Pretenţii. Decizia nr. 419/2013. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 419/2013 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 20-03-2013 în dosarul nr. 1969/189/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 419/R/2013
Ședința publică de la 20 Martie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE C. A.
Judecător D. M. M.
Judecător I.-M. P.
Grefier M. R.
Pe rol fiind la ordine pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de pârâtul recurent –I. M. – domiciliat în . în contradictoriu cu reclamanta intimată C. T.- domiciliată în Bârlad ... 6 .. ., pârâta intimată C. I. – C. - domiciliată în ., împotriva sentinței civile nr. 2968/ 18 octombrie 2012 pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosar civil nr._ având ca obiect - pretenții.
La dosar, prin serviciul de registratură al instanței, la data de 18 martie 2013 au fost înainte concluzi scrise formulate de recurentul I. M. prin apărător.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 13 martie 2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie când respingând cererea de amânare formulată de apărătorul reclamantului recurent și pentru a da posibilitatea acestuia de a depune note sau concluzii scrise la dosar, instanța a dispus amânarea pronunțării pentru astăzi 20 martie 2013, când:
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 2968 din 18 octombrie 2012 Judecătoria Bârlad a admis cererea precizată, pentru plata de despăgubiri cauzate prin lipsa de folosință a suprafeței de 173 m.p. teren din intravilanul satului/., proprietatea reclamantei, cerere formulată de reclamanta C. T. împotriva pârâților: I. M. și C. I. C..
A obligat pârâții I. M. și C. I. C. să plătească reclamantei C. T. suma de 209,69 lei, reprezentând despăgubiri aferente perioadei septembrie 2011-septembrie 2012 pentru lipsa de folosință a suprafeței de 173 m.p. teren situată în intravilanul satului/., proprietatea reclamantei, pentru care s-a constatat dreptul de superficie prin sentința civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad și în continuare, începând cu 1.10.2012, obligă pârâții să plătească reclamantei suma de câte 17,85 lei, lunar, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a aceleiași suprafețe de teren, pe toată durata existenței construcției edificate de pârâți pe terenul proprietatea reclamantei.
A respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în cererea pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea viei, pomilor, gardului proprietatea reclamantei, excepție ridicată de avocatul pârâtului I. M..
A admis cererea prin care reclamanta C. T. a solicitat ca pârâtul I. M. să-i plătească despăgubiri pentru via (șpalierii) și pentru gardul distrus, proprietatea reclamantei.
A obligat pârâtul I. M. să plătească reclamantei suma de 4.443 lei, reprezentând c/valoarea bunurilor proprietatea reclamantei, distruse de către pârât (c/valoarea gardului, a șpalierilor și a sârmei ce a fost întinsă pe șpalieri).
A respins cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâtul I. M. să-i plătească c/valoarea viei și a pomilor distruși.
A obligat pârâții I. M. și C. I. C., în solidar, să plătească, reclamantei, cheltuieli de judecată în sumă de 1.328,10 lei.
A obligat pârâtul I. M. (CNP-_) să plătească statului suma de 490 lei, reprezentând diferență taxă judiciară de timbru pentru care s-a acordat reclamantei C. T. ajutor public judiciar în materie civilă în dosarul civ. nr._ al Judecătoriei Bârlad, dispozitivul sentinței constituind, potrivit art. 21 din O.U.G. nr. 51/200, titlu executoriu.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că:
Reclamanta C. T. este fiica defunctului B. D. N..
Prin titlul de proprietate nr.1510/_/15.06.2000, s-a reconstituit titularului B. D. N. dreptul de proprietate pentru suprafața de 6 ha 3.700 m.p. teren, situată pe raza satului/., din care 3.700 m.p. teren intravilan și 6 ha teren arabil extravilan.
B. D. N. a decedat la data de 4.02.1992.
Prin sentința civ. nr. 2660/1.10.2009, pronunțată de Judecătoria Bârlad, a fost admisă acțiunea pentru ieșirea din indiviziunea privitoare la suprafața de 6 ha 3.700 m.p. teren înscrisă în titlul de proprietate nr. 1510/_/15.06.2000 (titular B. D. N.) și s-a atribuit direct în proprietate reclamantei B. Maghița lotul nr.1, compus din suprafața de 3.304 m.p. teren, din tarlaua 160, parcelele 18, 18/1 din intravilanul satului/. titlul de proprietate nr. 1510/_/15.06.2000, individualizată prin pct. 26-1-28-27-3-4-5-6-30-29-26 din anexa nr. 1, pag 2 la raportul de expertiză th. judiciară întocmit de expertul B. I. M., ce face parte din prezenta sentință.
