Acţiune în constatare. Decizia nr. 908/2015. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 908/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 01-07-2015 în dosarul nr. 908/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 908/A/2015
Ședința publică de la 01 Iulie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE D. E. S.
Judecător A. A.
Grefier T. B.
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta - pârâtă V. ROMÂNIA.SA PRIN SUCURSALA V. în contradictoriu cu intimatul - reclamant B. I., împotriva sentinței civile nr. 2958/19.12.2014 pronunțată de Judecătoria V., având ca obiect - acțiune în constatare nulitatea absolută parțială contract credit - clauză abuzivă + pretenții.
La apelul nominal făcut la pronunțare, au lipsit părțile în proces.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 23 iunie 2015, susținerile părților în proces prin apărători fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta decizie și când, având nevoie de un timp suplimentar pentru deliberare, instanța a dispus amânarea pronunțării asupra cauzei la termenul din data de 01 iulie 2015.
La termenul de pronunțare din data de 01 iulie, în temeiul art. 395 al.1 Cod pr.civilă s-a trecut la deliberare, când;
INSTANȚA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele;
Prin sentința civilă nr. 2958 din data de 19.12.2014 Judecătoria V. a admis acțiunea formulată de reclamantul B. I., cu domiciliul ales la Cabinet avocat C. C., V., ., jud. V. în contradictoriu cu pârâta . prin Sucursala V., cu sediul în V., ., nr. 132, județul V..
A constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 5, lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/20.07.2007 și a clauzei înscrisă la art. 3, pct. 5.1, lit. b din actul adițional la convenția de credit, referitoare la comisionul de risc, redenumit apoi comision de administrare, ca fiind abuzive.
A obligat pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de risc/administrare, începând cu data de 20.07.2007 și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sume ce vor fi actualizate în raport de rata inflației.
A obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală aferentă debitului calculată de la data introducerii acțiunii (30.04.2014) și până la plata efectivă a debitului.
A dispus continuarea derulării convenției de credit nr._/20.07.2007 cu excluderea clauzei privind comisionul de risc/administrare.
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele;
La data de 20.07.2007, între reclamant și pârâtă s-a încheiat convenția de credit nr._, structurată în două secțiuni: condiții generale și condiții speciale. În condițiile speciale ale convenției se regăsește, printre alte comisioane pe care pârâta urma să le perceapă de la reclamant și comisionul de risc de 0,15% plătibil lunar. Acest comision a fost redenumit unilateral de către pârâtă comision de administrare, conform actului adițional la convenția de credit.
În convenția părților acest comision nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta și-a luat garanții imobiliare conform punctului 7 din condițiile speciale, iar reclamantul mai plătește și o poliță de asigurare pentru imobil, cesionată pârâtei, poliță menită să acopere toate riscurile legate de imobilul luat în garanție.
Raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba, de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege.
Legea nr. 93/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit dispozițiilor art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE, "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil."
În preambulul directivei europene se menționează "întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze".
Articolul 4 al.6 din Legea nr. 193/2000, prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Nici Directiva nr.93/13/CEE, nici Legea nr. 193/2000 nu exclud în mod automat și nediferențial de la controlul privind caracterul abuziv clauzele referitoare la preț.
Din cuprinsul art.4 al.2 al directivei, dar și din preambulul acestui act normativ, rezultă că voința legiuitorului european nu a fost să excludă din domeniul de aplicare a directivei toate clauzele referitoare la prețul contractului, ci doar să sublinieze faptul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra caracterul adecvat al prețului sau asupra raportului preț/calitate, cu condiția ca aceste clauze să fie exprimate în mod clar și inteligibil. Aceeași concluzie se desprinde și din lecturarea anexei la Directiva 93/13/CEE și a anexei la Legea nr. 193/2000 care cuprinde o listă neexhaustivă de clauze considerate abuzive. Astfel, clauza de la lit. a) - teza a doua din anexa la Legea nr.193/2000 se referă în mod expres la dobândă (parte a prețului contractului) și la condițiile în care poate fi modificată aceasta; clauza de la pct. p) din aceeași anexă se referă în mod expres la prețul produselor și la modalitatea de determinare a acestuia.
Așadar, clauzele referitoare la prețul contractului sunt supuse controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv, doar că acest caracter nu poate fi dedus în cazul clauzelor exprimate clar și inteligibil din raportul preț/calitate.
În cauza de față, comisionul de risc nu este definit în niciun fel în convenția de creditare, nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale. Din cuprinsul convenției nu rezultă rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision. În convenția de creditare se prevede doar că împrumutatul datorează comisionul de risc pentru acordarea creditului, fără niciun fel de explicații lămuritoare.
