Contestaţie la executare. Decizia nr. 280/2014. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 280/2014 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 17-12-2014 în dosarul nr. 280/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 280/2014
Ședința publică de la 17 Decembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. N.
Judecător D. N.
Judecător M. L. S.
Grefier N. M.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta S.C. I. C. L. I. S.A. cu sediul ales la SCA PETERKA ȘI ASOCIAȚII, București, sector 1, ., . civile nr.540/03.09.2014, pronunțată de Judecătoria Măcin, în dosarul nr._, având ca obiect contestație la executare, în contradictoriu cu intimata S.C. R. I. S.R.L., cu sediul în Măcin, ..106, jud.Tulcea.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 11 decembrie 2014, susținerile părții prezente fiind cosemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când având nevoie de timp pentru studiul actelor și lucrărilor dosarului, instanța a amânat pronunțarea în data de 17 decembrie 2014, când a pronunțat următoarea hotărâre.
TRIBUNALUL,
Prin acțiunea înregistrată la Judecatoria M. sub nr.504/253/16.04.2013, contestatoarea . a solicitat în contradictoriu cu . I. SA București, pe calea contestației la executare, anularea actelor de executare efectuate în dosarul nr.17/G/2013 al B. G. A. M. și constatarea nulității absolute a clauzei 9.8 din contractul de leasing financiar nr._ MR02 din 04.07.2004- condiții generale ale contractului.
Prin primul capăt de cerere se solicită anularea tuturor actelor de executare emise în dosarul execuțional 17/G/2013 al B. G. A. M., invocându-se faptul că la momentul încetării contractului de leasing nu mai datora intimatei nici o sumă de bani, indiferent cu ce titlu, în condițiile în care bunul care a făcut obiectul contractului a fost predat intimatei.
Legat de neexistența vreunei datorii a utilizatorului către finanțator se arată că, contractul de leasing este titlu executoriu și, potrivit art.399 alin.3 cod pr.civilă, în contestația la executare pot fi invocate apărări pe fond împotriva acestuia, nefiind vorba de un titlu emis de instanța judecătorească.
Plecând de la această prevedere, s-a formulat și al doilea capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei 9.1 din contractul de leasing financiar nr._ MR02 din 04.07.2004- condiții generale ale contractului.
Se susține că, clauza cuprinsă în art.9.1 din contract are natura unei clauze penale, obligând utilizatorul să achite toate sumele care, potrivit contractului, ar fi devenit scadente în viitor, în situația în care contractul încetează înainte de termen.
Se mai susține că intimata plecând de la această clauză a solicitat toate sumele pe care contestatorul ar fi trebuit să le achite dacă contractul s-ar fi derulat în continuare.
Contestatoarea arată că deși intimata a reintrat în posesia bunului, pe care ulterior l-a și înstrăinat, solicită și diferența de sume pe care utilizatorul ar fi urmat să le plătească în continuare dacă contractul ar fi rămas în ființă, adăugând acestor sume și celelalte creanțe care nu erau exigibile la momentul încetării contractului, în baza acelorași clauze. Se ajunge astfel la consecința directă a unei îmbogățiri nejustificate a creditorului care a încasat ratele de leasing până la momentul încetării contractului, a înstrăinat bunul, încasând valoarea acestuia și în plus primește și diferența ratelor care ar fi devenit scadente după momentul încetării contractului și până la finele acestuia.
În concluzie, apreciază contestatoarea, clauza care îl obligă pe utilizator să plătească predarea bunului, atele de leasing devenite scadente anticipat, pierzând atât folosința cât și c/val. autovehiculului, are caracterul unei clauze abuzive în sensul art.4 din Lg.193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”
Se mai invocă și art.1 lit.i din Lg.193/2000 potrivit căruia constituie clauză abuzivă acea dispoziție contractuală care „obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist”.
Plecând de la această prevedere, se apreciază că această clauză creează în mod evident un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin întâmpinarea depusă intimata . I. SA București a solicitat respingerea contestației la executare promovată de . invocând, pe excepție, necompetența generală a instanțelor judecătorești, tardivitatea contestației la executare și prescripția capătului de cerere referitoare la constatarea nulității parțiale a contractului de leasing cu privire la clauzele abuzive.
Prin sentința civilă nr.462 din 20 iunie 2013 Judecătoria Măcin a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 București unde cauza a fost înregistrată sub nr._/299/2013.
Prin sentința civilă nr._ din 09.10.2013 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Măcin și a constatat ivit conflictul negativ de competență.
Prin decizia nr.4192 din 26.11.2013 pronunțată de Î.C.C.J. – Secția a-II-a Civilă, în dosarul nr._/299/2013, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Măcin, jud.Tulcea, unde cauza a fost înregistrată sub nr._ din 07.02.2014.
