Plângere contravenţională. Decizia nr. 751/2014. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 751/2014 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 2040/244/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 751/A/2014
Ședința publică de la 22 Septembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE E.-G. A.
Judecător V. M.
Grefier A. D.
Pe rol se află judecarea apelului Civil declarat de apelant INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI V., cu sediul in V., .. 1, jud. V., in contradictoriu cu intimat RÂȘCANU C., cu domiciliul in Huși, .. 11, jud. V., impotriva sentintei civile nr. 162/2014 pronuntata de Judecatoria Huși, având ca obiect plângere contraventionala . nr._/06.11.2013 Poliția mun.Huși.
S-au verificat și citit actele și lucrările dosarului, constatându-se că părțile nu au depus acte sau cereri, după care:
Se mai constată că, dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 15.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când din lipsă de timp pentru deliberare, în temeiul art. 396 alin. 1 Cod procedură civilă, s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, când s-au reținut următoarele:
TRIBUNALUL,
Asupra apelului civil declarat împotriva sentinței civile nr. 162/2014 pronuntata de Judecatoria Huși, constată următoarele:
Prin sentinta civilă nr. 162/2014 Judecatoria Huși a admis plângerea contravențională formulată de petenta RÂȘCANU C., CNP_, cu domiciliul în mun. Huși, .. 11, jud. V. în contradictoriu cu intimat I. P. J. V., cu sediul în mun. V., .. 1, jud. V. împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/06. 11. 2013.
A dispus anularea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/06. 11. 2013.
A exonerat petenta de plata amenzii în cuantum de 320 lei.
A înlăturat sancțiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile.
Pentru a hotărî astfel, instanta de fond a avut in vedere urmatoarele:
În ziua de 23.10.2013, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare_ . pe . zona Serviciului Fiscal Municipal, o mașină s-a oprit în fața sa, pe partea dreaptă a drumului, fără să semnalizeze. Arată petenta că ea a semnalizat intenția de a depăși și aștepta sa treacă mașinile de pe contrasens pentru a-l depăși în acest timp, persoana din fața sa a dat cu spatele cu intenția de a parca. A observat la un moment dat că a pus o frână bruscă când a ajuns aproape de ea, însă nu a simțit că mașinile s-ar fi atins.
Nici ea și nici celălalt șofer nu s-au coborât din mașină, continuându-și deplasarea, cu convingerea că nu a fost nicio coliziune între cele două mașini. A aflat ulterior că cealaltă persoană s-a dus la poliție și a raportat că a fost implicat într-un accident rutier.
Având în vedere acest aspect, respectiv că ea nu și-a dat seama de atingerea celor două mașini, nu îi poate fi imputată nicio faptă contravențională. Pe de o parte, lipsește latura subiectivă a elementului constitutiv, respectiv vinovăția, iar pe de altă parte, prin cunoașterea greșită a realității este înlăturat caracterul contravențional al faptei fiind incident cazul erorii de fapt prevăzut de art. 11 din O.G. 2 /2001.
Mai mult, în condițiile arătate mai sus de producere a incidentului, persoana vinovată era celălalt șofer, astfel încât nu ar fi avut niciun motiv să încalce obligația de a se prezenta la poliție și de a raporta incidentul.
În drept, petenta a invocat disp. art.31-36 din OG2/2001, iar în dovedirea plângerii a solicitat proba cu înscrisuri și martor.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea plângerii formulată de petentă și menținerea procesului verbal atacat, ca fiind legal și temeinic, solicitând proba cu înscrisuri.
În baza dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ., părțile solicită judecarea în lipsă a cauzei.
Fiind investită, potrivit art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu verificarea legalității și temeiniciei procesului-verbal, instanța a constatat următoarele:
În fapt, prin procesul verbal contestat, petenta a fost sancționată contravențional cu amenda în cuantum de 320 lei si s-a dispus suspendarea dreptului de a conduce pe o perioada de 30 de zile, pentru săvârșirea contravenției prev. de art. 100 al. 3 lit. g din OUG 195/2002, reținându-se că, la data de 23.10.2013, la ora 13,00, in loc. Huși, . auto_ a fost implicata in eveniment rutier soldat cu pagube materiale si nu a anunțat la politie despre aceasta in termenul prevăzut de lege » fapta prevăzuta de dispozițiile art. 100 alin. 3 lit. g din O.U.G. 195/2002 republicata.