Prin aceeași sentință, s-a atribuit direct în proprietate reclamantei C. T. lotul nr.2, compus din suprafața de 18.470 m.p. teren, situată pe raza satului/., înscrisă în același titlu de proprietate, din care:
- 589 m.p. ce face parte din . pct. 1-2-3-27-28-1, din anexele la raportul de expertiză întocmit de expertul B. I. M.,
- 8.712 m.p., ce face parte din parcelele 18/1 și 1799/9/1, individualizată prin pct. 26-29-30-6-7-8-31-38-25-26, din anexele la același raport de expertiză,
- 9.169 m.p., ce face parte din ., individualizată prin pct. 11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-35-34-11 din anexele la același raport de expertiză.
Alte loturi din teren au fost atribuite celorlalți moștenitori ai defunctului B. D. N..
Sentința civ. nr. 2660/1.10.2009 a Judecătoriei Bârlad a rămas irevocabilă prin nerecurare.
Pârâta C. I. C. este fiica reclamantei C. T..
La data de 22.09.2001, C. I. C. s-a căsătorit cu I. M., căsătorie care ulterior a fost desfăcută, prin sentința civ. nr. 19/16.12.2010, a Judecătoriei Bârlad.
În perioada căsătoriei lor, C. I. C. și I. M. au construit o casă de locuit, amplasată în satul/., pe terenul proprietatea reclamantei C. T..
Desfacerea căsătoriei dintre C. I. C. și I. M. a generat o situație litigioasă între părți.
Astfel, prin sentința civ. nr. 2305/20.09.2011, pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr._:
- a fost admisă acțiunea în revendicare imobiliară, formulată de reclamanta C. T., împotriva pârâților I. M., C. I. C. și au fost obligați pârâții să lase reclamantei, în deplină proprietate și posesie, suprafața de 416 m.p. teren neconstruită, situată în satul/. 18 (lotul nr.2);
- a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtul I. M., împotriva reclamantei C. T. și s-a constatat că pârâtul I. M. are un drept de superficie privind construcția constând într-o casă de locuit, magazin, bar, edificată de pârât pe terenul reclamantei C. T., situat în satul/..2, . raportul de expertiză întocmit de expertul G. V., drept de superficie ce cuprinde dreptul de proprietate asupra construcției menționate și un drept de folosință asupra suprafeței de 173 m.p. teren aferent.
În considerentele sentinței civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad, s-a reținut că pârâtul I. M. a edificat construcția cu acordul reclamantei C. T., dar și cu acordul mamei acesteia, B. Maghița care, până la rămânerea irevocabilă a sentinței de partaj, stăpâneau întreg terenul din intravilan în coproprietate. După edificarea în parte a construcției, relațiile dintre părți au devenit tensionate, pârâtul I. M. a manifestat acte de violență față de C. T. și față de C. I. C..
În drept, prin sentința civ. nr. 2305/20.09.2011 au fost reținute ca fiind aplicabile prevederile art. 492 din Codul civil (1864), potrivit cărora „orice construcție, plantație, sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până se dovedește din contra”. Prin probele administrate, s-a dovedit că pârâtul I. M. a dobândit dreptul de proprietate asupra casei, pe măsura incorporării materialelor în teren, iar dreptul de a folosi terenul proprietatea reclamantei, de a construi pe terenul respectiv, a fost dobândit în momentul încheierii convenției dintre pârât și reclamantă, împreună cu B. Maghița.
Sentința civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad a rămas irevocabilă, prin decizia civ. nr. 322/R/14.03.2012 a Tribunalului V., prin respingerea recursului declarat de C. T..
Prin declarația dată în prezenta cauză, martorul P. G., propus de reclamantă, a arătat că el cunoaște cum se prezenta terenul proprietatea reclamantei înainte ca pârâții să fi început construirea casei de locuit pe acest teren. Astfel, martorul a arătat că, înainte de a se fi început construirea casei, pe terenul reclamantei se aflau viță de vie producătoare, pe șpalieri, iar pe marginea plantației se aflau 30 de pomi fructiferi: meri, vișini, nuci și de jur împrejurul lor era un gard din plasă de sârmă. În prezent, gradul din plasă de sârmă nu mai există, nu mai este nici plantația de vie, iar din pomii fructiferi au mai rămas doar 10, aceasta din cauză că, atunci când au început construirea casei, pârâții au scos plantația de vie, pomii și gardul. Martorul a declarat că terenul pe care pârâții au edificat construcția era un teren arabil situat în curtea casei reclamantei.