Prin încheierea din 12 martie 2014 instanța a respins excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești excepția tardivității formulării contestației la executare și, în conformitate cu art.137 alin.2 vechiul cod de procedură civilă aplicabil în cauză, a unit excepția referitoare la constatarea nulității parțiale a contractului de leasing cu privire la clauzele abuzive cu fondul, întrucât s-a apreciat că este nevoie de administrare de dovezi pentru dezlegarea pricinii.
În susținerea prescripției capătului de cerere referitoare la constatarea nulității parțiale a contractului de leasing cu privire la clauzele abuzive, se invocă dispozițiile art.3 alin.1 teza I din Decretul nr.167/1958 potrivit cărora constatarea nulității putea fi exercitată în termenul de prescripție de 3 ani de la momentul încheierii contractului, termen însă ce a fost depășit.
Pe fond, s-a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată, arătându-se că sumele de plată conform contractului au fost încasate cu regularitate timp de aprox.1 an, ulterior fiind înregistrate întârzieri la plată de mai mult de 4 luni de la scadență, pentru care, în conformitate cu art.6, s-au perceput penalizări.
Se mai susține că deși au fost de bună credință contestatoarea a încetat orice plată fără a aduce la cunoștință vreun motiv al acestei fapte și fără a preda bunurile achiziționate folosindu-le în continuare fără drept.
În aceste condiții, i s-a comunicat debitoarei notificările de reziliere întrucât negocierile pentru recuperarea datoriei pe cale amiabilă au eșuat.
În aceste condiții s-a adresat executorului judecătoresc pentru un debit în valoare de 80.256,52 lei.
Se mai arată că, contractul de leasing financiar este potrivit art.8 din OG 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, titlu executoriu, iar executarea silită pornită în baza acestui contract a fost inițiată pentru recuperarea unei creanțe certe, rezultată din titlu executoriu, lichidă, fiind într-un cuantum determinat prin convenție și exigibilă, deoarece toate sumele sunt scadente.
Referitor la clauza abuzivă se arată că aceasta nu îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de legea nr.193/2000 art.4 și anume: existența unui contract încheiat între un profesionist și un consumator; clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza, singură sau împreună cu alte clauze din contract, să creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ și obligațiile părților.
Arată intimata că nici măcar prima condiție cea privitoare la existența unui contract între un profesionist și un consumator nu este îndeplinită.
Prin consumator, legea înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care încheie un contract în afara activităților lor autorizate, profesionale sau comerciale.
Deci, legea oferă protecție specială doar consumatorilor persoane fizice, nu însă și persoanelor juridice „profesioniștilor”, care desfășurând o activitate economică sunt prezumați a avea cunoștințele necesare pentru a putea evalua riscurile economico-financiare la care se expun.
Se mai susține că, clauzele contractuale sunt clare și neechivoce, iar rezilierea contractului de leasing financiar a intervenit ca urmare a neachitării ratelor de leasing.
Prin adresa nr.167 din 31.03.2014 intimata precizează că vehiculul cap tractor cu număr de înmatriculare_ a fost înstrăinat pentru suma de 31.000 euro, iar semi remorca basculă cu număr de înmatriculare_ a fost înstrăinată pentru suma de 31.232,44 RON.
Din raportul de expertiză întocmit de expert C. Cortez rezultă că valoarea totală a ratelor de leasing stabilite prin contractul de leasing financiar nr.040705MR02 semnat de cele două părți la data de 05 iulie 2004 în sumă de 98.056 euro, a fost achitată integral, că contestatoarea . nu a achitat în totalitate valoarea reziduală din același contract, rămânând neachitată suma de 77.688 lei.
Se mai concluzionează în expertiză că suma de 80.256,52 lei, pretinsă de intimată, este compusă din: 39.356,52 lei - rată restantă de capital, dobândă și diferență de preț; 21.281,25 lei - cheltuieli de asigurări; 4.117,54 lei - RCA; 15.295,21 lei - penalități „dobândă calculată cu o rată de 18% P.A prev. de art.3.1 din condițiile generale ale contractului de leasing”.
În sfârșit, se mai arată că suma încasată de intimată din valorificarea prin vânzare a celor două utilaje ce au făcut obiectul contractului de leasing conduce la majorarea veniturilor acesteia cu suma de 57.921,36 lei și implicit la acoperirea parțială a daunelor produse de contestatoare prin neachitarea integrală a valorii reziduale, reeșalonată prin cele două acte adiționale la contractul de leasing financiar, în sumă de 77.670,38 lei.
La raportul de expertiză intimata a formulat obiecțiuni depuse inițial la 14 mai 2014 după strigarea cauzei și acordarea termenului și redepuse la 27 mai 2014.