Procesul-verbal a fost încheiat în prezenta petentei fiindu-i adus la cunoștința dreptul de a face obiecțiuni potrivit art. 16 al 7 din OG 2/2001. La rubrica specifica a fost consemnata mențiunea petentei astfel; «NU FACE OBIECȚII». Petenta a semnat procesul-verbal fiindu-i înmânat duplicatul.
Cu privire la competenta materiala si teritoriala de soluționare a plângerii, care este una absoluta, potrivit art. 32 alin 2 din O.G. 2/2001, Judecătoria Huși este competenta, întrucât locul săvârșirii faptei este în mun. Huși, iar litigiul este de competenta judecătoriei.
De asemenea, instanța a reținut ca plângerea a fost introdusa în termenul legal de 15 zile de la comunicarea procesului verbal, conform art. 31 din OG nr. 2/2001.
Conform art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanța investita cu soluționarea plângerii analizează legalitatea si temeinicia procesului-verbal si hotărăște asupra sancțiunii.
Verificând legalitatea procesului-verbal de contravenție atacat, în raport de aspectele formale, instanța constată că acesta a fost întocmit cu respectarea tuturor cerințelor impuse de art. 17 din O.G. nr. 2/2001 sub sancțiunea nulității procesului-verbal de contravenție care se poate constata și din oficiu, procesul verbal fiind corect completat sub aspectul numelui, prenumelui și calitatea agentului constatator, numelui și prenumelui contravenientului, a faptei săvârșite și datei comiterii ei, precum și a semnăturii agentului constatator.
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal de constatare a contravenției, instanța are în vedere faptul ca nu întreaga materie a contravențiilor din dreptul intern reprezintă o "acuzație în materie penala", în sensul autonom al Convenției Europene a Drepturilor Omului. O premisa contrara, în sensul ca natura "penala" are întreaga materie a contravențiilor, nefiind de conceput vreo distincție din acest punct de vedere în interiorul unei materii cu caracter unitar, se lovește de cel puțin doua contraargumente.
Primul are în vedere însăși modalitatea de analiza a Curții Europene, care nu pornește niciodată - nici chiar în situațiile în care s-a mai confruntat cu ipoteze similare - de la premisa ca o anumita fapta contravențională reprezintă o acuzație în materie penala. Curtea procedează în mod necesar si invariabil la o analiza a cazului concret dedus judecății, pentru clarificarea aplicabilității rațione materiae a art. 6 și subsecvent, a incidentei garanțiilor instituite de acesta. Aceasta analiza are loc prin aplicarea principiilor stabilite în cauzele Engel și alții împotriva Olandei si Oztürk împotriva Germaniei.
Pentru clarificarea conținutului noțiunii autonome de "acuzație în materie penala ", necesara tocmai pentru a analiza realitățile procedurii în litigiu, Curtea a stabilit trei criterii si anume (a) calificarea faptei potrivit dreptului național, (b) natura faptei incriminate, (c) natura si gravitatea sancțiunii.
În ceea ce privește primul criteriu, în dreptul intern conducerea unui autoturism cu încălcarea regulilor de circulație prev. de O.U.G.nr.195/2002 reprezintă o fapta contravențională și nu penala.
Însa în jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului calificarea faptei în dreptul national al statului în cauza are o valoare formala si relativa, reprezentând doar un punct de plecare în analiza efectuata de Curte ( cauza Weber împotriva Elvetiei).
Rațiunea pentru care calificarea realizata de dreptul intern nu este una absoluta este prezentata de Curte în cauza Oztürk împotriva Germaniei. Astfel, ar fi contrar obiectului si scopului art. 6, care garantează oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, daca statelor le-ar fi permis să excludă din câmpul de aplicare al art. 6 o întreaga categorie de fapte, pe motivul ca acestea ar fi contravenții.
Al doilea criteriu, natura faptei incriminate, este considerat de Curte cel mai important ( cauza Jussila împotriva Finlandei), iar el presupune analiza alternativa a mai multor aspecte.
Astfel, un prim aspect analizat îl constituie sfera de aplicare a normei încălcate prin săvârșirea faptei. În ipoteza în care textul normativ se adresează tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special (de exemplu, militarilor în exercițiul funcțiunii, avocaților ținuți sa respecte solemnitatea ședinței de judecata ori secretul profesional), atunci acesta este de aplicabilitate generala si art. 6 sub aspect "penal " devine incident ( hotărârea Bendenoun împotriva Franței). Evident, aceasta nu exclude stabilirea unor condiții privind săvârșirea faptei, calitatea persoanei (de exemplu, șofer sau contribuabil) sau alte aspecte ale răspunderii juridice, în măsura în care norma își păstrează caracterul de generala aplicare.