Pentru soluționarea prezentei cauzei, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în construcții.
Astfel, prin raportul de expertiză tehnică judiciară în construcții întocmit de expertul A. C., depus la dosarul instanței la data de 13.09.2012, filele 60-64, a fost identificată suprafața de 173 m.p. teren din satul/., pentru care s-a stabilit lui I. M. un drept de superficie prin sentința civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad, stabilindu-se următoarele:
- suprafața de 173 m.p. teren din satul/., pentru care s-a stabilit lui I. M. un drept de superficie prin sentința civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad, este situat în zona periferică a satului C., în partea de N-E a localității și are ca vecin, pe toate laturile (N, E, S, V) propr. C. T.. Această suprafață de teren de 173 m.p. este amprenta la sol a construcției edificată de pârâți, fără trotuar sau cale de acces;
- conform titlului de proprietate nr. 1510/_/15.06.2000, emis titularului B. N., suprafața de 173 m.p. teren face parte din tarlaua 160, . categoria de folosință „vii”, din intravilanul satului C.;
- valoarea suprafeței de 173 m.p. teren plantat cu viță de vie și livezi este de 12.053 lei;
- pentru aceeași suprafață de teren, chiria lunară la nivelul lunii septembrie 2011 a fost de 17 lei. Pentru perioada 20.09._12 (ca dată a efectuării expertizei), chiria totală aferentă suprafeței de 173 m.p. teren este de 209,96 lei;
- conform descrierii făcute de părțile prezente la efectuarea expertizei, pe suprafața de 30 m x 22 m se aflau montați 84 buc. șpalieri refolosiți cu 3 rânduri de sârmă, în lungime totală de 1.530 m.l., astfel că valoarea a 84 de șpalieri și a sârmei care a fost întinsă pe spalieri este de 1.141 lei;
- c/valoarea actuală a împrejmuirii înlăturată de pârâți (gard din plasă de sârmă cu înălțimea de 1,50 m și șpalieri) este de 3.302 lei.
Părțile nu au formulat obiecțiuni împotriva raportului de expertiză întocmit.
La termenul de judecată din 11.10.2012, reclamanta a precizat că își însușește concluziile raportului de expertiză- încheierea de ședință din 11.10.2012, fila 72 dosar.
Potrivit art. 201 Cod.proc.civ., raportul de expertiză în construcții va fi reținut în soluționarea cauzei, ca util și concludent.
Privitor la cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâții să-i plătească despăgubiri lunare pentru lipsa de folosință a suprafeței de 173 m.p. teren proprietatea reclamantei, pentru care, prin hotărâre judecătorească, s-a constatat că pârâtul I. M. are un drept de folosință, se reține că dreptul de superficie nu a fost reglementat în mod expres în Codul civil din 1864.
Codul civil din 1864 a fost abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
În prezent, superficia este reglementată prin art. 693 - 702 din Codul civil (Legea nr. 287/2009).
Astfel, potrivit art. 693 alin.1 din Codul civil (Legea nr. 287/2009) „Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință”.
În ceea ce privește „evaluarea prestației superficiarului”, articolul 697 din Codul civil (Legea nr. 287/2009) prevede că:
„(1) În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacă părțile nu au prevăzut alte modalități de plată a prestației de către superficiar, titularul dreptului de superficie datorează, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piața liberă, ținând seama de natura terenului, de destinația construcției în cazul în care aceasta există, de zona în care se află terenul, precum și de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinței.
(2) În caz de neînțelegere între părți, suma datorată proprietarului terenului va fi stabilită pe cale judecătorească”.
Însă, articolul 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că dispozițiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite înainte de . Codului civil.
În cauza de față, dreptul de superficie al pârâților a fost constatat prin sentința civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad, deci sub imperiul Codului civil din 1864.
