Acţiune în constatare. Decizia nr. 1346/2015. Tribunalul VASLUI

Comentarii

0

Decizia nr. 1346/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 26-10-2015 în dosarul nr. 1346/2015

Document finalizat

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL V.

CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1346/2015

Ședința publică de la 26 Octombrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE O. C.

Judecător C. M.

Grefier E. G.

Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulată de apelanta – pârâtă V. ROMÂNIA SA, cu sediul în mun. București, ., .-8 și 10, sector 2, în contradictoriu cu intimații – reclamanți C. G. F. și C. R., ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet av. Mârfu R.,situat în mun. V. ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 897/08.04.2015 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în constatare nulitate clauze abuzive.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier arătându-se că procedura este legal îndeplinită; în data de 20.10.2015 intimații au depus concluzii scrise și practivă judiciară.

Dezbaterile în prezenta cauză au avut loc în ședința publică de la 13.10.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea din acea zi și care face parte integrantă din prezenta decizie. Din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 26.10.2015, când s-a dat soluția de față.

INSTANȚA

Deliberând asupra apelului declarat constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 897/08.04.2015 Judecătoria V. a respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului de a pretinde restituirea sumelor achitate în temeiul cauzelor abuzive, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții C. G. F. și C. R., în contradictoriu cu pârâta S.C.V. ROMANIA S.A., astfel cum a fost modificată.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/26.10.2007, respectiv art. 5 pct. 5.1. lit. a (după modificarea convenției prin art. 3 pct. 5.1. lit. a din actul adițional nr. 1/30.08.2010) și art. 5 pct. 5.1. lit. b (după modificarea convenției prin art. 3 pct. 5.1. lit. b din actul adițional nr. 2/16.02.2012), referitoare la comisionul de risc/administrare.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 9.651,26 CHF, echivalent în lei la data plății, reprezentând comision de risc/administrare, achitat lunar, aplicat la soldul creditului, conform contractului de credit nr._/26.10.2007 începând cu data de 26.10.2007 și până la data de 14.11.2014, precum și a sumelor încasate ulterior cu acest titlu până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

A obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei datorate calculată de la data introducerii acțiunii (14.11.2014) și până la plata efectivă a debitului.

A dispus continuarea derulării convenției de credit nr._/26.10.2007 cu excluderea clauzelor nule absolut.

A admis în parte cererea de reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Obligă pârâta să plătească reclamanților suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

În fapt, între pârâta S.C. V. ROMANIA S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanții C. R. și C. G. F., în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/26.10.2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 71.000 CHF, pe o durată de 300 de luni.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a din contract, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.

Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.

Potrivit art. 3 pct. 5 din Condițiile generale de creditare, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision, modul de clacul și scadența plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.

Prin art. 3 din actul adițional nr. 1/30.08.2010 la convenția de credit, se modifică punctul 5 din Condițiile speciale ale convenției, fiind reglementat la art. 5 pct. 5.1.lit. a comisionul de administrare credit, care înlocuiește practic comisionul de risc, la o valoare de 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Se arată că rolul este acela de a acoperi administrarea de către bancă a riscurilor asumate prin punerea sumei la dispoziția împrumutatului, respectiv administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/garanților pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate, riscul de urmărire și de degradare /uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate pe polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variații ale condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și variații ale condițiilor pieței valutare). Această dispoziție este reluată în actul adițional nr. 1/13.09.2010, care nu este semnat de niciuna dintre părți.

Prin art. 1 din actul adițional nr. 2/16.02.2012 la convenția de credit, se modifică punctul 5 din Condițiile speciale. În temeiul art. 5 pct. 5.1. lit. b, comisionul de administrare se reduce la 0,10 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Este reluată definiția acestui comision prin arătarea solului și a modului de calcul.

Excepțiile invocate au fost analizate cu prioritate conform art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, în temeiul cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Instanța de fond a constatat că, în raport de dispozițiile legale aplicabile, pârâta solicită constatarea împlinirii termenului de prescripție care ar fi început să curgă la data de încheierii convenției de credit cu privire la constatarea caracterului abuziv, iar cel privind restituire odată cu dreptul material la acțiunea în nulitate.

Potrivit art. 6 alin. 4 din Noul cod civil prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. La data încheierii contractului, în domeniul prescripției, erau în vigoare prevederile Decretului nr. 167/1958. Prin urmare, în analizarea excepțiilor invocate instanța de fond a făcut aplicarea acestui act normativ.

Asupra excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, a reținut că trebuie stabilit dacă motivul de nulitate privind caracterul abuziv al unei clauze este de nulitate absolută sau relativă sau, mai exact, dacă interesul ce se urmărește a fi protejat prin intermediul sancționării practicii abuzive a comercianților este unul general sau privat.

Legea nr. 193/2000 și restul actelor normative europene sau române în materie nu stabilesc expres acest lucru, astfel încât este datoria instanțelor să aprecieze dacă existența caracterul abuziv al unei clauze determină nulitatea relativă sau nulitatea absolută a respectivei norme.

Sub acest aspect, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Cauza Pohotovost împotriva Iveta Korckovska posibilitatea și obligația instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, conturând astfel o trăsătură specifică nulității absolute.

De asemenea, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.

După cum a susținut chiar și pârâta din prezenta cauză, intervenția activă a statului în aceste probleme are, fără dubiu, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie. Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.

În concluzie, interesul protejat prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive și protecție a consumatorilor este unul de ordine publică, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută (Decizia 686/21.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, acesta fiind imprescriptibil, acesta fiind întemeiat pe un motiv de nulitate absolută.

Asupra excepția prescripției extinctive pentru dreptul de a cere restituirea sumelor de bani reprezentând comisionul de risc/administrare, a reținut că dreptul de a cere restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de risc este prescriptibil.

Capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare este întemeiat pe caracterul abuziv al clauzei contractuale în temeiul căreia a fost plătit comisionul, iar o astfel de constatare ar atrage înlăturarea ei din cuprinsul contractului, sumele plătite de-a lungul timpului în temeiul acelei clauze devenind fără temei, adică nedatorate.

Conform art.8 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art.8 alin.2, dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei. Acest text se aplică și în cazul plății nedatorate, caz în care termenul de prescripție ar curge de la momentul efectuării plății.

Cu toate acestea, instanța a constatat că cererea de restituire a plăților nedatorate este în realitate doar o consecință a anulării clauzei abuzive. Întrucât nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una absolută, dat fiind interesul general protejat prin instituirea normelor în materie, după cum s-a arătat anterior, termenul de prescripție curge de la data la care se constată acest caracter abuziv.