Verificând existenta acestui element în cauza, instanța constata ca O.U.G.nr.195/2002 este un act normativ cu aplicabilitate generala, adresându-se tuturor cetățenilor, iar nu unui grup de persoane având un statut special, iar rațiunea urmărita de legiuitorul român în incriminarea faptei reținute în sarcina petentului o constituie protejarea siguranței pe drumurile publice.
Un al doilea element analizat de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului îl constituie caracterul represiv (punitiv) si disuasiv, iar nu reparator al măsurii luate.
În cauza, sancțiunea aplicata are acest caracter, întrucât nu este menita sa acopere un prejudiciu material produs statului, ci are rolul de a sancționa o anumita conduita apreciata de legiuitor ca prezentând pericol social pentru circulația pe drumurile publice.
În ceea ce privește cel de-al treilea criteriu, natura si gravitatea sancțiunii, se are în vedere maximul pedepsei prevăzut de lege pentru fapta incriminata, deci sancțiunea la care făptuitorul s-ar fi putut expune, iar nu neapărat cea efectiv aplicata ( cauzele Campbell și Fell împotriva Marii Britanii sau Demicoli împotriva Maltei).
În dreptul intern, art. 5 alin. 2 si art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 din privind regimul juridic al contravențiilor prevăd ca sancțiunile contravenționale principale sunt avertismentul, amenda contravenționala si prestarea unei activități în folosul comunității, iar amenda contravențională are caracter administrativ.
Fiind distincta de eventualele prejudicii produse prin săvârșirea faptei, amenda contravențională este o sancțiune pecuniara principala, un mijloc de constrângere având un caracter preventiv si sancționator.
În aceste conditii, trebuie analizat cuantumul acesteia, Curtea statuând în cauza Oztürk împotriva Germaniei ca o amenda, chiar într-un cuantum moderat, nu este de natura sa înlăture de plano aplicabilitatea laturii penale a art.6.
În prezenta cauza, petenta a fost sancționată cu amenda contravențională în cuantum de 320 lei, însa instanța are în vedere faptul ca potrivit art.63 alin.2 C.penal, minimul amenzii penale îl constituie 150 lei, comparație care imprima severitate sancțiunii aplicate petentei.
Ultimele doua criterii formulate de Curtea europeana pentru identificarea noțiunii autonome de "acuzație în materie penala " sunt alternative, nu cumulative, îndeplinirea oricăruia dintre ele ducând la concluzia ca art. 6 sub aspectul laturii penale este aplicabil. Ca excepție însa, abordarea cumulativa nu este exclusa atunci când analiza separata a celor doua criterii nu a fost suficienta pentru excluderea oricărui dubiu cu privire la natura faptei ce face obiectul cauzei (Hotărârea Bendenoun împotriva Franței).
Ca atare, având în vedere criteriile analizate mai sus, instanța apreciază ca faptele imputate petentului în prezenta cauza reprezintă o "acuzație în materie penala". Mai mult, Curtea a stabilit în cauze precum Oztürk împotriva Germaniei ori Lutz împotriva Germaniei ca, adresându-se în mod nediferențiat tuturor cetățenilor în calitatea lor de participanți la traficul rutier (caracterul general al normei) si având un caracter represiv si disuasiv (scopul sancțiunii), întreaga procedura de aplicare si sancționare a amenzilor administrative în temeiul legilor rutiere trebuie sa fie supusa exigentelor art. 6. Același caracter îl are si sancțiunea suspendării dreptului de a conduce autovehicule în baza unui sistem bazat pe puncte de penalizare sau anularea acestui drept. Referitor la aceste aspecte, pe lângă caracterul normei incriminatoare, instanța europeana a folosit si criteriul gravității sancțiunii, deoarece dreptul de a conduce un vehicul este de o mare utilitate pentru viata curenta a oricărei persoane sau pentru exercițiul unei activități profesionale.
Consecințele calificării faptei imputate petentului de către instanța în prezenta cauza drept acuzație în materie penala sunt acelea ca petentul se bucura de prezumția de nevinovăție, iar sarcina probei incumba
Autorității statului.
Însa niciuna dintre aceste garanții procesuale nu are un caracter absolut, deoarece limitele până la care funcționează prezumția de nevinovăție și conținutul obligației autorităților de a suporta sarcina probei se raportează la specificul fiecărui caz în parte.