Până la . noului Cod civil, practica judiciară a consacrat dreptul de superficie ca fiind un drept real imobiliar, stabilind că există două categorii de drepturi cu subiecți diferite: astfel, pe de o parte există dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului pe care se află construcția, iar pe de altă parte există dreptul proprietarului asupra terenului pe care se află construcția și dreptul acestuia de a pretinde de la superficiar să folosească terenul potrivit destinației sale și să-i plătească o indemnizație pentru folosința acestuia.
Conform doctrinei în materie, superficia nu este, prin esența sa, un drept real cu titlu gratuit, astfel că superficiarul poate fi obligat să plătească o indemnizație pentru folosința terenului, dacă nu s-a convenit altfel.
Din probele aflate în dosarul nr._ al Judecătoriei Bârlad (în care a fost pronunțată sentința nr. 2305/20.09.2011) a rezultat că pârâții au edificat construcția pe terenul reclamantei fără să fi avut autorizație de construire și fără ca reclamanta să le fi atribuit terenul în folosință cu titlu gratuit.
Potrivit articolului 1 alin.1 al Protocolului adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul respectării proprietății se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar și atunci când unei persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.
Față de aceste considerente și raportat jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, (hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Bock și P. împotriva României din 15.02.2007), instanța a apreciat că reclamanta are dreptul de a fi despăgubită de către pârâți pentru lipsa de folosință a terenului pe care pârâții au edificat construcții.
Ca urmare, cererea prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâților I. M. și C. I. C. la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de 173 m.p. teren, așa cum a fost precizată în cursul judecății, este întemeiată, și a fost admisă.
În consecință, pârâții I. M. și C. I. C. au fost obligați să plătească reclamantei suma de 209,69 lei, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a suprafeței de 173 m.p. teren situată în intravilanul satului/. septembrie 2011-septembrie 2012, iar în continuare, începând cu 1.10.2012 pârâții au fost obligați să plătească reclamantei suma de câte 17,85 lei, lunar, pe toată durata existenței construcției edificate de pârâți pe terenul proprietatea reclamantei.
Privitor la cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâtul I. M. să-i plătească despăgubiri pentru distrugerea gardului și a șpalierilor, la termenul de judecată din 18.10.2012 avocatul pârâtului I. M. a ridicat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în cererea pentru plata de despăgubiri pentru distrugerea gardului și a șpalierilor, din probele (răspunsuri la interogatorii, declarații de martori) administrate în cauza ce a făcut obiectul dosarului civ. nr._ al Judecătoriei Bârlad, în care a fost pronunțată sentința nr. 2305/20.09.2011, a rezultat că pârâții au edificat imobilul pe terenul proprietatea reclamantei în perioada 2009-2010.
În prezenta cauză, reclamanta a precizat că pârâții au distrus gardul și șpalierii ce se aflau pe terenul proprietatea ei pe o durată de timp cuprinsă între luna martie- decembrie 2009. Rezultă că termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamantei pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea gardului și a șpalierilor a început să curgă sub imperiul dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă care, în art.3 alin.1, prevede că termenul general de prescripție este de 3 ani.
Conform art. 7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Decretului nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Însă, articolul 201 din Legea nr. 71/2011 prevede că „Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân suspuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.
Așadar, cererea reclamantei pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea bunurilor este supusă termenului de prescripție de 3 ani, prev. de art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958.
Dreptul la acțiune al reclamantei a început în primăvara anului 2009, iar acțiunea dedusă judecății a fost înregistrată la instanță la data de 6.04.2012.
În această situație, s-a apreciat că cererea reclamantei pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea bunurilor a fost formulată în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani, motiv pentru care excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, ridicată de avocatul pârâtului I. M., este neîntemeiată, și a fost respinsă.
Așa cum s-a reținut prin raportul de expertiză tehnică judiciară în construcții întocmit în această cauză de către expertul A. C., c/valoarea șpalierilor și a sârmei întinse pe șpalieri, proprietatea reclamantei, distruse de pârât este în valoare de 1.141 lei, iar valoarea împrejmuirilor proprietatea reclamantei, distruse de pârât este de 3.302 lei. În total, daunele cauzate de pârât, reclamantei, prin distrugerea acestor bunuri sunt în valoare de 4.443 lei.
Potrivit art. 998 din Codul civil (1864), „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Pentru considerentele arătate, cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâtul I. M. să-i plătească despăgubiri pentru via (șpalierii) și pentru gardul distrus este întemeiată, și a fost admisă.