Prin aceste obiecțiuni se solicită ca expertul să refacă expertiza, arătând că în raportul de expertiză se reține corect cuantumul sumelor restante înregistrate de contestatoare, respectiv 77.688 lei. Se pretinde însă că expertul în mod eronat a afirmat că aceste sume trebuie compensate cu sumele obținute ulterior vânzării bunului ce a făcut obiectul unuia din contractele de leasing încheiate.
Se susține că vânzarea autovehiculului de către intimată, ulterior reposesiei, nu are nici o relevanță asupra obiectului judecății, întrucât sumele pe care contestatoarea le datorează reprezintă rate neachitate, prime de asigurare, taxă de reziliere și penalități percepute ca urmare a întârzierii la plata ratelor.
Se susține că debitul este anterior predării bunului și a rezultat din neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale.
Se pretinde că în calitate de proprietar al bunului putea dispune de acesta ulterior predării, după propria voință, aceasta fiind însăși esența dreptului de proprietate care însă nu absolvă pe contestatoare de răspunderea contractuală.
Culpa utilizatorului – contestator în speță este evidentă întrucât acesta nu a achitat ratele de leasing în integralitate sau a achitat o . rate cu întârziere.
În temeiul contractului de leasing . I. SA București rămâne proprietarul bunului până la data încheierii contractului, adică până la îndeplinirea de către utilizator a tuturor obligațiilor de plată, obligații pe care contestatoarea nu și le-a respectat, fapt ce a condus la rezilierea contractelor de leasing.
Cum contestatoarea nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor ce a format obiectul acestor contracte, urmare a reposesiei bunurilor, pretinde intimata, are un drept de dispoziție asupra acestora.
În consecință, susține intimata, nu există nici un temei în baza căruia sumele obținute în urma vânzării bunurilor ce fac obiectul contractelor de leasing să fie compensate cu sumele restante din aceste contracte.
Din obiecțiunile formulate rezultă că intimata este de acord cu raportul de expertiză care a stabilit corect cuantumul sumelor restante dar solicită refacerea expertizei întrucât expertul „afirmă în mod eronat că aceste sume trebuie compensate cu sumele obținute ulterior vânzării bunului ce a făcut obiectul unuia din contractele de leasing încheiate”, făcând abstracție de faptul că expertiza este o probă pe care instanța o poate cenzura parțial sau total și cu privire la această propunere a expertului, situație în care nu este necesară refacerea expertizei.
Prin sentința civila nr. 540/03.09.2014 Judecătoria M. a respins
excepția ridicată de intimata S.C. I. C. L. I. S.A. prin care se solicită constatarea nulității parțiale a contractului de leasing financiar nr. 040705MR02/4.07.2004 cu privire la clauzele abuzive.
A respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei prevăzută la art.9 pct.8 din același contract ridicată de S.C. R. I. S.R.L.
A fost admisa contestația la executare formulată de contestatoarea S.C. R. I. S.R.L. si a dispus anularea tuturor formelor de executare emise în dosarul execuțional nr. 17/G/21.01.2013 al Biroului Executorului Judecătoresc G. A. M..
Intimata S.C. I. C. L. I. S.A. a fost obligata să plătească contestatoarei S.C. R. I. S.R.L. suma de 1100 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând in taxa de timbru si onorariu expertiza.
Pentru a se pronunța astfel prima instanța a reținut următoarele :
Cu privire la excepția prescripției capătului de cerere referitor la constatarea nulității parțială a contractului de leasing cu privire la clauzele abuzive, s-a reținut că sancțiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută care poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității absolute fiind imprescriptibilă conform art.2 din Decretul nr.167/1958.
Pentru aceste considerente prima instanța a respins această excepție ridicată de intimată ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, prima instanța a reținut următoarele:
Între părți s-a încheiat contractul de leasing financiar nr.040705MR02 din 05.07.2004, iar obiectul acestui contract l-au constituit vehiculul STRALIS AT 440S43RR și semiremorca basculantă SCHMITZ, având valoare totală de: 8.730 euro – valoare avans, 98.056 euro – valoarea totală a ratelor de leasing și 19.400 euro – valoarea reziduală.
La acest contract au fost încheiate două acte adiționale, unul la 02.09.2009 și celălalt la 23.03.2010.
La data de 04.12.2012, invocându-se faptul că sumele restante datorate nu au fost virate, intimata unilateral a reziliat contractul de leasing financiar, iar ulterior s-a adresat lui B. G. A. M. în vederea recuperării sumelor restante din contractul de leasing.