În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal si incluse în sfera abaterilor contravenționale, instanța de fata constata ca legiuitorul european a admis faptul ca limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt mult mai largi. Prezumția de nevinovăție nu este una absoluta, ca de altfel nici obligația acuzării de a suporta întreaga sarcina a probei. D. fiind ca analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancționate este extrem de mare, Curtea Europeana a reținut ca aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunțate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenții si ar pune în sarcina autorităților ce aplica astfel de sancțiuni o povara excesiva si nejustificata, orientare jurisprudențiala dovedita prin decizii de inadmisibilitate de tipul Falk împotriva Olandei.
O cauza semnificativa în jurisprudența Curții este Salabiaku împotriva Franței, în care instanța europeana analizează limitele prezumției de nevinovăție prin raportare la instituirea de către legislațiile naționale a unor prezumții de drept ori prin folosirea de către judecătorii naționali a prezumțiilor de fapt.
În aceasta cauza instanța europeana a amintit faptul ca prezumțiile de fapt sau de drept operează în legile represive din toate sistemele juridice si ca ea nu interzice în principiu asemenea prezumții. Cu toate acestea, exigentele unui proces echitabil impun statelor contractante ca, în materie penala, sa nu depășească cu privire la instituirea prezumțiilor de fapt sau de drept anumite limite si le folosească într-o maniera rezonabila, ținând cont de gravitatea faptei si cu respectarea dreptului la apărare al acuzatului.
De asemenea, Curtea a stabilit ca sarcina ei nu este aceea de a verifica compatibilitatea in abstracto a unei prezumții legale sau simple cu prevederile Convenției, ci de a determina daca aceasta a fost aplicata în concret reclamantului într-o maniera compatibila cu respectarea prezumției de nevinovăție (pentru ultimul aspect cauza Bouamar împotriva Franței).
Prin urmare, Curtea statuează ca instituirea unor prezumții care operează împotriva persoanei sancționate si care au rolul de a inversa sarcina probei, nu sunt incompatibile de plano cu respectarea prezumției de nevinovăție.
A conferi forța probanta unui înscris nu echivalează cu negarea prezumției de nevinovăție, ci poate fi considerata o modalitate de "stabilire legala a vinovăției" în sensul art.6 din Convenția europeana. Interpretarea contrara ar fi de natura sa perturbe în mod grav funcționarea autorităților statului, făcând extrem de dificila sancționarea unor fapte antisociale minore ca gravitate raportat la faptele penale, dar extrem de numeroase.
Or, în ceea ce privește forța probanta atribuita de lege procesului-verbal de contravenție, instanța europeana a menționat în mod constant ca administrarea probelor este supusa în primul rând regulilor din dreptul intern si ca revine cu prioritate jurisdicțiilor naționale sa aprecieze elementele furnizate de ele. Sarcina Curții este aceea de a verifica daca procedura în ansamblul sau, care cuprinde si modalitatea de administrare a probelor, a avut un caracter echitabil (cauza Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei ori Saidi împotriva Franței).
Instanța a apreciat, având în vedere si cauza Bosoni împotriva Franței, ca aplicarea art. 6 din Conventie în prezenta cauza nu are ca obiect limitarea modalităților de proba prevăzute de legea interna.
Exigentele textului menționat au în vedere ca vinovăția sa fie în mod legal stabilita și nu reprezintă un obstacol în calea prezumțiilor de fapt sau de drept instituite în materie contravenționala, în măsura în care aceste prezumții nu sunt irefragabile, pot fi răsturnate prin proba contrara si procedura de judecata respecta dreptul la apărare al contravenientului.
În ceea ce privește forța probanta a procesului-verbal de contravenție în dreptul intern, instanța constata ca deși art.34 alin.1 din O.G.nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probanta a actului de constatare a contravenției, instanța pe de alta parte trebuie sa ia în considerare faptul ca dreptul unei persoane de a fi prezumata nevinovata si de a solicita acuzării sa dovedească faptele ce i se imputa nu este absolut.
În acest context, Curtea menționează ca prezumțiile de fapt sau de drept operează în toate sistemele de drept si nu sunt interzise de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respecta limite rezonabile, având în vedere importanta scopului urmărit, dar si respectarea dreptului la apărare (cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic împotriva Suediei).
Înțeleasa în forma ei restrictiva, dar improprie, respectarea prezumției de nevinovăție ar presupune ca instanța de judecata, ignorând existenta procesului-verbal de contravenție, sa stabilească temeinicia acuzației pe baza unor elemente întotdeauna extrinseci acestuia.
