentru suma de 2.483 lei reprezentând debit restant la data de 30.09.2011; a respins cererea formulată de reclamanta U.A.T.-D.I.A.P. T. prin PRIMAR, în contradictoriu cu pârâta S.C. FAIANȚA S.A., pentru suma de 2.483 lei reprezentând debit restant până la data de 30.09.2011 ca lipsită de interes; a admis cererea formulată de reclamanta pentru suma de 2.345 lei reprezentând debit începând cu data de 01.10.2011 până la data de 23.06.2014; a respins cererea de obligarea pârâtei la plata sumei de 1.675 lei majorări de întârziere ca nefondată; a admis capătul de cerere privind încetarea contractului de concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007 și evacuarea pârâtei; a dispus încetarea contractului de concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007 si evacuarea pârâtei din imobilul situat în mun. T., ., .. T. și a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta de fond a retinut urmatoarele:
În ceea ce privește legea aplicabilă contractului de concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007, s-a reținut ca a fost încheiat în anul 2007, iar în materie contractuală, art. 102 alin. 1 LPA a Codului civil dispune „Contractul este supus dispozitiilor legii in vigoare la data cand a fost incheiat in tot ceea ce priveste incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea sa.”
Cum contractul de concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007 este anterior intrării în vigoare a noului cod civil, atunci codul civil 1864 este legea aplicabila inclusiv în materia executării si încetării contractului.
A arătat prima instanță că prin contractul de concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007 parata .. a concesionat suprafața de 35, 61 mp situata in mun. T., ., ., parter, jud. T. pentru un preț de 543 lei, suma ce se va actualiza anual cu rata medie a inflației, pe o durata de 10 ani, începând cu 01 .01.2007.
În ceea ce priveste excepția lipsei de interes pentru suma de 2.483 lei reprezentând debit restant la data de 30.09.2011, instanța de fond a admis-o pentru următoarele considerente:
Excepția lipsei de interes a cererii are natura unei excepții de fond, peremptorii, deoarece priveste exercițiul dreptului la acțiune, iar admiterea ei atrage respingerea cererii. Deci, instanța are obligația de a se pronunța mai întâi asupra acestei excepții.
Interesul reprezintă folosul practic urmărit prin introducerea unei acțiuni în justiție si este o condiție de exercițiu a acesteia.
S-a mai arătat de către prima instanță că potrivit art. 112, alin. 2 din O.G. nr. 92 din 2003 privind Codul fiscal, republicata, colectarea creanțelor fiscale se face în baza unui titlu de creanță sau al unui titlu executoriu, după caz.
Reclamanta a apreciat ca până la data de 30.09.2011, sumele datorate de către pârâta sunt creanțe fiscale, motiv pentru care a constituit dosarul de executare silita nr. 2009-3957, emițând titluri executorii si somații conform O.G. nr. 92/ 2003 ( f. 22-33).
S-a mai arătat de către prima instanță că în cauză, reclamanta deține deja titluri executorii împotriva pârâtei pentru sumele anterioare datei de 01.10.2011, iar formularea prezentei acțiuni în justiție pentru obținerea unui alt titlu executoriu (hotărâre judecătoreasca), cu privire la aceeași suma de bani, nu îi poate aduce nici un folos practic, deoarece executarea silita a pârâtului se poate face în temeiul titlului executoriu existent deja în posesia reclamantei. Prin urmare, a apreciat judecătorul fondului că prezenta acțiune este lipsita de interes pentru suma de 2.483 lei reprezentând debit restant până la data de 30.09.2011.
O acțiune în pretenții având același obiect este inadmisibilă întrucât s-ar crea posibilitatea ca împotriva aceluiași debitor, pentru aceeași sumă, creditorul să dețină două titluri executorii diferite, fapt ce nu poate fi acceptat.
Instanța de fond a arătat că nu poate trece peste interpretarea data de către reclamanta creanțelor sale anterior datei de 01.10.2010, deoarece pârâta are deschisă calea contestației la executare în care poate critica inclusiv daca pretențiile au sau nu natura fiscala, critici care ar putea duce la anularea actelor de executare.
Atât timp cât titlurile executorii pe care le are creditoarea nu au fost anulate, acesta își produc efectele, inclusiv în ceea ce priveste posibilitatea reclamantei de a le realiza prin executare..
Instanța de fond a mai arătat că nu poate reține decât că, la acest moment, reclamanta deține mai multe titluri executorii în cadrul dosarului de executare silită, titluri pe care le poate pune în executare conform dispozițiilor O.G. nr. 92/2003.