În consecință, pârâtul I. M. a fost obligat să plătească reclamantei suma de 4.443 lei, reprezentând c/valoarea bunurilor proprietatea reclamantei, distruse de către pârât (c/valoarea gardului, a șpalierilor și a sârmei ce a fost întinsă pe șpalieri).
Cu privire la cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâtul I. M. să-i plătească c/valoarea viei și a pomilor pe care acesta le-a distrus, s-a reținut că reclamanta nu a mai administrat probe pentru evaluarea vie și a pomilor distruși, motiv pentru care această cerere a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul prevăzut de art. 301 cod procedură civilă a declarat recurs reclamantul I. M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său reclamantul a arătat că:
În mod greșit instanța de fond a reținut ca prin sentința civila nr. 2305 pronunțata de Judecătoria Bârlad la data de 20.09.2011, in dosarul nr._, instanța a constituit in favoarea sa si a paratei Cirlan I. C. un drept de superficie pentru suprafața de 173 m.p., ca a fost admisa acțiunea in revendicare imobiliara formulate de reclamanta C. T., ca el si parata Cirlan I. C. au fost obligați sa lase in deplina proprietate si posesie suprafața de 416 m.p.
In realitate, prin sentința civila nr.2305 menționata, instanța a constatat ca recurentul singur este proprietarul imobilului construit pe terenul reclamantei si are un drept de superficie, drept real format din dreptul de proprietate asupra casei si un drept de folosința asupra a 173 m.p. teren situate sub casa, pe durata existentei construcției nu si parata Cirlan I. C.. Pe cale de consecința, parata Cirlan I. C. nu are calitate procesuala pasiva in acest dosar.
Instanța de fond, in mod greșit a respins excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantei, pe care a ridicat-o, reținând ca imobilul pentru care i s-a constituit un drept de superficie prin sentința civila nr. 2305 pronunțata de Judecătoria Bârlad la data de 20.09.2011, in dosarul nr._, a fost construit in perioada 2009-2010, imobilul fiind de fapt construit in perioada 2008-2010, așa cum corect se retine in sentința menționata anterior, cum reiese din Raportul de Expertiza Tehnica Judiciara in Construcții întocmit de expert Gita V., care in momentul efectuării expertizei, potrivit declarațiilor reclamantei C. T. si a paratei C. C. I., a reținut ca imobilul a fost edificat in perioada 2008-2010 ( perioada susținuta si de martorii Carana Cicerone si D. M.).
În primăvara anului 2008, când a început construcția casei, proprietara terenului era Buruiana Maghita, reclamanta devenind proprietara pe teren abia in data de 10.02.2010, cand sentința civila nr.2660 pronunțata de Judecătoria Bârlad la data de 01.10.2010 in dosarul nr._ a rămas definitiva si irevocabila, si pe cale de consecința, consideră ca instanța de fond a reținut greșit faptul ca dreptul la acțiune al reclamantei a început in primăvara anului 2009, deoarece la acea data nu era proprietara pe teren.
In mod greșit instanța de fond a admis cererea reclamantei pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea bunurilor, in primăvara anului 2008 sau 2009, când a început construcția casei, deoarece reclamanta nu era in acel moment proprietara pe nimic, ci mama ei Buruiana Maghita, C. T., neavând calitate procesuala activa in acest dosar.
În termen, recurentul și-a suplimentat motivele de recurs arătând că deși reclamanta a cerut în solidar obligarea la plata de despăgubiri, instanța l-a obligat numai pe el. În mod greși a fost decăzut din proba cu martori, instanța trebuia să aibă rol activ și să insiste asupra audierii martorilor. Cu autoritate de lucru judecat s-a reținut construcția casei în perioada 2008 – 2009. Șpalierii, gardul și sârma nu au fost distruși ci doar demontați cu acordul reclamantei. Folosința terenului s-a atribuit fără plată, reclamanta nu și-a dovedit pretențiile.
Cererea de recurs a fost legal timbrată.
Legal citată reclamanta intimată C. T. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului si păstrarea sentinței recurate ca fiind legala si temeinica.