În aceste condiții . a formulat contestație la executare, având două capete de cerere, respectiv solicitarea anulării actelor de executare efectuate în dosarul nr.17/G/2013 al B. G. A. M. și constatarea nulității absolute a clauzei 9.8 din contractul de leasing financiar nr. 040705MR02 din 05.07.2004 – condiții generale.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, constatarea nulității absolute a clauzei înscrise în cuprinsul art. 9.8 din condițiile generale a contractului de leasing, prima instanța a apreciat că debitorului contestator nu-i pot fi aplicabile aceleași criterii incidente în spețele în care se contestă clauze existente în contractele încheiate între comercianți și consumatori. Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. În speță, contestatorul nu se încadrează în categoria consumatorilor și se prezumă că are abilitățile, cunoștințele, mijloacele, experiența și diligența necesare protejării propriilor interese. În aceste condiții, chiar și în situația în care contractul de leasing ar fi fost preformulat, contestatorul a avut posibilitatea să studieze contractul de leasing anterior semnării și să decidă în cunoștință de cauză dacă prevederile contractuale sunt în interesul lui, neputând să invoce încălcarea art. 4 din Lg.193/2000 și principiul bunei-credințe.
În consecință, prima instanța a apreciat că nu este lovită de nulitate absolută clauza înscrisă în cuprinsul art. 9.8 din condițiile generale ale contractului de leasing, urmând a fi respins acest capăt de cerere.
Cu privire însă la primul capăt de cerere, s-a reținut că potrivit art.712 alin.2 cod pr.civilă, în cazul în care executarea silită se face în temeiul altui titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu.
De asemenea, potrivit art.714 alin.3 cod pr.civilă, contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită.
Cu privire la lămurirea întinderii sau aplicării titlului executoriu, în analiza contestației trebuie plecat de la prevederile art.2 alin.1 din OG 51/1997 care definește termeni și expresii astfel: „În înțelesul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:
a) valoare de intrare reprezintă valoarea la care a fost achiziționat bunul de către finanțator, respectiv costul de achiziție;
b) valoare totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală;
c) valoare reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum și a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator și este stabilită de părțile contractante;”
și de la prevederile art.9.1 din condițiile speciale ale contractului potrivit cărora:
„contractul expiră automat în următoarele situații:
a) dacă utilizatorul și-a îndeplinit toate obligațiile de plată către finanțator și a remis acestuia valoarea reziduală conform contractului;
b)dacă utilizatorul și-a îndeplinit toate obligațiile de plată față de finanțator și a înapoiat vehiculele finanțatorului, fără a-și fi exercitat dreptul de a cumpăra vehiculele la valoarea lor reziduală”.
Deci, potrivit art.9.1 lit.b din contract - condiții speciale, acesta își încetează efectele dacă utilizatorul, în speța noastră contestatorul, și-a îndeplinit toate obligațiile de plată față de finanțator, în speță intimata și a înapoiat vehiculul finanțatorului, dar și cu îndeplinirea altei condiții și anume să nu-și fi exercitat dreptul de a cumpăra vehiculele la valoarea reziduală.
Analizând actul adițional la contractul de leasing financiar încheiat la 02.09.2009, existent în dosarul execuțional la fila 19, rezultă, potrivit art.1, că acest act a fost încheiat pentru „capitalul rămas de plată (valoarea reziduală) în sumă de 19.400 euro (fără TVA) se eșalonează conform anexei 1”.
Din analiza raportului de expertiză prima instanța a reținut următoarele:
La obiectivul nr.1 prin care s-a solicitat să se stabilească dacă s-a achitat valoarea totală a ratelor de leasing, expertul afirmă (fila 7 din expertiză) la pct.b, că prin actul adițional la contractul de leasing financiar nr.040705MR02/2004 s-a prevăzut la art.1 „capitalul rămas de plată (valoarea reziduală) în sumă de 19.400 euro se eșalonează conform anexei 1”. Afirmă expertul că, prin conținutul acestui articol 1 din actul adițional din 02.09.2009, cele două părți confirmă achitarea celor 20 de rate de leasing prevăzute în eșalonarea din contractul inițial și stabilesc o nouă eșalonare pentru achitarea valorii reziduale în sumă de 19.400 euro care devine capital rămas de plată.
La pct.c al obiectivului nr.1 se afirmă că prin actul adițional la contractul de leasing semnat de cele două părți la data de 23.03.2010 s-a prevăzut la art.1 „capitalul rămas de plată în sumă de 14.299 euro se eșalonează conform anexei 1 la actul adițional”.
În aceste condiții, expertiza contabilă concluzionează că valoarea totală a ratelor de leasing stabilite prin contract în sumă de 98.056 euro (404.726,14 lei) a fost achitată integral.
La pct.2 al expertizei, care a avut ca obiectiv să se stabilească dacă s-a achitat valoarea reziduală, expertul concluzionează „reclamanta nu a achitat în totalitate valoarea reziduală și a rămas neachitată suma de 77.688 lei”.