În aceste condiții în mod evident clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil. Faptul că acest comision este calculat procentual la soldul lunar al creditului nu este de natură să lămurească definirea sa.
Conform prevederilor secțiunii 3, intitulată „Costuri” din Condițiile generale (pag.12 din dosar), comisionul de risc se percepe de către pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului. Însă, tot pentru punerea la dispoziție a creditului pârâta percepe și dobânda cuvenită, așa după cum se menționează în secțiunea a 3-a, pct. 3.1. De asemenea, pârâta percepe și o dobândă penalizatoare (pct. 3.2). Nicio prevedere contractuală nu face referire la destinația și justificarea comisionului de risc.
Instanța a constatat că pentru aceleași servicii, respectiv acordarea creditului se percep atât dobânzi cât și comision de risc, fără ca distincția dintre cele două să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa după cum cer dispozițiile art. 4, alin. 6 din Legea 193/2000.
În consecință, instanța a constatat că se poate analiza eventualul caracter abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/20.07.2007, respectiv cea prevăzută de pct.5.1, lit. b din actul adițional la convenția de credit.
Potrivit art. 4, alin. 1 din Legea 193/2000 o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alineatul 2 prevede că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct de consumator dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.
Din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat faptul că clauza referitoare la comisionul de risc a fost una negociată cu reclamantul și că acesta a avut posibilitatea influențării în vreun fel a conținutului contractului. Nici comisionul de administrare nu a fost negociat. De altfel, actul adițional care consacră comisionul de administrare nici nu a fost semnat de reclamant.
Clauzele convenției au fost prestabilite și restabilite de către pârâtă, în calitate de împrumutător, fără a da posibilitatea reclamantului de a le modifica, înlătura sau negocia.
Sarcina probei privind negocierea revenea pârâtei conform prevederilor art. 4, alin. 3 din Legea 193/2000.
Pentru a fi incidente dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 în privința comisionului de risc/administrare este necesar ca această clauză să fi creat în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Susține pârâta că acest comision reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței mobiliare. Aceste riscuri sunt independente de comportamentul consumatorului și nu pot fi imputate acestuia.
In realitate, prin această clauză, banca a urmărit să pună în sarcina reclamantului toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor de bani încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective într-adevăr s-ar produce până la scadență. Există, în consecință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pârâta îmbogățindu-se fără just temei cu contravaloarea comisionului de risc/administrare.
Având în vedere întrunirea cumulativă a condițiilor cerute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la punctul 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției precum și a clauzei prevăzută la art. 3, pct. 5.1 lit. b din actul Adițional la convenția de credit și va constata nulitatea absolută a acestora.
Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor din convenție respectiv act adițional, instanța a dispus restituirea către reclamant a comisionului de risc /administrare încasat de pârâtă de la acesta începând cu data de 20.07.2007 și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, sumă actualizată în raport de rata inflației.
Pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale către reclamant, aferentă debitului, calculată de la data introducerii acțiunii - 30.04.2014 și până la achitarea debitului, conform dispozițiilor OG 13/2011. În temeiul art. 6 din Legea 193/2000, instanța a dispus continuarea derulării convenției de credit fără perceperea comisionului de risc/administrare.
În temeiul prevederilor art. 453 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință premergătoare, din 29.09.2014, a formulat apel pârâta V. România SA, criticându-le pentru următoarele motive:
- Reclamantul, consumator avizat de credite, a achiziționat la data de 20.07.2007 de la V. România S.A. un credit în monedă CHF restituibil în 20 de ani și la un cost total (D.) de 6,37% pe an ce reflectă o rată a dobânzii curente de 4,25% pe an și un comision de risc (administrare a riscurilor) de 0,15% pe lună aplicat la soldul creditului, cu scopul refinanțării a unui credit accesat în monedă EUR de la B.R.D. S.A., la costuri în care numai rata dobânzii curente era de 9,40% pe an.
Reclamantul recunoaște că pentru antecontract s-a realizat calculul simulatoriu de stabilire a ratei lunare constând în principal, dobândă și comision de risc (răspuns la întrebarea nr.4 din interogatoriu), că a fost mulțumit de rezultatul acestui calcul (răspuns la întrebarea nr.5), că se orientează spre ofertele de creditare cu costurile cele mai mici, indiferent de denumire (răspuns la întrebarea nr.8) și că nu a cerut băncii nicio explicație cu privire la destinația vreunui cost dintre cele care caracterizau împrumutul solicitat de la pârâtă (răspuns la întrebarea nr.9).