Conform art.2 din Decretul 167/1958, acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă. Această regulă ar fi lipsită de efecte dacă s-ar considera că se poate cere anularea unei clauze indiferent de timpul care s-ar fi scurs de la încheierea convenției, dar că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acelei clauze nule este prescriptibilă în termenul general de prescripție.

Prin urmare, se impunea interpretarea potrivit căreia, deși acțiunea în restituirea prestațiilor este prescriptibilă, termenul de prescripție începe să curgă abia de la momentul constatării acestei clauze ca fiind nulă (abuzivă), acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune, în accepțiunea art.7 alin.1 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze și, în subsidiar, restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, nu se poate pune problema prescripției în ceea ce privește capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară.

Pentru motivele arătate, instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția prescripției, invocată de pârâtă, privind dreptul de a cere restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc / de administrare.

Cu privire la fondul cauzei, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod Civil, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

Instanța a constatat că actul juridic a fost încheiat de părți la data de 26.10.2007, sub imperiul Codului civil anterior. În consecință, contractul de credit a fost analizat potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii sale.

În ceea ce privește analiza clauzelor pretins abuzive din actul adițional nr. 2/16.02.2012 la convenția de credit, încheiat după . Noului Cod civil, instanța a avut în vedere dispozițiile în vigoare la momentul încheierii.

Analizând aplicabilitatea Legii nr. 193/2000, instanța a reținut că în sensul actului normativ amintit prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Creditul a fost contractat în interes personal, reclamanții făcând parte din această categorie. Faptul că reclamanții au studii superioare și au avut aproximativ 10 zile înainte de încheierea contractului să se informeze nu înseamnă că ei sunt profesioniști, experți în domeniul bancar, câștigând suficientă experiență pentru a înțelege dispozițiile contractuale introduse de bancă în contractul standard.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanții au avut cunoștință atât de existența, cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc / administrare, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba despre raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. V. ROMANIA S.A.) și consumatori (reclamanții C. R. și C. G. F.), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din lege.

În continuare, instanța a verificat dacă în relațiile contractuale dintre părți au fost impuse de către pârâtă clauze abuzive în sensul celor arătate de reclamanți.

Potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Caracterul abuziv al unei clauze contractuale poate fi constatat dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Analizând clauzele privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare prin actele adiționale, din perspectiva acestor condiții, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la lipsa negocierii, analizând secțiunea Condiții Generale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța de fond a constatat că art.3.5 instituie obligația clientului de a achita un comision de risc. Se stipulează că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lui, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.

Instanța a mai reținut și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin. ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Din considerentele Directivei nr. 93/13/CEE rezultă că trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă a fost consumatorul influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului.

Supunând analizei art. 5 pct. 5.1. lit. a (după modificarea convenției prin art. 3 pct. 5.1. lit. a din actul adițional nr. 1/30.08.2010) și art. 5 pct. 5.1. lit. b (după modificarea convenției prin art. 3 pct. 5.1. lit. b din actul adițional nr. 2/16.02.2012) din contract, s-a observat că banca este cea care oferă o explicație a comisionului perceput încă de la momentul încheierii convenției, diminuându-l. Având în vedere însă, că în schimbul acestui comision de risc / de administrare banca nu prestează niciun serviciu împrumutaților, fiind stipulat un beneficiu unilateral, exclusiv în favoarea sa, instanța de fond a apreciat că ipoteza unei negocieri cu privire la existența și aplicabilitatea acestui comision este exclusă.

În continuare se impunea a stabili dacă impunerea comisionului de risc / de administrare a creat în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc / de administrare prevăzut la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/26.10.2007, respectiv art. 5 pct. 5.1. lit. a (după modificarea convenției prin art. 3 pct. 5.1. lit. a din actul adițional nr. 1/30.08.2010) și art. 5 pct. 5.1. lit. b (după modificarea convenției prin art. 3 pct. 5.1. lit. b din actul adițional nr. 2/16.02.2012) reprezintă un element al prețului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață. Chiar Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art.2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.

Acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător și nu doar pentru împrumutați, iar aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului sau buna credință a acestuia. Textul legal invocat de pârâtă pentru a susține validitatea comisionului de risc - art. 126 alin. 1 din OUG nr. 99/2006 - conține obligația instituțiilor bancare de a-și asigura fonduri proprii în vederea acoperirii riscurilor fără vreo referire la obținerea acestor fonduri în mod exclusiv prin eforturile suplimentare din partea clienților.

Instanța de fond a apreciat că acest comision de risc de 0,22% (ulterior 0,10 %) plătibil lunar și calculat la valoarea soldului creditului are o valoare relativ ridicată (în lipsa unei contraprestații) și că pârâta nu a prezentat nicio justificare rezonabilă pentru perceperea sa, neexistând un serviciu corespondent. Clauza acoperă o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unor riscuri eventuale, definite prin actul adițional. Astfel, banca percepe acest comision pentru administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/ codebitorilor/ garanților pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate, riscul de urmărire și de degradare /uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate pe polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variații ale condițiilor de piață și variații ale condițiilor valutare).

Pentru prima ipoteză, a unui risc eventual, nu s-a prevăzut ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul se dovedește a fi bun platnic. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea de garanții de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte. Astfel prin contract s-a stabilit instituirea unei ipoteci de rang I asupra unui imobil înscris în cartea funciară nr. 5003, apartament proprietatea reclamanților. Totodată, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestui imobil. Plata comisionului de risc nu este justificată în condițiile în care pârâții au instituit în favoarea băncii un drept de ipotecă asupra imobilului situat în V., jud. V., precum și alte garanții suplimentare, iar polița de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii. Mai mult, banca a acordat reclamanților împrumut al cărui cuantum nu a depășit maxim 85% din valoarea imobilului (Condiții speciale ale convenției pct. 8 Diverse), imobilul acoperind valoarea creditului acordat, astfel încât aceștia au prezentat garanții suficiente pentru plata creditului.