Dincolo de excesivitatea și imposibilitatea obiectiva de realizare a acestei cerințe, mai ales atunci când agentul constatator consemnează în procesul-verbal rezultatul propriilor sale constatări, aceasta concluzie ar face ca în materia contravenționala sarcina probei sa fie mult mai împovărătoare decât în materia dreptului penal, unde, de exemplu, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante este un mijloc de proba necontestat.Or, sarcina instanței de judecata este de a respecta principiul proporționalității între, pe de o parte, scopul urmărit de autoritățile statului de a sancționa faptele antisociale, iar pe de alta parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevărului judiciar, cu respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional. Aceasta presupune prin esența ca sistemul probator sa nu duca la impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit în materie de sarcina a probei.
Textul articolului 34 alineatul 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 permite o interpretare în concordanta cu exigentele unui proces echitabil, de vreme ce prevede ca instanța de judecata verifica legalitatea si temeinicia procesul-verbal de contravenție. Prin urmare, în prezenta cauza instanța nu pornește de la ideea preconceputa ca persoana sancționata contravențional este vinovata, ci menținerea procesului-verbal de contravenție este rezultatul unor verificări, mai restrânse ori mai largi, efectuate în mod obligatoriu de instanța de judecata.
Așadar, face o distincție clara între situația de fapt care se stabilește prin procesul-verbal de contravenție si aspectul, ce va fi ulterior stabilit, al vinovăției persoanei sancționate contravențional.
Procedând la administrarea celorlalte probe (înscrisuri, martori, interogatoriul), situația de fapt reținuta în procesul-verbal de contravenție poate fi confirmata sau infirmata.
Transpunând aceste principii în speța, instanța observa ca intimata își susține acuzarea prin procesul-verbal de constatare a contravenției contestat și prin declarațiile de avarii ale celor doi conducători auto.
În analiza respectării principiului proporționalității, trebuie observat ca dispozițiile O.U.G.nr.195/2002 au drept scop reglementarea si garantarea respectării regulilor de circulație pe drumurile publice, iar respectarea regulilor impuse de acest act normativ are implicații majore asupra garantării dreptului la viata si la integritate al persoanelor si bunurilor si pentru instituirea unui climat de securitate sociala, astfel ca interesul societății în respectarea acestor reguli este de importanta capitala.
În același timp însa, persoana sancționata în baza acestui act normativ are dreptul la un proces echitabil (art.31-36 din O.G.nr.2/2001), în cadrul căruia poate sa utilizeze orice mijloc de proba si sa invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării ca situația de fapt din procesul-verbal contestat nu corespunde realității.
Instanța a dat posibilitate petentei sa indice motivele de fapt si de drept ale plângerii sale, a administrat proba cu înscrisuri și martori. Acesteia i s-a respectat astfel dreptul la un proces echitabil, oferindu-i-se posibilitatea de a utiliza orice mijloc de proba si de a invoca orice argumente pentru dovedirea împrejurării ca situația de fapt descrisa în actul contestat nu corespunde modului de desfășurare a evenimentelor.
Analizând întregul material probator administrat în cauza, prin prisma prezumției de nevinovăție de care se bucura petenta, instanța retine următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 100 alin. (3) lit. g) din OUG195/2002 rep. « Constituie contravenție și se sancționează cu emenda prevăzută în clasa a II-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: g) neprezentarea la unitatea de poliție competentă pe raza căreia s-a produs un accident de circulație din care au rezultat numai pagube materiale, cu excepția cazurilor prevăzute la art.79 alin. (2).
Conform art 79 alin.1 pct. B din același act normativ « (1) Conducătorii de vehicule implicați . circulație în urma căruia au rezultat numai avarierea vehiculelor și/sau alte pagube materiale sunt obligați: b) să se prezinte la unitatea de poliție competentă pe raza căreia s-a produs accidentul în termen de cel mult 24 de ore de la producerea evenimentului pentru întocmirea documentelor de constatare.
Așadar, instanța constata ca situația de fapt reținuta în procesul-verbal contestat a fost corect încadrata juridic de către agentul constatator.
Cât privește realitatea situației de fapt, instanța reține că petenta recunoaște ca la data de 23.10.2013 a circulat pe . Huși cu autovehiculul înmatriculat cu numărul_ și susține ca nu a simțit nici un impact sau atingere între autovehiculul sau si cel din fata fapt pentru care și-a continuat deplasarea, cu convingerea că nu a fost nicio coliziune între cele două mașini. Această apărare a petentei este confirmată și de către martorul V. D. V..