Chiar dacă prima instanță s-a convins că, de fapt, reclamantul este nemulțumit de creșterea cursului de schimb CHF/RON și nu de vreun cost asumat contractual sau de existența vreunei atitudini unilateral-suverane a pârâtei, și-a fixat ca scop avantajarea acestuia (a reclamantului) în lumina unei anumite practici judiciare, impunând prin hotărârea pronunțată, paradoxal, într-un sistem juridico - economic guvernat de principiul libertății economice (art.135 Constituție ), prețul unui produs/serviciu.
Pentru a-și motiva soluția, prima instanță nu numai că transmută problematica naturii abuzive a unor clauze contractuale, problematică de strictă consistență juridică, în câmpul larg al semanticii adjectivelor "abuziv", "clar" și "inteligibil", dar, frustrant, reproșează comportament abuziv generator de dezechilibru în manifestarea contractuală a chiar entității bancare ce a practicat costurile mai mici, deci favorabile consumatorilor, și anume pârâta V. România S.A..
-Prima instanță a pronunțat o hotărâre în dezacord cu legea arunci când a stabilit natura juridică a cererii reclamanților interpretând că, din perspectiva dispozițiilor L nr.193/2000, invalidarea unei clauze ca abuzive este echivalentul nulității absolute. în considerarea realei naturi a sancțiunii se impunea a se constata prescrierea dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzei prescrierea dreptului material la acțiunea accesorie în despăgubiri.
Criteriul după evaluarea căruia instanța a ajuns la concluzia funcționării sancțiunii nulității absolute este acela al stabilirii naturii interesului ocrotit prin normele Legii nr.193/2000. Instanța a constatat că acest interes este unul public, iar nu unul privat.
Deja prin întâmpinare au fost invocate de către pârâtă argumente care se contrapun funciar soluției îmbrățișate de către instanță, acestea nu au fost evaluate în niciun mod de către Judecătoria V..
Principiul enunțat deja, al libertății economice, consacrat atât în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (art.119 combinat cu art.120 teza a II-a ) cât și în Constituția României (art.135) impune că prețurile pot fi cenzurate doar de legea obiectivă a concurenței manifestată prin jocul cerere/ofertă. Atenți la acest principiu, legiuitorii european și român nu permit - prin intermediul Directivei 93/13/CEE, respectiv al Legii nr.193/2000 - decât cenzurarea prețurilor contractuale ce nu pot fi decelate la momentul încheierii convențiilor, adică a acelora care nu sunt exprimate prin clauze clare și inteligibile.
În interpretarea legii Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că cerința potrivit căreia o clauză trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă în sensul ca acea clauză să expună mecanismul concret de funcționare "astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește".
Clauzele acum criticate expun clar și inteligibil componenta prețului contractual constând în comision de risc, enunțând-o în mod explicit valoric. Mai mult, după cum deja s-a arătat, reclamantul a recunoscut că important în opțiunea de a contracta nu a fost denumirea acestei componente ci tocmai cuantumul scăzut al prețului total din care face parte și această componentă.
În concluzie, clauzele privind costul cu comisionul de risc/de administrare nu pot face obiectul cenzurii din perspectiva observării unui caracter eventual abuziv întrucât o asemenea cenzură presupune verificarea caracterului său adecvat față de produsele/serviciile procurate în schimb, fapt interzis de lege.
Prin întâmpinare intimatul reclamant a solicita respingerea apelului și păstrarea sentinței pronunțată de prima instanță.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate actele dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, instanța de control judiciar reține că apelul declarat de pârâta S.C. V. România S.A. București este neîntemeiat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Tribunalul reține că reclamantul din prezenta cauză este un consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000 potrivit căruia „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”.
Instituirea prin Legea 193/2000 a unui regim special de protecție pentru consumatori are în vedere necesitatea de a se garanta o protecție adecvată consumatorului în calitate de parte la contract considerată defavorizată din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic decât co-contractantul său profesionist, însă numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, intră sub incidența sferei de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (așa cum rezultă din jurisprudența citată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Česká spořitelna, a.s. vs. Gerald Feichter, C-419/11, hotărârea din 14 martie 2013). Sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale este nulitatea absolută, iar nu cea relativă, în condițiile în care norma juridică pe care se întemeiază acțiunea (art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000) este o normă de ordine publică, caracter ce rezultă inclusiv din posibilitatea invocării încălcării acestei norme din oficiu, de către organele de control din cadrul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (conform art.9 din Legea nr.193/2000).
Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese personale ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică ce ocrotește un interes colectiv, astfel că sancțiunea este nulitate absolută.