Pentru cea de-a doua ipoteză, a riscului de piață, este evident că se creează cu rea credință un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în favoarea băncii, în condițiile în care fluctuațiile valutare sunt de natură să influențeze ambele părți contractante, însă doar în favoarea băncii există o dispoziție care îi permite să acopere acest risc din sumele achitate de reclamanți. Situația este cu atât mai evidentă în condițiile în care în anul 2014 moneda CHF s-a apreciat considerabil față de cea națională, cei afectați fiind consumatorii. Așadar riscul valutar nu a fost asumat în mod similar de ambele părți ale contractului. Celelalte aspecte legate de riscul pieței sunt aspecte care țin de desfășurarea activității de creditare de către societatea bancară, nefiind legate în mod direct de contractul încheiat cu pârâții și nu pot fi puse în sarcina consumatorului de credite.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor, dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia considerare”.

Prin inserarea comisionului de risc, redenumit comision de administrare, practic pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul reclamanților, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.

Chiar dacă prin art. 969 Cod civil anterior și art. 1270 alin. 1 din Noul Cod civil s-a instituit principiul libertății contractuale, părțile trebuie să încheie astfel de acte juridice cu bună credință și cu asigurarea unui echilibru al prestațiilor. Legea nr. 193/2000 prin care s-a urmărit transpunerea în legislația românească Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE asigura tocmai respectarea acestor principii întrucât categoria consumatorilor este cea mai vulnerabilă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic.

În ceea ce privește incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE instanța de fond a reținut că potrivit acestui text de lege evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. La momentul inițial al încheierii contractului, comisionul nu a fost definit, acesta fiind explicitat prin actele adiționale la convenția de credit.

În cauza C 143/13 (M. împotriva .), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” și „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor și consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiții, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii și, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menționate având în vedere natura, economia generală și stipulațiile contractelor vizate, precum și contextul juridic și factual în care se înscriu acestea.

Instanța a apreciat că acest comision de risc / de administrare nu putea fi văzut de către un consumator rezonabil ca preț al contactului, el fiind perceput în mod distinct de dobândă care reprezintă în limbajul comun prețul datorat pentru împrumut. Comisionul de risc nu a fost definit ca parte a prețului. Includerea sa expresă în prețul contractului ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale și ar fi dus la scoaterea sa din discuția cu privire la clauzele abuzive. Însă, deși el pare a fi destul de evident un element al prețului, problema este tocmai faptul că Banca a încercat să-i ofere o altă justificare decât dreptul său de a face profit, ceea ce evidențiază și mai mult caracterul deloc ușor inteligibil al clauzei care îl prevede.

Din interogatorii rezulta o lipsă a negocierii dintre reclamanți și pârâtă și o lipsă de informare efectivă a celor dintâi cu privire la caracterul și rolul comisionului de risc, inclus într-o clauză deloc inteligibilă. Dacă pârâta înțelegea să facă din acest comision de risc o parte a prețului, acesta trebuia inclus în dobândă pentru a fi perceput ca atare de către reclamanți și nu ca o diferență de preț ascunsă în clauza privind comisionul de risc / de administrare.

Mai mult decât atât, legea permite verificarea proporționalității prețului cu serviciile prestate. Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral. Nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs. În aceste condiții era evident că pârâta nu a prestat un serviciu în schimbul căruia să primească acest comision de risc, administrarea riscurilor reprezentând practic o clauză exclusiv în favoarea băncii.

În consecință, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art.4 alin.6, tocmai din cauza modalității sale de exprimare și explicare a comisionului de risc.

Rezulta din considerentele expuse că dispozițiile contractuale privind comisionul de risc, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale. Totodată, prin stipularea comisionului de risc, redenumit comision de administrare, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare.

Pentru aceste considerente instanța a constatat caracterul abuziv și, implicit, nulitatea absolută clauzelor înscrise în art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/26.10.2007, respectiv art. 5 pct. 5.1. lit. a (după modificarea convenției prin art. 3 pct. 5.1. lit. a din actul adițional nr. 1/30.08.2010) și art. 5 pct. 5.1. lit. b (după modificarea convenției prin art. 3 pct. 5.1. lit. b din actul adițional nr. 2/16.02.2012), referitoare la comisionul de risc/administrare, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc/administrare și s-a dispus anularea și eliminarea din contract, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc/administrare, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate, în sensul dispozițiilor art. 992-994 Cod civil anterior, respectiv art. 1341-1344 din Noul Cod civil.

Plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanții, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc / comision de administrare. Pârâta nu a invocat existența unor restanțe de plată ale reclamanților cu privire la acest comision, însă a contestat valoarea totală indicată de reclamanți ca fiind suma încasată cu titlu de comision de risc / de administrare, sumă rezultată din calcul matematic pe baza graficului de rambursare și a extrasului de cont, arătând că în realitate s-a încasat suma de 9.501,66 CHF.

Analizând extrasul de cont depus de pârâtă la dosarul cauzei, instanța a constatat că în calculul efectuat de către aceasta s-au strecurat două erori (filele 116 și 120), fiind omise două încasări în valoare de 4,46 CHF la 13.08.2008 și 149,60 CHF la 28.09.2009. Așadar contestarea sumei era una neîntemeiată.

Având în vedere înscrisurile depuse la dosar de către părți și principiul, instanța a obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 9.651,26 CHF, echivalent în lei la data plății, reprezentând comision de risc/administrare, achitat lunar, aplicat la soldul creditului, conform contractului de credit nr._/26.10.2007 începând cu data de 26.10.2007 și până la data de 14.11.2014, precum și a sumelor încasate ulterior cu acest titlu până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei datorate de la data introducerii acțiunii, instanța de fond a constatat că dobânda se impunea fi acordată având în vedere principiul disponibilității și faptul că de la această dată încetează prezumția bunei credințe, pârâta fiind pusă în întârziere.

Pe cale de consecință, instanța de fond a obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei datorate, calculată de la data introducerii acțiunii (14.11.2014) și până la plata efectivă a debitului.

În ceea ce privește solicitarea de a dispune continuarea derulării convenției de credit cu eliminarea clauzelor constatate nule din Convenția de credit nr._/26.10.2007, instanța a admis acest capăt de cerere având în vedere că acesta va fi efectul implicit al constatării nulității absolute a acestor clauze.

Cu privire la cererea reclamanților de a obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată, față de soluția dată cu privire la fondul cauzei, instanța a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă pe care a apreciat-o proporțională și suficientă raportat la complexitatea dosarului. În acest sens, instanța a dispus reducerea conform art. 451 alin. 2 a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul apărătorului, acesta fiind unul disproporționat față de obiectul și complexitatea dosarului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel V. ROMÂNIA S.A. București, care a indicat următoarele motive de apel:

A. Situația faptică pe care se grefează acțiunea judiciară este definită de aspectele:

■Reclamanții au achiziționat la 26.07.2007 de la V. România S.A. un credit consistent, de 71.000 CHF, pentru acoperire nevoi personale, cu un cost total în medie anuală (D.) de 7,23% ce reflectă, printre altele, și componenta comisionului de risc, exprimată în cuprinsul convenției de credit atât sub formă procentuală lunară cât și sub formă cifrică.