Instanța de fond a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă pentru suma de 1.675 lei debit începând cu data de 01.10.2011 până la data de 23.06.2014, debit reprezentând penalități de întârziere pentru următoarele considerente:
S-a mai arătat de către prima instanță că astfel cum rezultă din adresa din 23.06.2014 ( f. 54), debitul de 1.675 lei reprezintă majorări de întârziere pentru perioada 01.10._14.
Din cuprinsul contractului de concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007 nu rezultă cuantumul penalităților, art. IV din contract arătând că se datorează o penalitate zilnică potrivit normelor legale in vigoare.
În ceea ce priveste existența vreunei hotărâri de consiliu local prin care să se stabilească cuantumul penalităților, reclamanta nu a depus decât HCL nr. 36 din 27.02.2014 prin care se arată că se menține nivelul majorării de întârziere de 2% /lună, însă aceasta dispoziție are efecte pentru viitor, nefăcându-se dovada, deși s-a solicitat de către instanța, a unui act normativ care să prevadă cuantumul penalităților pentru sumele restante anterior anului 2014.
Între părți au luat naștere raporturi juridice civile, în baza cărora pârâta, în schimbul folosinței spațiului concesionat, și-a asumat obligația de a plăti redevența prevăzută în contract.
Redevența astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului T., iar din momentul în care se datorează, aceeași redevență reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local.
Prin consecință, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul prevederilor OG 92/24.12.2003, întrucât: 1) între părți nu s-a încheiat un raport juridic fiscal; 2) nici una dintre părți nu are calitatea de organ fiscal; 3) chiria convenită contractual este doar o categorie, lato sensu, a creanțelor bugetare, ca și creanța fiscală, dar nu are regimul juridic similar al acesteia din urmă.
S-a mai arătat de către prima instanță că a pune semnul egalității între sumele datorate cu titlu de redevență și cele datorate sub titlu de creanță fiscală (impozitul, taxa, acciza, etc), ar conduce la calificarea juridică greșită a izvorului obligației juridice. Astfel, în timp ce redevența își află sediul material în convenția părților, reglementată în cauză de norme de drept privat, creanța fiscală își are sediul de reglementare în acte normative de drept public.
Prin urmare, prestațiile la care s-au obligat părțile prin contract, inclusiv prestația ce vizează cuantumul redevenței și termenul de exigibilitate al acesteia sunt supuse regimului juridic de drept comun.
Nu sunt aplicabile nici dispozițiile invocate de reclamanta, respectiv 1241 alin. 2 OG nr. 92/ 2003, „nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligațiilor fiscale principale neachitate în termen, calculată pentru fiecare lună sau fracțiune de luna”, așa cum s-a arătat mai sus redevența este o obligație bugetara nefiscală pentru a se aplica majorări în cuantumul prevăzut pentru obligațiile fiscale.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta U.A.T.-D.I.A.P. T. prin PRIMAR, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
A arătat apelanta că în mod nelegal prima instanță a admis excepția lipsei de interes încălcând prevederile art. 33 din Codul de procedură civilă, neputând pune în executare, în anul 2014, titlurile executorii emise până în anul 2011. Prin modificările aduse Codului de procedură fiscală începând cu data de 1.09.2011, organele de executare silită fiscală neputând face niciun act de executare pentru aceste creanțe, astfel încât ele să fie recuperate. Din acest motiv a solicitat apelanta admiterea apelului și obligarea pârâtei și la plata sumei de 2.483 lei reprezentând suma inclusă în somațiile și titlurile executorii emise.
Raportat la capătul de cerere privind majorările de întârziere, a arătat apelanta că prima instanță în considerentele respingerii acestei cereri, se contrazice arătând că debitele sunt nefiscale. În acest context, apreciază că deși judecătorul fondului respinge ideea că se face aplicarea art. 1241 alin.2 din O.G. nr. 92/2003, consideră că o altă majorare decât cea de 2% nu avea cum să se aplice, din moment ce aceste redevențe din raporturi juridice contractuale comportau regimul juridic al creanțelor fiscale.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele de critică invocate, Tribunalul constată apelul neîntemeiat.