Legea abilitează instanțele de judecată să cenzureze contractul. Astfel, legea prevede că verificarea contractelor să se facă din oficiu, or o asemenea manieră de control este specifică regimului nulității absolute a contractului. Mai mult, în jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale ceea ce întărește concluzia aplicării sancțiunii nulității absolute a clauzei abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial Sa c Rocio Marciano Quintero, CJCE -27 iunie 2000).
Reclamantul a invocat caracterul abuziv al clauzei de la art. 5, lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/20.07.2007 și a clauzei înscrisă la art. 3, pct. 5.1, lit. b din actul adițional la convenția de credit, referitoare la comisionul de risc, redenumit apoi comision de administrare, astfel că se impune a se analiza punctual, pe fiecare clauză în parte, dacă sunt îndeplinite sau nu cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: a). clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; b). această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Cu privire la negocierea sau nu a clauzelor contractuale, tribunalul constată că nu a existat o negociere în sensul posibilității de a se pune în discuție și reformula prin acordul părților clauzele contractului standard, pre-formulat, ci, dimpotrivă, clienții au aderat la prevederile contractului complet redactat de către bancă, inclusiv sub aspectul definițiilor termenilor contractuali. Din faptul că nu s-a adus nicio modificare clauzelor generale și speciale anterior redactate de bancă, ci doar s-a specificat suma creditată, termenul de rambursare, garanția imobiliară acordată, toate clauzele fiind pre-redactate de bancă, se prezumă faptul că nu a existat nicio negociere.
Tribunalul subliniază că sarcina probei faptului că s-au negociat unele sau toate prevederile contractuale aparținea apelantei-pârâte, în calitate de profesionist, conform art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, însă nicio probă concludentă în acest sens nu a fost administrată de apelantă. D. urmare, se impune a se reține în prezenta cauză că nu a existat o negociere prealabilă între bancă și consumator a clauzelor contractuale în ansamblu sau în parte.
Cu toate acestea, pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă nu este suficient doar să se constate că nu a existat o negociere reală între consumator și profesionist, ci acesta trebuie să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Cu privire la comisionul de risc, instanța de fond a interpretat în mod corect prevederile legale aplicabile în cauză, reținând în mod justificat caracterul abuziv al clauzei la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/20.07.2007 și a clauzei înscrisă la art. 3, pct. 5.1, lit. b din actul adițional la convenția de credit.
În art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit, se menționează că împrumutatul datorează băncii un comision de risc de 0, 15 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.
La art. 3.5 din Condiții speciale se menționează că acest comision de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și este plătibil lunar pe toată perioada creditului, iar modul de calcul și scadența/plata acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.
Tribunalul reține ca fiind deosebit de relevant în cauză faptul că acest comision se datorează pentru punerea la dispoziție a creditului, nu pentru vreun serviciu distinct prestat de bancă sau potențial a fi prestat în beneficiul clientului.
Critica privind faptul că acest comision nu poate fi analizat deoarece face parte din prețul contractului este lipsită de fundament juridic și se impune a fi înlăturată.
Tribunalul constată că, potrivit definiției contractuale, contrar celei din limbajul obișnuit, acest cost al contractului se poate circumscrie noțiunii de obiect principal, deoarece, împreună cu dobânda curentă, este datorat indiferent de conduita clientului sau a băncii, plata sa nefiind condiționată de intervenția unor împrejurări deosebite (precum în cazul altor costuri, enumerate mai sus).
Definiția acestui comision potrivit contractului ar trimite la concluzia că acest comision se datorează într-o manieră și cu o justificare similară ratei dobânzii curente (ambele se datorează independent de atitudinea consumatorului pe parcursul derulării contractului, se datorează pentru punerea la dispoziție a creditului, se calculează și se plătesc lunar, drept pentru care ar putea fi calificat ca intrând în sfera noțiunii de obiect principal al contractului.
În mod deloc surprinzător, concluzia de mai sus conturează o alta: aceea că, pentru o singură prestație a băncii (punerea la dispoziție a creditului), clientul datorează două contraprestații (pe de o parte, rata dobânzii curente, iar pe de altă parte, comisionul de risc), fără a exista vreo justificare rezonabilă pentru această situație și care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Prevederile contractuale criticate de reclamant ce definesc comisionul de risc nu îndeplinesc exigența de a fi redactate într-o manieră clară și inteligibilă, pentru a se înțelege în mod neechivoc de ce este perceput acest comision, care este semnificația sa, cum se datorează, ce costuri ale împrumutului este destinat să acopere, diferențele între sensul obișnuit al termenilor, sensul lor potrivit contractului, maniera în care banca însăși înțelege să interpreteze clauzele contractuale generând confuzii și făcând extrem de dificil de înțeles mecanismul contractual, precum și intenția reală a părților (a băncii, întrucât aceasta a redactat în integralitate clauzele contractuale).