Conform art. 11 alin. 1 din OG 2/2001, caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită, iar potrivit alin. 5, cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei se constată numai de instanța de judecată.
Eroarea de fapt presupune necunoasterea sau cunoasterea gresita de catre faptuitor, in momentul comiterii contraventiei, a existentei unei stari de fapt, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul contraventional al unei fapte. Daca el ar fi cunoscut in mod corect realitatea nu ar fi săvârșit contravenția.
Față de situația de fapt reținută mai sus, instanța a constatat că petenta s-a aflat in eroare de fapt, iar în aceste condiții, potrivit art. 11 al. 1 din OG 2/2001, este înlăturat caracterul contravențional al faptei.
Impotriva acestei sentinte, pe care o consideră nelegală și netemeinică, a declarat apel I.P.J. V., pentru urmatoarele motive:
Hotarârea pronuntata de prima instanta este nelegala și netemeinică intrucât a fost data cu interpretarea gresită a dispozițiilor legale.
Prima instanta a motivat ca :” Cât priveste realitatea situatiei de fapt instanta retine că petenta recunoaste ca la data de 23.10.2013 a circulat pe . din Huși cu autovehiculul inmatriculat cu nr._ si sustine ca nu a sesizat nici un impact sau atingere intre autovehiculul său și cel din fața sa, fapt pentru care si-a continuat deplasarea, cu convoingerea că nu a fost nicio coliziune intre cele două masini…. Față de situatia de fapt retinută mai sus, instanta constata ca petenta s-a aflat in eroare de fapt, iar in aceste conditii, potrivit art. 11 al. 1 din OG 2/2001 este inlaturat caracterul contraventional al faptei.”
Consideră că prima instanță a pronuntat o sentință nelegală motivat de faptul că imprejurarea in care s-a produs coliziunea nu este de natură să întrunească conditiile existente erorii de fapt.
Conditiile stabilirii erorii de fapt sunt reglementate de vechiul cod de procedură penală, mai exact de art. 51, potrivit caruia „Nu constituie infractiune fapta prev. de legea penală, cand faptuitorul in momentul savârșirii acesteia, nu cunoștea existenta unei stări, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei. Nu constituie o circumstanță agravantă imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul savârsirii infractiunii.
Dispozitiile alin. 1 și 2 se aplică și faptelor savârsite din culpă pe car4e legea penală le pedepseste, numai daca recunoasterea starii, situatiei sau imprejurarii respective este ca insasi rezultatul culpei.
Necunoașterea sau cunoașterea legii penale nu inlatură caracterul penal al faptei.
Prin urmare, incidenta prevederilor art. 51 al. 1 Cod penal referitoare la eroarea de fapt potrivit carora nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penală cand infractorul, in momentul savârsirii acesteia nu cunostea existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei – este exclusă in caz de indoială, de cunoastere nesigură deoarece in acest caz faptuitorul accepta posibilitatea producerii rezultatului faptei si deci fapta este savârsită cu intentie indirectă.
Astfel, prima instanta a pronuntat o solutie bazata pe necesitatea simtirii impactului de catre conducatorul auto, incalcând disp. legale care prevad conditia implicarii acestuia . circulatie.
Astfel, pe baza probelor administrate, prima instanță si-a format convingerea ca petenta a fost implicata in coliziunea produsă la data de 23.10.2013 insa a apreciat că inbtrucât petenta nu a simtit impactul, nu avea obligatia de a anunta evenimentul rutier aflându-se . fapt.
După cum rezultă din interpretarea legii, eroarea de fapt nu există in acele situatii. In car4e se constata o o cunoaștere nesigură a situatiei de fapt sau o indoială.
Consideră că petenta, daca nu ar fi simtit impactul, ar fi putut avea o parte de indoiala sau cunoastere nesigura a faptului că autovehiculul său a fost lovit de cel din față . insă aceasta cunoaștere nesigură a fost inlaturata de avariile produse la autovehicul, avarii ce au fost consemnate in declaratia data de aceasta in fata agentului constatator, respectiv bara față dreapta. Totodata precizeaza ca si celalalt autovehicul implicat in coliziune a fost avariat, avand urmatoarele avarii aripa stânga spate, bandou aripa stânga spate.