Cu privire la primul motiv de recurs arată intimata ca nu îi înțelege interesul. Ceea ce aduce in discuție recurentul este lipsa calității procesuale pasive a unei alte parate, parata care nu a înțeles sa formuleze recurs. Acest motiv de recurs nu are nici o înrâurire asupra situației recurentului mai mult decât atât chiar iar îngreuna situația pentru ca ar rămâne singurul obligat la plata despăgubirilor. Susținerile cu privire la lipsa calității procesuale pasive sunt eronate si vin in contradicție cu normele legale. Imobilul a fost edificat de către cei doi foști soți in timpul căsătoriei acestora. Comunitatea de bunuri funcționa si la momentul la care s-a edificat construcția si, chiar daca s-a construit fara acordul său, cei doi foști soți au construit împreuna si dreptul de proprietate se regăsește in patrimonial ambilor coproprietari pana la ieșirea din indiviziune. Constituirea dreptului de servitute nu s-a constituit in patrimoniul lui I. M., exclusiv, ci a fost constituit pentru folosința imobilului ridicat in timpul căsătoriei. Cererea pe care I. M. a adresat-o instanței de judecata,in cadrul dosarului nr._ nu este un act de dispoziție si putea fi făcuta de oricare dintre coproprietari dar profita ambilor.
Nu este corecta nici susținerea cu privire la lipsa calității procesuale active a reclamantei. A devenit proprietara imobilului in urma dezbaterii moștenirii si a dobândit prin aceasta si toate drepturile conexe, inclusiv dreptul la despăgubiri pentru distrugerile aduse imobilul dobândit in proprietate.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune consideră ca motivația recurentului e eliptica. Nu înțelege la ce moment face referire recurentul si la ce perioada se raportează acesta, pentru ca instanța a analizat in mod corect dreptul dedus judecații si întinderea in timp a dreptului.
Cu privire la completarea motivelor de recurs, depuse in data de 15 nov.2012, înțelege sa invoce faptul ca cel care l-a redactat nu este nici avocatul ce l-a reprezentat la fond si nici I. M.. In aceste condiții semnătura de pe aceste completări este un fals si intenționează sa sesizeze organele penale.
Nu sunt pertinente criticile aduse instanței de fond cu privire la lipsa rolului activ. Instanța s-a dovedit mai mult decât activa, a administrat toate probele solicitate in mod procedural de către parti si, in condițiile in care recurentul a beneficiat de apărare calificata, nu se poate pretinde nici un "ajutor" din partea instanței.
Analizând actele și lucrările dosarului, hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor de ordine publică aplicabile, instanța de control judiciar constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală pasivă presupune ca pârâta chemată în judecată să poată răspunde pretențiilor formulate de reclamantă. În judecata purtată anterior nu a fost pusă în discuție calitatea de bun comun a construcției ridicate, nu s-a constatat că recurentul are un drept de proprietate exclusiv asupra construcției și un drept de superficie exclusiv asupra suprafeței de 137 m.p. teren. Judecata finalizată prin sentința civilă nr. 2305/20.09.2011 a avut ca obiect revendicare, ridicare construcții și constituirea dreptului de superficie iar cadrul procesual a fost cel stabilit de părți, în baza principiului disponibilității.
Faptul că reclamantul singur a formulat cererea nu conduce la concluzia că instanța a apreciat că acesta are un drept exclusiv asupra construcției și, pe cale de consecință un drept exclusiv de superficie ci, după cum s-a reținut, instanța s-a pronunțat în funcție de cadrul procesual stabilit de părți. Acest lucru rezidă atât din considerentele instanței de fond cât și cele ale instanței de recurs, reținându-se că recurentul împreună cu fosta soție au edificat construcția de pe terenul în litigiu.
Față de aceste considerente, excepția lipsei calității procesuale pasive urmează a fi respinsă ca fiind neîntemeiată.
În mod corect a fost soluționată excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de recurent. Termenul de prescripție începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Construcția a început în perioada în care asupra terenului exista un drept de coproprietate în indiviziune. Urmare a sentinței civile nr. 2660/01.10.2009 acest teren este atribuit reclamantei intimate, și doar de la acest moment se poate aprecia ca începând să curgă termenul de prescripție. Soluționând excepția nu a fost încălcată puterea de lucru judecat așa cum pretinde recurentul. De altfel, chiar recurentul arată că abia după rămânerea definitivă a acestei hotărâri se putea vorbi despre o pagubă în patrimoniul intimatei.
Față de cele reținute, motivul de recurs va fi respins ca fiind neîntemeiat.