Tribunalul observă că definiția comisionului de risc este inclusă la capitolul „Costuri” din condițiile generale ale contractului, însă denumirea sa este în totală contradicție cu definiția stabilită, producând o evidentă confuzie consumatorului, care, potrivit limbajului uzual, a denumirii comisionului perceput și faptului că este datorat lunar, s-ar aștepta în mod rezonabil să vizeze eventuale costuri care ar putea fi percepute la intervenția unor împrejurări calificate ca risc, însă prin raportare la definiția contractuală rezultă perceperea sa independent de orice riscuri, exclusiv pentru punerea la dispoziție a creditului, la momentul acordării creditului, în vederea acoperii eventualului cost pe care l-ar înregistra banca pentru a evalua în ce măsură la acordarea creditului clientul prezintă riscul de a nu-l putea achita.
Din cuprinsul contractului în ansamblul său și în special din conținutul complet neclar al dispozițiilor contractuale referitoare la comisionul de risc tribunalul constată că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe, banca profitând de poziția de profesionist și acționând în cunoștință de cauză în scopul prejudicierii intereselor consumatorilor și promovării exclusiv a propriilor interese. Clauza este în detrimentul consumatorilor și creează un dezechilibru semnificativ între părți, depășind limitele rezonabile în care s-ar putea accepta existența unor diferențe între contraprestațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Buna-credință în relațiile contractuale ar impune ca între drepturile și obligațiile părților să existe un echilibru, chiar acceptând că unele dezechilibre pot apărea în cadrul relațiilor comerciale, esențial fiind ca acestea să nu depășească o marjă rezonabilă.
Or, în cauză, este nerezonabil să se perceapă acest comision cu pretinsa destinație de a acoperi eventuale riscuri de credit sau riscuri de piață (cu toate că nicio destinație nu este menționată în contract, ci dimpotrivă, plata comisionului este justificată de contract prin acordarea creditului, similar dobânzii curente, formularea din contract fiind „pentru punerea la dispoziție a creditului”, nu „pentru acoperirea eventualelor riscuri de credit, etc”), fără a se stipula nicio obligație corelativă din partea băncii, și mai ales fără posibilitatea restituirii acestui comision în măsura în care la finalul contractului se constată că riscul nu s-a produs, creându-se un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților în detrimentul consumatorului. Instanța reține că în cuprinsul convenției de credit banca pârâtă nu a clarificat destinația comisionului de risc, acesta având același rol ca și dobânda definită de art.3.1 din condițiile generale ale convenție, respectiv pentru punerea la dispoziție a creditului. Rezultă astfel că, pentru același serviciu al băncii se percep două costuri fără a se face distincție între ele și fără a se preciza fundamentul perceperii ori destinația într-un limbaj clar și ușor inteligibil, astfel cum prevede art. 4 al.6 din Legea nr.193/2000.
Pe de altă parte, OUG 50/2010 a prevăzut, la art. 36 posibilitatea instituirii unui comision de administrare ( alin. 3), însă art. 36 nu se aplică contractului încheiat între părți, pe de o parte, iar pe de altă parte, comisionul de administrare instituit prin ordonanță are un alt scop decât cel prevăzut de bancă.
Mai mult, în jurisprudență, s-a reținut că, atât timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale, prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar principiului bunei-credințe în executarea contractelor. Ca urmare, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, atât timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, consumatorul fiind într-o poziție dezavantajată față de bancă.
Pentru toate aceste motive, tribunalul va respinge apelul declarat de V. România SA București împotriva sentinței civile nr.2958 din 2014 a Judecătoriei V., pe care o va păstra.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de V. România SA București împotriva sentinței civile nr.2958 din 2014 a Judecătoriei V., pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi,1.07.2015.
Pt.Președinte, D. E. S.- aflat în CO Vicepreședinte, Jud. P. I. - M. | Pt.Judecător, A. A.- aflat în CO Vicepreședinte, Jud. P. I. - M. | |
Pt.Grefier, T. B.- aflat în CO P. grefier, D. M. |
T.B. 02 Iulie 2015
Red. SDE-01.08.2015
Tehn. MR- 05.08.2015/ 4 ex.
..08.2015
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 852/2015. Tribunalul... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1046/2015. Tribunalul VASLUI → |
|---|