La fila 61 din dosar, prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză de intimată, aceasta invedereaza ca prin raportului de expertiză întocmit in cauza s-a a stabilit în mod corect cuantumul sumelor restante pe care contestatoarea le înregistrată față de intimata, respectiv 77.688 lei,
Cu alte cuvinte, intimata recunoaște că . mai datorează suma de 77.688 lei care, potrivit expertizei, reprezintă diferență valoarea reziduală neachitată.
Din analiza făcută mai sus rezultă fără echivoc că la data rezilierii contractului în fapt contestatoarea mai datora către intimată o diferență de sumă din valoarea reziduală.
In conformitate cu dispoz. art.9.1 lit.b din condițiile speciale ale contractului – expirarea contractului, rezultă că utilizatorul și-a achitat toate obligațiile de plată față de finanțator până la încheierea primului act adițional și inițial și-a manifestat dorința de a cumpăra vehiculele la valoarea lor reziduală însă nemaiavând putere financiară a predat vehiculele, rămânând cu o valoare reziduală neachitată.
Prima instanța a apreciat că în mod indirect contestatoarea nemaiavând putere financiară a renunțat la exercitarea dreptului de a cumpăra vehiculele la valoarea reziduală, predând și vehiculele.
În aceste condiții, prin predarea vehiculelor și renunțarea la a mai achita valoarea reziduală, singura rămasă neachitată conform probelor depuse la dosar, se încadrează în prevederile art.9.1 lit.b din condițiile speciale ale contractului care definesc modul de expirare a contractului.
Cum executarea s-a pornit potrivit probelor administrate în cauză pentru diferența de valoare reziduală rămasă neachitată, valoare pe care însă contestatoarea nu o mai datora potrivit celor mai sus reținute, instanța a admis contestația la executare și a dispus anularea tuturor formelor de executare emise în dosarul execuțional nr.17 din 21.01.2013 al B. G. A. M..
Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel, cale de atac calificata de instanța ca fiind recurs, intimata S.C. I. C. L. I. S.A. criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
In motivarea recursului, intimata recurenta arata următoarele:
În fapt, la data de 05.07.2004, contestatoarea, în calitate de Finanțator, și R. I., în calitate de Utilizator, a încheiat Contractul de leasing financiar nr. 040705MR02, amendat prin Actul Adițional din data de 02.09.2009, respectiv prin Actul Adițional din data de 23.03.2010 (în continuare ""Contractul de leasing").
Întrucât contestatoarea nu și-a respectat obligațiile contractuale decurgând din contractul de leasing, neachitând ratele scadente, recurenta a notificat-o în scris pe aceasta cu privire la acest aspect.
În ciuda somațiilor de plată transmise, debitoarea R. I. nu a dat curs acestor notificări și nu a respectat obligațiile contractuale, astfel că la data de 04.12.2012, a operat pactul comisoriu de gradul IV (prevăzut la art. 9.2 și 9.3 din Condițiile Generale ale Contractului de leasing financiar nr. 040705MR02), în vigoare la data trimiterii notificării prin scrisoare recomandată de către subscrisa debitoarelor.
Având în vedere încetarea contractului de leasing prin reziliere, recurenta a procedat la demararea executării silite, în acest sens, înaintând către Biroul Executorului judecătoresc G. A. o cerere de executare, pentru recuperarea sumelor de 80.256,52 RON reprezentând debit restant.
Contestatoarea a formulat contestație împotriva executării silite demarate, solicitând desființarea tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. 17/G/2013 al B. G. A..
Prima instanță a admis contestația formulată de către R. I. și a dispus anularea formelor de executare emise în dosarul execuțional menționat.
In temeiul art. 248 alin.(l) C. "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.
In conformitate cu art. 11.1 din Condițiile Generale ale Contractului de leasing financiar nr. 040705MR02, orice litigiu privind executarea obligațiilor contractuale va fi dedus spre soluționare Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, cu sediul în București. Prin urmare, litigiile de orice fel privind executarea totală sau parțială a obligațiilor de plată sunt supuse arbitrajului conform art. 11.1 din Contractul de L. Financiar sub sancțiunea nulității hotărârii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 174 C..
Art. 550 și urm. C. prevăd posibilitatea părților de a introduce în contractele încheiate între acestea o convenție arbitrală, denumită clauză compromisorie; „Prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta, să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, modalitatea de numire a arbitrilor. în cazul arbitrajului instituționalizat este suficientă referirea la instituția sau regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.""’