În ceea ce privește obligarea recurentului la plata sumei de 4.443 lei reprezentând c/v șpalieri, gard și sârmă, recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Temeiul de drept invocat, art. 998 Cod procedură civilă, presupunea întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) existenta unui prejudiciu; b) existenta unei fapte ilicite; c) existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu; d) existenta vinovatiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijenta sau imprudenta cu care a acționat. În cauză, s-a constatat ca recurentul pârât a avut inițial acordul bunicii iar ulterior și acordul intimatei reclamante pentru a construi pe terenul care ulterior i-a și fost atribuit. În aceste condiții nu se poate reține fapta ilicită a acestuia, deoarece a avut acordul intimatei, pentru o perioadă de timp cât relațiile au fost normale, nu i s-a reproșat săvârșirea vreunei fapte nepermise. Abia în această situație se poate vorbi despre puterea de lucru judecat reținută prin judecata anterioară, instanța reținând că recurentul a edificat construcția atât cu acordul reclamantei(din acel dosar) cât și cu acordul mamei acesteia, B. Maghița.
Cum întrunirea acestor condiții se cere a fi cumulativă, lipsa uneia face ca acțiunea întemeiată pe dispozițiile acestui text de lege să nu poată fi primită.
Pentru aceste considerente, recursul va fi admis, obligația de plată urmând a fi înlăturată.
Prin motivele suplimentare depuse în termen, se reia motivul privind autoritatea/puterea de lucru judecat a perioadei în care au fost efectuate construcțiile, motiv ce a fost analizat o dată cu motivul vizând prescrierea dreptului la acțiune, considerentele vizând respingerea rămânând aceleași.
Deși recurentul critică hotărârea instanței de fond pentru faptul că nu s-a menționat sintagma „în solidar”, din dispozitivul sentinței rezultă că ambii au fost obligați la plată în calitate de pârâți, acest lucru neputând duce la concluzia că ne aflăm în prezenta unei obligații divizibile.
Critică recurentul faptul că a fost decăzut din proba cu martori, însă nu indică vătămarea în concret care i s-a produs, în acest caz nulitatea putând interveni doar în măsura indicării și dovedirii vătămării produse. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 129, alin. 5, indice 2, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona probe din oficiu pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Așadar textul de lege sancționează nerespectarea dispozițiilor privind propunerea, încuviințarea și administrarea probelor, partea fiind cea obligată a respecta aceste dispoziții, fără posibilitatea de a se reproșa instanței faptul că nu s-au administrat probele pe care partea nu le-a solicitat în termenul prevăzut de lege.
Nici ultima critică adusă hotărârii nu este întemeiată. Corect a reținut instanța de fond că fiind vorba despre o sarcina asupra unui bun aflat în proprietatea unei persoane, dreptul de superficie nu este unul gratuit, prezumția fiind că un astfel de drept se poate constitui cu titlu oneros iar nu gratuit. Bucurându-se de această prezumție nu reclamantei îi revenea sarcina probei în a dovedi că înțelegerea părților a fost ca ocuparea terenului să se facă cu titlu gratuit, pârâtului revenindu-i obligația de a răsturna prezumția pe care doctrina și jurisprudența au creat-o în favoarea proprietarului terenului. Or, recurentul pârât, după cum s-a reținut, nu și-a propus în termen procedural probele de care înțelegea să se folosească, iar instanța de judecată nu se poate substitui părților în a propune probe.
Față de aceste considerente, văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 din codul de procedură civilă și având în vedere că, în cauză, este incident motivul de recurs prevăzut de art.304, pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanța va admite recursul, urmând să modifice în parte hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei intimate C. I. C. ca fiind neîntemeiată.
Admite recursul formulat de recurentul I. M., împotriva sentinței civile nr. 2968/18.10.2012, pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr._, pe care o modifică în parte în sensul că:
Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului I. M. la plata sumei de 4.443 lei reprezentând c/v gard, șpalieri și sârmă.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile nr. 2968/18.10.2012 ce nu sunt contrare prezentei decizii.
Obligă intimații la plata sumei de 2186,22 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.03.2013.
Președinte, C. A. | Judecător, D. M. M. | Judecător, I.-M. P. |
Grefier, M. R. |
M.R. 22 Martie 2013
Red. A.C./12.04.2013
Tehn.R.M./15.04.2013
EX.2
JUD.FOND: T. I.
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 284/2013. Tribunalul... | Plângere contravenţională. Decizia nr. 886/2013. Tribunalul... → |
|---|