■Ulterior încheierii sale, convenția de credit a suferit o dublă adiționare - la 30.08.2010 și la 16.02.2012 –prilej cu care s-a procedat, succesiv, reașezarea costului total procedându-se la ajustarea lui în favoarea împrumutaților. Ultima adiționare, din 17.07.2012, a consacrat ajustarea costului total prin chiar diminuarea cotități. comisionului de administrare, care a înlocuit inițialul comision de risc, de la 0,22% la 0,1% lună.

■Reclamanții recunosc că ei au avut inițiativa încheierii convenției de credit (răspuns la întrebarea nr.1 din interogatoriu) că, antecontractul, s-a realizat calculul simulatoriu de stabilire a ratei lunare ce reflecta și costurile (răspuns la întrebarea nr.4 din interogatoriu), că au fost mulțumiți de rezultatul acestui calcul (răspuns la întrebarea nr.5), că se orientează spre ofertele de creditare cu costurile cele mai mici, indiferent de denumire (răspuns la întrebarea nr.7).

Situația faptico - juridică pe care se grefează criticile invocate în prezenta cale de atac este definită de aspectele:

Chiar dacă prima instanță s-a convins că, de fapt, reclamanții sunt nemulțumiți de creșterea cursului de schimb CHF/RON și nu de vreun cost asumat contractual sau de existența vreunei atitudini unilateral -suverane a pârâtei, și-a fixat ca scop avantajarea acestora în lumina unei anumite practici judiciare, impunând prin hotărârea pronunțată, paradoxal, într-un sistem juridico - economic guvernat de principiul libertății economice (art.135 Constituție1), prețul unui produs/serviciu.

Pentru a-și motiva soluția, prima instanță procedează doar formal la evaluarea caracterului abuziv al clauze: or pe baza unor criterii tehnic juridice dar, în fond, apelează la clasicile aprecieri generale ce permit facil etichetarea ca "abuziv" a unui comportament contractual pe deplin motivat în plan economic dar neînțeles de către juriști.

În contextul sus-menționat:

1.Prima instanță a pronunțat o hotărâre în dezacord cu legea atunci când a stabilit natura juridică a cererii reclamanților interpretând că, din perspectiva dispozițiilor L nr.193/2000, invalidarea unei clauze ca abuzive este echivalentul nulității absolute. În considerarea realei naturi a sancțiunii se impunea a se constata:

- prescrierea dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzei

- prescrierea dreptului material la acțiunea accesorie în despăgubiri.

Criteriul după evaluarea căruia instanța a ajuns la concluzia funcționării sancțiunii nulității absolute este acela gl stabilirii naturii interesului ocrotit prin normele Legii nr.193/2000. Instanța a constatat că acest interes este unul public iar nu unul privat.

Deja prin întâmpinare au fost invocate de către pârâtă argumente (neevaluate în niciun mod de către Judecătoria V.) care se contrapun funciar soluției îmbrățișate de către instanță iar prin prezenta trimitem la ele subliniind în esență că:

- Directiva 93/13/CEE este adoptată în scopul încurajării concurenței, a stimulării circuitului economic prin încurajarea circulației bunurilor și serviciilor; protejarea intereselor consumatorilor nu este, așadar, scopul în sine al actului normativ ci mijlocul prin care se tinde la îndepărtarea reticenței acestora de a achiziționa asemenea bunuri și servicii,

- În susținerea unui asemenea scop - al încurajării circuitului economic - legiuitorul operează cu un concept, o sancțiune juridică aparte și anume reputarea ca nescrisă a clauzelor constatate ca abuzive (în text: "nu vor produce efecte") astfel încât, pe cât posibil, convenția să rămână în ființă. Nulitatea absolută se contrapune însă unui asemenea scop - nu numai prin mecanismul de acțiune propriu - ci și prin efecte: posibilitatea cenzurării oricând (proprie acestei nulități) a tuturor convențiilor, inclusiv a celor care și-au epuizat în totalitate efectele, înseamnă înfrânarea circuitului economic.

Așadar, sancțiunea juridică preconizată de către legiuitor nu este, în niciun caz, asimilabilă nulității absolute ci apare congruentă cu anulabilitatea: temeiul pentru care legiuitorul a deschis posibilitatea cenzurării doar a acelor convenții /clauze care sunt active la data solicitării acestei cenzuri, care încă mai "creează" dezechilibru, constă în aceea că, prin comportamentul său și anume prin executarea obligațiilor generate de clauze, consumatorul poate ratifica eventuala cauză de invalidare a acestora.

2. Se mai arată că prima instanță, a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea greșită a legii prin:

- îmbrățișarea intervenționismului drept principiu de acțiune economico-juridică,

- reținerea preeminenței reprezentării subiective a unui consumator relativ la o realitate economică în condițiile în care, în mod normal, are preeminență legea care normează respectiva realitate,

- îmbrățișarea deja clasicei aprecieri judiciare că prețul de comercializare a unui produs (în cazul de față, un produs financiar de creditare) trebuie justificat.

Judecătoria V. afirmă că "legea permite verificarea proporționalității prețului cu serviciile prestate"(pag.ll paragraf 1 din înscrisul sentinței).

Din contra, principiul enunțat deja, al libertății economice, consacrat atât în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (art.119 combinat cu art.120 teza a Il-a ) cât și în Constituția României (art.135) impune că prețurile pot fi cenzurate doar de legea obiectivă a concurenței manifestată prin jocul cerere/ofertă. Atenți la acest principiu, legiuitorii european și român accentuează în materia clauzelor abuzive că: "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil." (art.4 alin.2 al Directivei nr. 93/13/CEE)

Prin urmare, în realitatea normativă, numai în condiții de excepție se poate proceda la cenzurarea unui preț prin verificarea proporționalității lui cu serviciile pe care le reflectă și anume atunci când un asemenea preț nu poate fi decelat pentru că clauzele care îl definesc nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. In interpretarea Directivei, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că cerința potrivit căreia o clauză referitoare la preț trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă în sensul ca acea clauză să expună concret de funcționare "astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește".

Clauzele acum criticate expun clar și inteligibil componenta prețului contractual constând în comision enunțând-c credit și a pomenite.