Convenția arbitrală reprezintă acordul de voință al părților, încheiat cu privire la soluționarea eventualelor diferenduri dintre acestea pe calea arbitrajului. Aceasta produce efecte de natură procedurală, obligând părțile să se adreseze arbitrajului în scopul soluționării litigiilor și înlătură competența instanțelor judecătorești pentru soluționarea diferendelor avute în vedere prin clauza de arbitraj. în acest sens este și art. 553 C., care stipulează: ,Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești"”.
Analizând contestația formulată de reclamantă, sub aspectul obiectului și al motivelor invocate, se poate lesne constata că diferendul ivit între părți decurge din încheierea, executarea și desființarea contractului de leasing, ceea ce se înscrie în sfera prevederilor art.11.1. din acest contract.
Pretențiile afirmate de contestatoare în cadrul contestației la executare ce face obiectul prezentei cauze exced competenței instanțelor de drept comun și cad exclusiv în competența de soluționare a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Prin urmare, competența de soluționare a contestației formulate de către R. I., precum și a prezentului si a caii de atac de fata competenței instanțelor judecătorești, singurul organ competent a se pronunța în prezenta cauză fiind instanța arbitrală, respectiv Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Cu privire la modul de solutionare a fondului cauzei, recurenta arată că instanța de fond, în mod eronat, a admis contestația formulată de R. I., considerând fară temei că, prin predarea bunurilor de au făcut obiectul contractului de leasing, s-au stins toate obligațiile pe care contestatoarea le are față de recurenta.
Astfel, prima instanța a reținut că valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum și a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator și este stabilită de părțile contractante.
De asemenea, prima instanță reiterează prevederile art. 9.1. din Condițiile speciale ale contractului (CSC), potrivit cărora contractul expiră automat dacă utilizatorul și-a îndeplinit toate obligațiile de plată față de finanțator și a înapoiat vehiculele finanțatorului tară a-și fi exercitat dreptul de a cumpăra vehiculele la valoarea lor reziduală.
Din analiza acestor dispoziții, precum și a concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în prezenta cauză, instanța de fond concluzionează că “la data rezilierii contractului în fapt contestatoarea mai datora către intimată o diferență de sumă din valoarea reziduală
Mai mult, instanța de fond reține că prin “predarea vehiculelor și renunțarea la a mai achita valoarea reziduală, singura rămasă neachiiată conform probelor depuse la dosar, se încadrează în prevederile art.9.1.lit.b
Or, în speță, recurenta a încheiat cu Regata I. două acte adiționale la Contractul de leasing (la data de 02.09.2009, respectiv 23.03.2010), prin care părțile au convenit că valoarea reziduală va fi eșalonată. Prin urmare, contestatoarea și-a manifestat intenția de a cumpăra bunul la valoarea reziduală, dreptul de proprietate urmând a fi transferat către aceasta la data achitării integrale a valorii reziduale.
Astfel, este lesne de observat că prima instanță a reținut în mod eronat faptul că Contractul de leasing a încetat în baza art. 9.1. lit. b) din CSC ci, dimpotrivă, prin manifestarea intenției de a cumpăra bunul la valoarea reziduală de către Contestatoare, Contractul nu mai putea înceta în temeiul acestui articol. în fapt, conform art. 9.1. lit. a) din CSC, contractul expiră automat, „dacă utilizatorul și-a îndeplinit toate obligațiile de plată către Finanțator și a remis acestuia valoarea reziduală conform contractului
Prin urmare, R. I. și-a manifestat intenția de a cumpăra bunul la valoarea reziduală, în conformitate cu art. 9.1. lit. 1) din CSC și art. 1 din OG nr. 51/1997, prin actul adițional din data de 02.09.2009, această intenție fiind reiterată prin actul adițional din data de 23.03.2010.
Pe cale de consecință, nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 9.1. lit. b) CSC, iar soluția primei instante, fundamentată pe această greșită interpretare, este eronată.
Mai mult, prima instanța a reținut că R. I. și-a manifestat inițial dorința de a cumpăra vehiculele la valoarea lor reziduală, însă nemaiavând putere financiară a renunțat la exercitarea dreptului de a cumpăra aceste vehicule, predându-le către subscrisa.
Odata ce si-a manifestat intentia de a cumpăra bunurile la valoarea reziduală, această intentie devine irevocabilă, iar utilizatorul este obligat să achite valoarea reziduală în modalitatea și la termenele stabilite în contract/acte adiționale. Simpla manifestare de voință în sens contrar nu este de natură a pune capăt obligațiilor asumate de către utilizator. Astfel, prin încheierea actelor adiționale, R. I. s-a obligat să achite valoarea reziduală conform graficului plăților agreat de către părți, urmând a dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor după achitarea integrală a acestor sume.
Irevocabilitatea actului juridic civil este prevăzută în mod expres de către art. 1270 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”. Din interpretarea per a contraria a acestei dispoziții legale, rezultă că nu s-ar putea revoca sau modifica un contract numai prin voința uneia dintre părți.