In aceste conditii este putin probabil ca petenta sa nu fi simtit impactul intre cele două aututurisme, cu atât mai mult cu cat in declaratia sa de avarii a mentionat că a observat că persoana care conducea autovehiculul din fata sa a efectuat manevra de mers inapoi fara sa se asigure și pentru a evita impactul a incercat sa dea cu spatele autovehiculul pe care îl conducea
In consecință, pentru a fi incidentă aceasta cauza de inlaturare a caracterului contraventional al faptei savârsite de petentă, trebuie sa existe eroare iar nu indoiala, adica o cunoastere nesigură deoarece in acest caz savârsirea faptei implica acceptarea de catre faptuitor a rezultatului faptei sale, rezultat pe care il concepe ca posibil sau ca probabil.
Consideră că petenta nu s-a aflat . fapt intrucât aceasta nu a contestat provenienta avariilor existente la autovehiculul său fiind evident că a cunoscut că a fost implicata in coliziune. Faptul că aceasta nu ar fi simtit impactul in momentul accidentului nu este de natură să o exonereze de obligatia de a anunta evenimentul rutier la cea mai apropiata unitate de politie, intrucât avea la dispozitie 24 de ore să constate avariile existente la autoturism.
Solicită admiterea recursului, casarea hotarârii pronuntate de prima instanta de judecata, rejudecarea cauzei și respingerea plangerii contraventionale ca neintemeiată.
Intimatul petent a formulat întâmpinare, față de apelul declarat în cauză prin care solicit respingerea apelului ca fiind nefondat, avand in vedere urmatoarele motive:
În fapt, la data de 06.11.2013 petenta a fost chemată la Poliția Huși unde i s-a încheiat procesul-verbal . nr._ / 06.11.2013, reținându-se în sarcina sa faptul că nu a anunțat la Poliție un accident rutier soldat cu daune materiale produs în ziua de 23.10.2013 și i s-a aplicat o amendă contravențională în cuantum de 320 lei și măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de treizeci de zile, conform art. 100 alin. 3 lit. g din O.U.G. 195/2002 "neprezentarea la unitatea de poliție competentă pe raza căreia s-a produs un accident de circulație din care au rezultat numai pagube materiale".
În ziua de 23.10.2013, în timp ce conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare_ pe . zona Serviciului Fiscal Municipal, o mașină s-a oprit în fața sa, pe partea dreaptă a drumului, fără să semnalizeze. A semnalizat intenția de a depăși și aștepta să treacă mașinile de pe contrasens pentru a-l depăși. În acest timp, persoana din fața sa a dat cu spatele cu intenția de a parca. A observat la un moment dat că a pus o frână bruscă când a ajuns aproape de petentă, însă nu a simțit că mașinile s-ar fi atins.
Nici petenta și nici celălalt șofer nu au coborât din mașină, continuându-și deplasarea, cu convingerea că nu a fost nicio coliziune între cele două mașini. Acest aspect a fost confirmat de martorul audiat la prima instanță, persoană care se afla cu petenta în mașină.
Prin hotărârea instanței de fond s-a admis plângerea contravențională și s-a anulat procesul-verbal contestat, reținând incidența erorii de fapt, care înlătură caracterul contravențional al faptei conform art. 11 alin. 1 din O.G. 2 /2001.
Intimata a atacat această hotărâre, motivând că nu poate fi incident cazul erorii de fapt, deoarece "este exclusă eroarea de fapt în caz de îndoaială, de cunoaștere nesigură deoarece făptuitorul accepta posibilitatea producerii rezultatului faptei si deci fapta este săvârșita cu intenție indirecta".
Solicită respingerea acestei motivări a intimatei din următoarele considerente:
-petenta nu si-a dat seama că autoturismele s-au atins, astfel încât nu este vorba de îndoială, de nesiguranță, ci de cunoașterea greșită a unei împrejurări; atât petenta-intimată cât și martorul din mașină nu au simțit fizic nici un contact între mașini;
- șoferul celeilalte mașini, respectiv L. D., nu s-a dat jos din mașină să vadă dacă s-a întâmplat ceva;
-petenta nu avea niciun motiv să nu anunțe accidentul, deoarece în condițiile arătate mai sus persoana vinovată era celălalt șofer;
-petenta a dat o declarație la poliție în ziua sancționării, din care rezultă faptul că "dubita a intrat în parcare, iar petenta și-a continuat deplasarea fără a sesiza că acest autoturism m-ar fi atins în timpul acestei manevre. Nu se consideră vinovată,
-avariile constatate pe mașină au fost minime, pe mașina petentei fiind doar o zgârietură de dimensiuni: 10 cm lungime, 0,5 cm. lățime, în prezent reparată.