Prima instanță procedează însă la o "fentare" a realității ce se degajă cu evidență din sus-amintitele înscrisuri perorând cu privire la noțiunea de preț contractual: Judecătoria constată că chiar dacă menționatul cost cu comisionul "pare a fi destul de evident un element al prețului" el "nu putea fi perceput de către un consumator rezonabil ca preț al contractului" (pag.10, penultimul paragraf, a înscrisului sentinței) și, de aici, ar rezulta lipsa de inteligibilii ite a clauzei care îl prevede.

În fapt însă, cu privire la noțiunea de preț, însăși legea oferă definiția în chiar materia achiziționării de produse financiare precum creditele furnizate de entitățile bancare: prețul creditului este reprezentat de costul total al creditului (art.3 lit. g din Directiva 2008/48/CE preluat prin art.7 pct.4 din O.U.G. nr.50/2010: "costul total al creditului, pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care treluie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit..."). Expresia procentuală anuală a costului total al creditului se reflectă în dobânda anuală efectivă - D. - (art. 3 lit.i din Directivă preluat în art.7 pct.6 din C .U.G. nr.50/2010), indicator ce permite consumatorilor compararea produselor financiare de pe piață.

Nu importă, așadar, reprezentarea intelectiva a consumatorului dacă un cost este sau nu preț al contractului (dacă nu este preț, ce ar putea fi altceva ?), importă însă dacă acel cost este decelabil în cuantum. Nu mai mult, în contra a chiar recunoașterilor reclamanților că efectuarea calculului simulatoriu al ratei lunare de restitui și de al cărei cuantum s-au declarat mulțumiți - a avut în vedere costurile creditării, adică și comisionul de risc, în contra evidenței reflectării comisionului de risc în graficul de rambursare parte a convenției de credit, prima instanță găsește că reclamanții ar fi fost induși în eroare cu privire la prețul contractual: "Dacă pârâta înțelegea să facă din acest comision o parte a prețului, acesta trebuia inclus în dobândă pentru a fi perceput ca atare de către reclamanți și nu ca diferență de preț ascunsă în clauza privind comisionul de risc/administrare”.

O dată în plus, este o realitate uzuală și legală în domeniul financiar- bancar ca băncile să-și structureze costul creditului ori prin evidențierea distinctă a unor comisioane ori prin reflectarea forfetară a acestui cost în cadrul unei rate a dobânzii de un nivel mai ridicat (a se vedea adresa nr.205/30.07.2010 a Asociației Române a Băncilor, anexă la întâmpinarea pârâtei).

Pe de altă parte, articularea sistemului financiar- bancar se realizează, în componenta creditării, în jurul realității existenței riscului de credit și pentru găsirea de mecanisme de diminuare a unui asemenea risc. Teoria bancară și reglementările legale dau o importanță deosebită acestei problematici pentru că de temeinica sa gestionare ține sănătatea sistemului și, prin importanța pe care acesta o are într-o economie națională, ține însăși sănătatea acestei economii.

De altfel, o simplă căutare în rețeaua electronică de date, după criteriul "riscul de credit" generează o informație profesională în materie, informație ce motivează manifestări operative precum perceperea care să asigure băncilor acel nivel al fondurilor propice acoperirii riscului de credit (anexa I lucrarea "Managementul riscului de creditare în băncile din România" - M. Sudacevsci).

În cazul particular al V. România S.A., analiza efectuată de către una dintre cele mai mari companii ce servicii profesionale, de consultanță și de audit din lume, a concluzionat: "Analizând evoluția de credite din -perioada 2007 - 2013 s-a constatat că valoarea costului riscului efectiv înregistrat de către V., ca urmare a intrării în imposibilitate de plată a unui procent dintre clienții cărora li s-au acordat credite în perioada 2007-2008, a fost de 3,85% cu mult peste valoarea de 1,1% inclusă în costul total de creditare. Prin urmare, diferența dirntre valoarea comisionului de risc practicată de V. în momentul acordării creditelor și valoarea reală resimțită de bancă indică faptul că riscul de nerambursare este într-adevăr un cost real pentru bancă și că valoarea comisionului de risc nu a fost abuzivă ci extrem de conservatoare..." (anexa II).

3. Apreciază apelanta că rima instanță a pronunțat o hotărâre nulă, ignorând apărări reiterate de către pârâtă și cu privire la chemată să se pronunțe, anume cele care învederau că, relativ la comisionul de administrare, negociere nu numai obiectivată în încheierea succesivă de acte adiționale dar și constatată expres înscrisul acestor acte adiționale: « împrumutatul/Codebitorul/Garantul declară că a studiat cu atenție, că a explicațiile necesare și că a înțeles pe deplin și în mod corect toți termenii și toate condițiile prezentului act la Convenție, motiv pentru care de bună voie și fără existența vreunei constrângeri înțelege să procedeze la semnarea acestuia »

Prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii atunci când a obligat pârâta la despăgubiri sub forma dobânzilor legale calculate începând cu data promovării acțiunii.

Argumentul folosit de către prima instanță atunci când a respins excepția prescripției dreptului material în despăgubiri în echivalentul comisioanelor de risc/de administrare, a fost acela că acest drept ia abia după ce instanța se pronunță invalidând clauzele referitoare la aceste comisioane. Cât timp egale sunt accesorii ale despăgubirilor echivalent al comisioanelor, înseamnă că acestea se impun a fi după invalidarea (definitivă) a clauzelor referitoare la menționatele comisioane iar nu începând cu acțiunii.

În drept, au fost invocate prevederile art.466 și urm. n.c.pr.civ.

În dovedire, au fost depuse înscrisuri (lucrările de analiză a riscului de credit).

Intimații C. G.-F. și C. R. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat împotriva sentinței civ. nr. 897/8.04.2015 pronunțată de Judecătoria V..

Prin sentința criticată, Judecătoria V. admis acțiunea formulată de subsemnații și a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc/administrare prevăzut la art. 5, lit a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/26.10.2007, respectiv pct. 5.1, lit. b după modificarea prin actele adiționale, ca fiind abuzive, a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare începând cu data de 26.10.2007 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, a obligat pârâta la plata dobânzii legale pentru debitul datorat, începând cu data promovării acțiunii și la plata cheltuielilor de judecată diminuate.