Prin irevocabilitatea actului juridic civil, indiferent dacă ar fi privită ca o consecință a principiului forței obligatorii sau ca un principiu al efectelor actului juridic, se înțelege faptul că actului juridic bilateral sau plurilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a uneia dintre părți, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Irevocabilitatea decurge din principiul forței obligatorii a actului juridic, fiind o consecință și, în același timp, o garanție a acestui principiu. Prin urmare, rațiunile care servesc ca justificare existenței principiului forței obligatorii sunt, în același timp, și rațiuni pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic.
Astfel, în temeiul principiului irevocabilității, contractul nu poate fi desființat, transformat sau revocat doar printr-o manifestare de voință unilaterală, care să emane de la un singur contractant.
In speță, actele adiționale încheiate de recurenta cu R. I. reprezintă veritabile contracte bilaterale, cărora nu li se poate pune capăt prin manifestarea de voință contrară a unei singure părți.
S-a mai arătat că, R. I. nu a devenit niciodată proprietar al bunurilor, întrucât nu a achitat integral valoarea reziduală și, prin urmare, condiția suspensivă stipulată în vederea transferului dreptului de proprietate nu s-a îndeplinit. Așadar, subscrisa am avut întotdeauna calitatea de proprietar al bunurilor, calitate în temeiul căreia am procedat la reposesia bunurilor.
De asemenea, instanța de fond consideră că, ulterior exercitării dreptului de a cumpăra bunurile, contestatoarea poate renunța la exercitarea acestui dreptul, fară nicio consecință juridică.
Mai mult, vânzarea autovehiculului de către contestatoare, ulterior reposesiei, nu are nicio relevanță asupra obiectului judecății. Faptul că autovehiculul a fost restituit recurentei, în calitate de proprietar, nu este de natură să conducă la concluzia că R. I. nu mai datorează nicio sumă subscrisei, întrucât contestatoarea înregistra un debit față de subscrisa la data restituirii bunului. Debitul este anterior predării bunului și a rezultat din neexecutarea ori executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale, ceea ce atrage răspunderea contractuală a contestatoarei, în calitatea sa de utilizator în contractul de leasing. Aceasta este problema care trebuie rezolvată în prezenta judecată - răspunderea contractuală a utilizatorului.
Faptul că la data predării bunul ar fi avut o anumită valoare care ar fi prilejuit valorificarea acestuia de către recurenta, nu este nici acesta de natură sa o exonereze pe contestatoare de răspunderea sa contractuală, care, survine ca urmare a neexecutării unor obligații de plată anterioare predării. Recurenta, în calitate de proprietar al bunului, putea dispune de acesta ulterior predării după propria voință, aceasta fiind însăși esența dreptului de proprietate, însă răspunderea contractuală a contestatoarei se menține, indubitabil, și după ce contractele au fost desființate, iar bunul a fost predat, întrucât această formă de răspundere se referă la încălcări ale contractului din timpul derulării lui.
Trebuie avut în vedere că predarea bunului și rezilierea contractelor de leasing se află într-o strânsă legătură. Contractul de leasing încetează doar atunci când utilizatorul si-a îndeplinit toate obligațiile contractuale asumate. In caz contrar, intervine desființarea contractului, dacă neexecutarea acestuia este urmarea culpei utilizatorului, iar acesta din urmă este obligat să restituie autovehiculul și să achite contravaloarea obligațiilor sale contractuale până la data rezilierii. Culpa utilizatorului-contestator, în cazul de față, este evidentă; nu a achitat ratele de leasing în integralitate, a achitat o . rate cu întârziere, etc.
Așadar, în temeiul contractului de leasing, contestatoarea rămâne proprietarul bunului până la data încetării contractului în speță, contestatoarea nu și-a respectat obligațiile contractuale, fapt ce a condus la rezilierea contractelor de leasing. Astfel, contestatoarea nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor ce au format obiectul acestui contract. Prin urmare, urmare a reposesiei bunurilor, recurenta are un drept de dispoziție asupra acestora, iar sumele obținute din exercitarea acestui drept în sensul vânzării bunurilor aparțin recurentei, iar nu contestatoarei.
În consecință, faptul că nu există niciun temei în baza căruia sumele obtinute în urma vânzării bunurilor ce fac obiectul contractelor de leasing să fie compensate cu sumele restante din aceste contracte. Mai mult, conform art. 1616 din Codul Civil în vigoare, compensația presupune existența unor datorii reciproce, ori în speță, nu există datorii reciproce, ci o singură datoriei, pe care contestatoarea o are față de subscrisa.
Prin vânzarea bunului recuperat, recurenta si-a exercitat o prerogativă recunoscută de lege în virtutea calitătii noastre de proprietar, nicidecum nu a procedat la reposesia acestui bun ca modalitate alternativă de recuperare a debitului restant.