Având în vedere toate aceste aspecte, consideră că petentei nu îi poate fi imputată nicio faptă contravențională, deoarece lipsește latura subiectivă a elementului constitutiv, respectiv vinovăția sa, iar pe de altă parte, prin cunoașterea greșită a realității este înlăturat caracterul contravențional al faptei fiind incident cazul erorii de fapt prevăzut de art. 11 din O.G. 2 /2001.
Solicită respingerea apelului și menținerea ca fiind legală și temeinică a hotărârii 162/25.02.2014 pronunțată de Judecătoria Huși.
In drept, invocă disp. art. 205 și urm. C.proc.civ.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în raport de criticile formulate, cât si din oficiu, în temeiul art. 304 indice 1, Cod de procedură civilă, Tribunalul constata ca apelul este neîntemeiat.
Sub aspectul legalității actului sancționator, se constată că prima instanța a reținut, in mod corect, că procesul verbal de contravenție a fost întocmit în mod legal, agentul constatator consemnând toate elementele indicate de dispozițiile art. 17 alin. 1 din O.G. 2/2001, sancționate cu nulitatea absolută expresă a actului.
Situațiile în care nerespectarea anumitor cerințe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenției sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din O.G. nr. 2/2001.
În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului verbal încheiat de agentul constatator al contravenției se ia în considerare și din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerințelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, nulitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției să nu poată fi invocată decât dacă s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act. ( Decizia nr. XXII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite ).
Motivul de apel invocat de apelantă, de nelegalitate a sentinței apelate, deoarece a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor legale, prin reținerea ca și împrejurare ce înlătură caracterul contravențional al faptei a erorii de fapt, este nefondat.
In mod corect, instanța de fond a considerat că intimata Râșcanu C. s-a aflat in eroare de fapt – imprejurare ce inlătură caracterul contravențional al faptei – cu privire la coliziunea dintre autovehiculul său și cel condus de L. D. produsă la data de 23.10.2013 pe . Huși, aceasta nerealizând că s-a produs coliziunea respectivă. Această imprejurare, invocată de petentă, este dovedită cu declarațiile martorului V. D. V. (aflată in autoturismul condus de petentă la data accidentului), precum și cu constatările din autorizația de reparații . nr._ emisă de Poliția Mun. Huși, potrivit cărora autoturismul cu nr._ aparținând petentei prezenta ca avarii, in urma accidentului din 23.10.2013, bară față dreaptă zgâriată.
Ținând seama de gradul redus de avariere a autoturismului intimatei, constând doar in zgârierea barei dreaptă față, se poate aprecia că intimata nu a fost conștientă la data accidentului de producerea impactului, care s-o fi determinat să oprească autoturismul și să constate ce s-a întâmplat în realitate.
Prin urmare, sunt întrunite în speță condițiile erorii de fapt, intimatei neputându-i-se imputa o incertitudine sau indoială cu privire la eventualitatea implicării sale la data de 23.10.2013 într-un accident de circulație, soldat cu pagube materiale.
Imprejurarea că intimata n-a știut că a fost implicată într-un accident de circulație soldat cu pagube materiale, înlătură caracterul contravențional al faptei pentru care aceasta a fost sancționată contravențional prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/06. 11. 2013 intocmit de agentul constatator din cadrul I.P.J. V..
In sprijinul intimatei, poate fi invocat și faptul că, asa cum rezultă din declarațiile de avarii date de cei doi conducători auto implicați in accident, celălalt șofer ar fi vinovat de producerea coliziunii, și nu intimata, astfel că aceasta ar fi avut interesul, in ipoteza avarierii autoturismului său, să se constate evenimentul respectiv.
Pentru aceste considerente, tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de I.P.J. V. impotriva sentinței civile nr. 162 din 25.02.2014 pronuntata de Judecatoria Huși, pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de I.P.J. V. impotriva sentinței civile nr. 162 din 25.02.2014 pronuntata de Judecatoria Huși, pe care o menține.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Septembrie 2014.
Președinte, E.-G. A. | Judecător, V. M. | |
Grefier, A. D. |
Red. Tehnored. M.V./8.10.2014
Tehnored. A.D. 24 Septembrie 2014/4 ex.
Fond Judecatoria Huși- B. I.
..
| ← Validare poprire. Decizia nr. 288/2014. Tribunalul VASLUI | Plângere contravenţională. Decizia nr. 1238/2014. Tribunalul... → |
|---|