A. Se arată că încă din preambulul motivelor de apel se fac afirmații fanteziste și lipsite de orice probatoriul administrat. Reclamanții și-au exprimat destul de clar opinia asupra clauzelor referitoare la perceperea comisionului de risc și la modalitatea in care aceste clauze au fost impuse de către pârâtă prin tipizatul de contract, fără posibilitatea unei negocieri reale între părți. Faptul că reclamanții s-au declarat nemulțumiți și de creșterea cursului de schimb în timpul procesului nu are nicio legătură cu obiectul cauzei.

Nici la momentul semnării actelor adiționale nr. 1 și nr. 2 nu a existat vreo negociere între părți cu privire la comisionul de administrare. Faptul că respectivul comision a fost diminuat de către apelantă nu reprezintă dovada negocierii acestuia, actele adiționale reprezentând tot niște contracte predefinite, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a influența cu ceva conținutul acestora.

B. Referitor la critica ce vizează soluționarea excepțiilor invocate:

1. In mod corect instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

Reclamantii au invocat nulitatea absolută a unor clauze contractuale apreciate ca fiind în contractul de credit încheiat cu pârâta la data de 26.10.2007. nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Dispozițiile legii nr. 193/2000 protejează un interes general, de ordine publică, cel al consumatorilor, și nu unul individual, legislația privind protecția consumatorilor fiind imperativă.

Fiind o dispoziție imperativă a legii. încălcarea ei deschide consumatorului calea acțiunii in constatarea nulității absolute a clauzelor respective și nu a nulității relative.

Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE ori, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică.

Exemplu în acest sens, cauza Salvat Editores S.. Jose M. Sanchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract și că această putere se încadrează în contextul general al protecției speciale pe care directiva menționată anterior tinde să o recunoască interesului colectivității, depășind interesele specifice ale unor părți.

De asemenea, conform paragrafelor nr. 40 și 44 din hotărârea din 03.06.2010 a CJUE, pronunțată in cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios, statele membre ale Uniunii Europene (deci și România) nu pot fi împiedicate să mențină sau să adopte, cu privire la domeniului protecției consumatorului, norme mai stricte decât cele prevăzute de Directiva nr. 93/13/CEE, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat. în consecință, art. 4, alin. 2 din directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, pe de o parte, față de serviciile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Art. 4, alin. 6 din Legea nr. 193/2000 se încadrează în situația stabilită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza anterior menționată, în sensul că acordă consumatorului o protecție mai ridicată decât directiva (din formulare nefiind evidentă interzicerea analizei caracterului abuziv al clauzelor privind obiectul contractului), deci clauza invocata de subsemnații poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.

Astfel cum rezulta din jurisprudență. este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile si obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natura sa restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu s-au referit la vicierea consimțământului lor, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, iar constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității acestora.

Cum în cazul invocării nulității absolute, dreptul la acțiune este imprescriptibil, excepția către pârâtă a fost corect respinsă.

2. Se mai arată de către intimați că soluția este legală și temeinică și în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiunea în restituirea sumelor de bani încasate de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare.

Dreptul la acțiune al reclamanților-intimați nu s-a născut la momentul plății, ci odată cu constatarea ca abuzivă a clauzelor menționate, care deschide calea spre recuperarea sumelor plătite în temeiul unor clauze declarate nule de către instanța de

judecată.

Corect s-a reținut de către instanța de fond că termenul de prescripție privind dreptul intimaților de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu comision de risc/administrare începe să curgă de la data pronunțării hotărârii ce constată clauzele abuzive vizând plata comisionului și nu data la care sumele plătit, așa cum susține apelanta.

De altfel, ori de câte ori se dispune nulitatea totală sau parțială a unui contract și părțile prin acțiune și repunerea în situația anterioară, de la data pronunțării hotărârii curge termenul de prescripție de trei ani în care părțile au posibilitatea să ceară, pe acțiuni separate repunerea în situația anterioară.

În pofida susținerilor băncii, în sensul că data de la care curge termenul de prescripție pentru restituire a respectivelor sume de bani încasate cu titlu de comision de risc/administrare este data producerii faptului prejudiciabil. trebuie observat faptul că cererea in restituire a respectivelor sume de bani este accesorie cererii în constatarea nulității clauzelor abuzive.

Mai exact, restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc/administrare reprezintă repunerea părților în situația anterioară. în urma anulării clauzelor abuzive vizând plata comisionului. Cu alte cuvinte, cererea de restituire a sumelor de bani nu este o cerere independentă procesual, vizând un prejudiciu cauzat consumatorilor printr-o faptă ilicită, ci se află în totală dependență de modul de a solicitărilor privind anularea clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc/administrare. în lipsa constatării nulității clauzelor abuzive vizând plata comisionului, nu se pune problema restituirii către consumatori a sumelor de bani încasate de bancă, cu titlu de comision de risc/administrare.

C. Referitor la critica ce vizează greșita analiză din prisma caracterului abuziv a clauzei ia comisionul de risc/administrare întrucât acesta reprezintă o componentă a prețului, intimații arată că:

Clauza în litigiu are ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului, ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4, al. 6 din lege. Totuși acest articol nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca acea clauză să fie exprimată clar și inteligibil.

Și în preambulul directivei europene nr. 93/13/CEE se menționează "obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze."

Nici directiva nr. 93/13/CEE, nici Legea nr. 193/2000 nu exclud așadar în mod automat și nediferențiat de la controlul privind caracterul abuziv clauzele referitoare la preț.

Aceeași concluzie se desprinde și din cuprinsul anexei la directiva nr. 93/13/CEE și a anexei la legea nr. 193/2000 care cuprinde o listă neexhaustivă de clauze abuzive. Astfel, clauza de la lit. a, teza a II-a din anexa la legea 193/2000 se referă în mod expres la dobândă (parte a prețului contractual) și la condițiile în care poate fi modificată aceasta; clauza de la pct. P din aceeași anexă se referă în mod expres la prețul produselor și la modalitatea de determinare a acestuia.

În concluzie, clauzele referitoare la prețul contractului sunt supuse controlului instanței de judecată

Cu privire la caracterul abuziv, doar că acest caracter nu poate fi dedus din raportul preț/calitate în cazul clauzelor exprimate clar și inteligibil (ceea ce nu este cazul în speță).

D. In sfârșit, consideră că instanța de fond a constatat în mod corect că sunt întrunite cumulativ condițiile impuse de lege pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor vizate prin acțiune.

Raporturile contractuale dintre intimați și apelantă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, profesionist menționată fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din legea profesionist

Articolul 1, al. 1 din legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între consumatori va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar prin alineatul 3 al aceluiași articol se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatori. Fiind o dispoziție imperativă a legii, încălcarea ei deschide consumatorului calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzei respective.