Mai mult decât atât, contestatoarea este un profesionist care desfășoară o activitate economică pe riscul său propriu. Aceasta atrage o . consecințe pe plan contractual, iar cea mai importantă dintre acestea este că, având posibilitatea și cunoștințele necesare pentru a evalua operațiunile comerciale în care se implică, precum și obligațiile pe care și le asumă, profesionistul se angajează de a îndeplini exact ceea ce s-a obligat prin contract. Atunci când acest lucru nu este posibil, se va angaja răspunderea profesionistului, fară ca acesta să poată invoca în favoarea sa simplul motiv că nu mai poate executa obligațiile, cu excepția cauzelor exoneratoare de răspundere prevăzute de lege.
In concluzie, prin actele adiționale, contestatoarea și-a exercitat dreptul de opțiune pe care îl are în temeiul contractului de leasing, în sensul cumpărării bunurilor ce au format obiectul contractului de leasing.
Examinand hotararea atacata in raport de criticile aduse acesteia Tribunalul retine ca recursul este nefondat.
Critica prin care se sustine ca prima instanta a solutionat cauza cu incalcarea normelor de competenta generala este neintemeiata, exceptia de necompetenta generala a instantelor de judecata fiind solutionata corect prin respingerea ei de catre prima instanta prin incheierea din 12.03.2014.
Potrivit art. 340 din vechiul cod.proc.civ.
„ Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție.”
La prezentarea invoielii instanta trebuie sa cenzureze daca partile au capacitatea legala de a tranzactiona, daca actul este expresia vointei lor libere si daca prin incheiarea tranzactiei nu se incalca o dispozitie imperativa a legii.
Dispozitiile referitoare la executarea silita au ca scop nu numai de a pune la dispozitia celor interesati posibilitatea de realizare a drepturilor recunoscute printr-o hotarare judecatoreasca sau un titlu executoriu, in cazul cand debitorul nu le aduce la indeplinnire de bunavoie, ci constituie in acelasi timp o garantie procesuala a debitorului pentru prevenirea oricarui abuz in exercitarea dreptului de catre creditorul urmaritor. Ca atare, aceste dispozitii au un caracter imperativ, iar nerespectaea lor atrage nulitatea urmaririi, care nu poate fi acoperita in nici un mod; in consecinta litigiile privind legalitatea executarii silite nu pot forma obiect al unei tranzactii, si ca atare nu pot fi solutionate pe cale arbitrala.
Sunt neintemeiate si celelalte sustineri ale recurentei referitoare la modul de solutioanre de catre prima instanta a fondului cauzei.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. NR. 51/1997, privind opreatiunile de leasing si societățile de leasing, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare: (1) Prezenta ordonanță se aplică operațiunilor de leasing prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract.
Potrivit art. 2 lit. (c) din același act normativ:
In înțelesul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:
c) valoare reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum și a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator și este stabilită de părțile contractante;
Intimata recurenta a solicitat recuperarea pe calea executării silite a sumei din valoarea reziduala rămasa neachitata, cealaltă parte din aceasta precum si toate ratele de leasing fiind achitate de contestatoarea intimata.
Imposibilitatea plații diferenței de valoare reziduala a avut drept consecința netransmiterea proprietatii asupra bunului care a făcut obiectul contractului de leasing in patrimoniul contestatoarei intimate si valorificarea lui de către furnizorul de leasing a bunului pentru a-si acoperi eventualele pierderi.
In aceste condiții prima instanța a reținut in mod corect ca recurenta nu poate pretinde si diferența de valoare reziduala atât timp cat bunul ce a făcut obiectul contractului de leasing nu a mai intrat in proprietatea contestatoarei intimate.
In consecința fata de aceste considerente, in temeiul art. 312 c.proc.civ. recursul a fost respins ca nefondat, iar recurenta a fost obligata la plata sumei de 3.720 lei cheltuieli de judecata către intimata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurenta S.C. I. C. L. I. S.A. cu sediul ales la SCA PETERKA ȘI ASOCIAȚII, București, sector 1, ., . civile nr.540/03.09.2014, pronunțată de Judecătoria Măcin, în dosarul nr._, având ca obiect contestație la executare, în contradictoriu cu intimata S.C. R. I. S.R.L., cu sediul în Măcin, ..106, jud.Tulcea, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 3.720 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 Decembrie 2014.
Președinte, E. N. | Judecător, D. N. | Judecător, M. L. S. |
Grefier, N. M. |
Jud.fond AD
Red.tehnored.jud./NE 16.01.2015
Gref.NM/2 ex.
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 828/2014. Tribunalul... | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 818/2014.... → |
|---|