Potrivit Contractului de concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007, încheiat între Consiliul Local T. și .., având ca obiect preluarea în concesiune a unei suprafețe de teren din domeniul privat al municipiului, respectiv suprafața de 35,61 mp situată in mun. T., ., .. T., concesionara s-a obligat să achite prețul concesiunii în valoare de 543 lei/an, astfel cum acesta a fost stabilit prin H.C.L. Nr. 214/2005, sumă ce se indexa cu indicele de inflație pe anul 2006 și la începutul fiecărui an.
Cu privire la excepția lipsei de interes pentru suma de 2.483 lei reprezentând debit restant la data de 30.09.2011, excepție analizată în mod corect cu prioritate în conformitate cu prevederile art. 248 din Codul de procedură civilă, aceasta făcând de prisos orice analiză asupra fondului, tribunalul reține că, într-adevăr, interesul reprezintă folosul practic urmărit prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, fiind o condiție de exercitare a acesteia.
Reținând aplicabilitatea prevederilor art. 1 din O.G. Nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora ,,Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.”, anterior intrării în vigoare a O.G. Nr. 29 din 31 august 2011, pentru creanța derivând din contractul de concesiune la care s-a făcut referire, fiind calificată creanță fiscală, au fost emise titluri executorii în dosarul de executare 2009/3957/09.05.2009.
Aceasta, în contextul în care, conform art. 110 alin. 2 din O.G. nr. 92 din 2003 privind Codul fiscal ,,colectarea creanțelor fiscale se face în baza unui titlu de creanța sau al unui titlu executoriu, după caz.”
De vreme ce reclamanta deține deja titluri executorii pentru sumele aferente perioadei anterioare datei de 30.09.2011, titluri ce nu au fost desființate și care pot sta la baza unei executări silite, îi lipsește folosul practic pentru obținerea unei hotărâri judecătorești, fiind de altfel inadmisibilă obținerea unor titluri executorii diferite pentru aceeași creanță.
Ca atare, în mod corect a fost admisă excepția lipsei de interes.
În privința majorărilor de întârziere, tribunalul reține că prin Contractul de concesiune concesiune nr. G 7858/ 11.01.2007 părțile nu au convenit asupra cuantumului majorărilor de întârziere.
Potrivit art. 11 din contract, întârzierile la plată se vor sancționa conform normelor legale, iar dacă întârzierile depășesc 90 zile, se va proceda la retragerea concesiunii.
Relativ obligația legală de plată a unor atare majorări, tribunalul are în vedere că prevederile art. 124 indice 1 din O.G. Nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală, invocate de către reclamantă ca fiind incidente și care reglementează nivelul majorărilor de întârziere în cazul creanțelor datorate bugetelor locale, nu sunt aplicabile în speță întrucât creanța nu are caracter fiscal.
Acest fapt a fost susținut de altfel și de către reclamantă, care a menționat că după . O.G.29/2011, pentru creanțele ce derivă din contractul de concesiune încheiat cu pârâta, nu au mai fost emise titluri executorii, neavând caracter fiscal.
Se reține că, potrivit art. 1 alin. 4 din O.G. Nr. 92 din 24 decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum acesta a fost introdus prin O.G. Nr. 29 din 31 august 2011, s-a stabilit că ,,Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere și a redevențelor petroliere.", începând cu data intrării în vigoare a acestei norme.
Văzând considerentele arătate, având în vedere și dispozițiile art. 480 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, tribunalul va respinge apelul civil declarat de către apelanta-reclamantă U.A.T.-D.I.A.P. T., prin PRIMAR, împotriva sentinței civile nr.1996/4.07.2014 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei T., pe care o va păstra ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul civil declarat de către apelanta-reclamantă U. A. T. T. – DIRECȚIA DE ÎNTREȚINERE ȘI ADMINISTRARE PATRIMONIU prin PRIMAR, cu sediul procesual ales la Cabinet av.T. G. situat in T., .. 54, J. T., impotriva sentintei civile nr.1996/4.07.2014 pronuntata de Judecatoria T. in dosarul nr._, avand ca obiect acțiune în răspundere contractuală, in contradictoriu cu intimata-pârâtă . sediul în T., ., ., ., ca neîntemeiat și păstrează sentința apelată ca legală și temeinică.
Definitivă.
Pronuntata in sedinta publica din 18.12.2014.
Președinte, Judecător, Grefier,
V. A. L. N. P. L.
Jud.fond.F.Ș.
Red.jud.L.N./14.01.2015.
Tehnored.gref.P.L./4ex./14.01.2015.
.>
| ← Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 833/2014.... | Plângere contravenţională. Decizia nr. 827/2014. Tribunalul... → |
|---|