Articolul 4 din același act normativ definește clauza abuzivă ca fiind aceea care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

a. Comisionul de risc/administrare nu este definit nicăieri în convenția părților, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere, în condițiile în care pârâta și-a luat garanții imobiliare - ipotecă de rangul I asupra imobilului din V., ., .. . creditului acordat nu putea depăși 85% din valoarea imobilului ipotecat conform punctului 7 din condițiile speciale, prin constituirea unei ipoteci asupra apartamentului reclamanților, iar aceștia mai plătesc și o poliță de asigurare imobilul luat pentru imobil, cesionată pârâtei, poliță menită să acopere toate riscurile le în garanție.

Mai mult, s-a prevăzut în convenție că intimații sunt obligați să plătească și un comision de penalizare de 2% calculat ia valoarea sumelor datorate și neplătite la scadență, o dobândă penalizatoare datorată începând cu a șasea zi de la scadență, un comision de analiză plătibil la încheierea c antractului, un comision de rambursare în avans, un comision de gestiune pentru reevaluarea mobilului adus în garanție.

Din cuprinsul contractului nu rezultă nici rolul, nici funcțiile ori criteriile de determinare ale comisionului de risc/administrare, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează în schimbul său și nici în ce condiții va fi restituit dacă riscurile nu se vor produce.

În mod evident clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil. Faptul că acest comision este calculat procentual la soldul lunar al creditului nu este de natură să lămurească definirea sa.

Pe de altă parte, comisionul de risc/administrare se percepe de către pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului, la fel ca și dobânda curentă. Așadar, pentru prestarea aceluiași banca percepe două costuri, fără ca distincția între acestea să se facă în mod clar si inteligibil.

b. Revenind la textul art. 4, al. 1 din legea nr. 193/2000 și analizând acest text, concluzioneză că pentru a se determina caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc/administrare din convenția de credit încheiată de părți este necesar a se stabili că acestea nu au fost negociate direct cu intimații.

Potrivit art. 4. al. 2 din lege, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei. cum ar fi contactele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar potrivit art.4, al. 3, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

La data încheierii convenției de credit, intimații-reclamanți din prezenta cauză, în împrumutați au fost puși într-o poziție inegală, în raport cu banca, contractul de încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite de către V. România SA București - prin Sucursala V.. în calitate de împrumutător, fără a da posibilitatea subsemnaților de a modifica, înlătura sau negocia în vreun fel aceste clauze abuzive.

Din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat faptul că pârâta ar fi negociat cu reclamanții clauza referitoare la comisionul de risc/administrare și că aceștia au avut posibilitatea influențării în vreun fel a conținutului contactului.

Intimații nu au avut nici cea mai mică posibilitate de a negocia contractul ori actele adiționale. Din răspunsul la interogatoriile formulate de către pârâtă rezultă că intimații au semnat contractul fără a-1 citi, nu li s-a dat nicio explicație asupra comisionului de risc/administrare, nici măcar nu au știut de existența acestuia, diluat în multitudinea comisioanelor percepute de către bancă.

În fata instanței de fond tocmai acest aspect a fost criticat și de către intimați, clauzele supuse dezbaterii si cercetării judecătorești fiind clauze contractuale neclare, nenegociate, contradictorii si interpretabile iar consecința evidentă a aplicării acestora este generarea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

Este absolut irelevant și faptul că timp de câteva săptămâni intimații au făcut demersuri pentru obținerea actelor necesare încheierii convenției, aceasta nedovedind o negociere a contractului, Intimații-reclamanți nu au făcut altceva în această perioadă de timp decât să actele solicitate de către pârâtă tocmai pentru ca aceasta să se asigure că riscul este unul foarte mic și în niciun caz nu au putut negocia clauzele convenției. Nu prezintă absolut nicio relevanță în ceea ce privește negocierea convenției nici cine a avut inițiativa încheierii contractului și nici faptul că li s-a pus la dispoziție o simulare nu conținea decât procentul din soldul lunar al creditului ce urma a fi perceput cu titlu de comision de risc, fără a altă informație despre natura, scopul ori criteriile de determinare ale acestuia și i să poată negocia scăderea sa.

Se mai arată că ici comisionul de administrare nu a fost negociat. Nici la momentul semnării actelor adiționale nr. 1 și nr. 2 nu a existat vreo negociere între părți cu privire la comisionul de administrare. Faptul că respectivul comision a fost diminuat de către apelantă nu reprezintă dovada negocierii acestuia actele adiționale reprezentând tot niște contracte predefinite.

c. În sfârșit, pentru a fi incidente dispozițiile art. 4, al. 1 din legea nr. 193/2000 în comisionului de risc/administrare, este necesar ca această clauză să fi creat în intimaților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților.

Susține apelanta că acest comision reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de pieței sau căderea pieței imobiliare. însă aceste riscuri sunt absolut independente de comportamentul consumatorului și nu pot fi imputate acestuia.

În realitate, prin această clauză, banca a urmărit să pună în sarcina intimaților-reclamanți toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor de bani încasate cu acest titlu., în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență. S-a ajuns astfel în mod indubitabil la îmbogățirea fără just temei a apelantei cu contravaloarea comisionului de risc/administrare, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

In pofida afirmațiilor cuprinse în cererea de apel, vă rugăm să constatați că instanța de fond subliniază conduita contractuală a pârâtei ce rezultă din lipsa oricăror prevederi referitoare Ia restituirea comisionului de risc/administrare chiar și parțial în situația în situația în care nu se produc acele riscuri invocate pentru perceperea acestuia, ceea ce creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe.

Având în vedere toate aceste considerente, intimații apreciază că sunt îndeplinite condițile prevăzute de art. 4, al. 1 din legea nr. 193/2000, prima instanță constatând caracterul abuziv al clauzelor vizate.

In drept, au fost invocate prevederile art. 471, al. 5 rap. la art. 205 Cod proc. civ. acte

S-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului, hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța de control judiciar constată următoarele:

Așa cum a reținut și instanța de fond, între pârâta S.C. V. ROMANIA S.A., în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanții C. R. și C. G. F., în calitate de împrumutați, s-a încheiat convenția de credit nr._/26.10.2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 71.000 CHF, pe o durată de 300 de luni.

În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a din contract, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.

Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.

Potrivit art. 3 pct. 5 din Condițiile generale de creditare, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision, modul de clacul și scadența plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.

Prin art. 3 din actul adițional nr. 1/30.08.2010 la convenția de credit, se modifică punctul 5 din Condițiile speciale ale convenției, fiind reglementat la art. 5 pct. 5.1.lit. a comisionul de administrare credit, care înlocuiește practic comisionul de risc, la o valoare de 0,22 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Se arată că rolul este acela de a acoperi administrarea de către bancă a riscurilor asumate prin punerea sumei la dispoziția împrumutatului, respectiv administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului/codebitorilor/ garanților pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate, riscul de urmărire și de degradare /uzură a bunurilor aduse în garanție, în orice moment pe toată durata convenției, riscul neîncasării valorii asigurate pe polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variații ale condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și variații ale condițiilor pieței valutare). Această dispoziție este reluată în actul adițional nr. 1/13.09.2010, care nu este semnat de niciuna dintre părți.

Prin art. 1 din actul adițional nr. 2/16.02.2012 la convenția de credit, se modifică punctul 5 din Condițiile speciale. În temeiul art. 5 pct. 5.1. lit. b, comisionul de administrare se reduce la 0,10 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției. Este reluată definiția acestui comision prin arătarea solului și a modului de calcul.

Cu privire la soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, se constată că Judecătoria V. a unit excepția cu fondul. Ulterior, analizând excepția cu prioritate, față de prevederile art. 968 C.civ. de la 1864, incident în prezenta cauză având în vedere data semnării contractului, a apreciat că nulitatea invocată de reclamant prin cererea de chemare în judecată este una absolută, astfel că, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 este imprescriptibilă.

Pentru a aprecia asupra caracterului absolut sau relativ al normelor ce asigură protecția consumatorilor, Tribunalul apreciază că se impune a stabili caracterul interesului ocrotit.

Deși Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, efectele acestei sancțiuni sunt identice cu cele ale nulității absolute.

Pe de o parte, în ce privește natura interesului protejat, dispozițiile Legii nr. 193/2000 ocrotesc un interes general, și nu unul individual, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.

Pe de altă parte, se mai reține că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, care potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

În același sens, instanța de apel invocă și considerentele cuprinse în hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. împotriva Iveta Corčkovská, în care s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele națională care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică”.

Totodată, în cauza C-241/98, Salvat Editores SA împotriva José M. Sánchez Alcón Prades, Curtea de Justiție a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, reținându-se de asemenea că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

Față de aceste considerente și având în vedere principiul preeminenței dreptului european, sunt nefondate susținerile apelantei, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor considerate abuzive din contractul de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute. Astfel încât, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamantului neputând fi apreciat ca prescris.

Referitor la comisionul de risc, trebuie avute în vedere prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care reprezintă o transpunere fidelă a art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, având următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

În cauza dedusă judecății, disputa se poartă asupra art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/26.10.2007, privind comisionul de risc, dar și asupra art. 3 pct. 5.1. lit. b din actele adiționale, la convenția menționată.

În ce privește aprecierea conform căreia instanța de fond și-a fixat ca scop avantajarea intimaților, grevându-se pe o practică judiciară favorabilă acestora, dar ignorând principiul liberații economice, impunând prețul contractului, Tribunalul apreciază că „prețul”, ca și componentă a obiectului contractului – potrivit art. 4 alin. din Legea nr. 193/2000 nu este exclus de la efectuarea unui control al unui eventual caracter abuziv al clauzelor, fiind reglementată expres posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepție, numai în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Această împrejurarea a constat-o instanța de fond, făcând o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod corect că, în condițiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv. În acest sens, deși comisionul de risc face parte din costul total al contractului, contrar susținerilor apelantei, clauza ce reglementează perceperea acestui poate fi supusă analizei, în condițiile în care ele nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/CEE), la art. 3 lit. g definește „costul total al creditului” ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor…”

Această directivă a fost transpusă în legislația națională prin O.U.G. nr. 50/2010, intrată în vigoare la data de 21.06.2010, conform art. 95 alin. 1 din acest act normativ, care se aplică și contractului de credit nr._/26.10.2007 încheiat între părți și care face obiectul analizei în prezenta cauză.

Art. 7 pct. 4 din OUG nr. 50/2010 definește costul total al creditului pentru consumatori ca reprezentând toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.

Comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit din 26.10.2007, se precizează că reprezintă o manifestare a principiului libertății contractuale și nu ar fi condiționată neapărat de existența unei contraprestații, mai ales că reclamanții la momentul acordării împrumutului au fost încunoștințat despre includerea acestui comision în costul total al creditului și au avut posibilitatea de a opta între ofertele mai multor bănci.

Aceste argumente ale apelantei nu pot fi primite pentru faptul că aceste elemente se vor a fi clarificate în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit. Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție de dezavantaj față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât apelanta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă a lipsei oricărei negocieri, instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

De asemenea, potrivit Rezoluției Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, amintită și de intimați, profesionistul (în speță, banca apelantă) avea obligația de a-i informa pe intimați, în calitatea lor de consumatori, în mod corect și echidistant, iar faptul că au optat pentru încheierea contractului de credit fără a solicita lămuriri suplimentare cu privire la comisionul de risc, nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a o exclude de plano de la verificarea caracterului abuziv.

Prin art. 5 lit. a din contract comisionul de risc se stabilește la valoarea de 0,22 % aplicabil la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce la art. 3 alin. 5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului. Situația este aceeași și în cazul clauzei reglementate la art. 3 alin. 1 din convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării convenției de credit, în lipsa unei exprimări clare și neechivoce, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interesul propriu al băncii.

Comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului și ca o garanție a îndeplinirii unei obligații de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia. Mai mult, nicio clauză a convenției nu prevede condițiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reținute și nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligație corelativă a băncii.

În aceste condiții, corect a reținut prima instanță că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii.

Faptul că intimații au semnat ulterior două acte adiționale la contract prin care banca a dat o definiție comisionului de risc denumit „de administrare”, nu echivalează cu faptul că s-a prevăzut în sarcina băncii o obligație corelativă.

Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, având în vedere că dispozițiile art. 969 C.civ. din 1864 invocate de apelată, prevăd că au putere de lege doar convențiile legal făcute, iar Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive, având astfel caracter nelegal.

În materia protecției consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului obligativității contractului, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C. Civ. din 1864, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Instanța de apel mai constată că nici critica ce privește greșita reținere a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, nu poate fi reținută.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei credințe fiind prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credințe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor.

Cu privire la critica apelantei referitoare la inserarea în contractele de credit a unei clauze privind comisionul de administrare, se observă că prin art. 36 alin. 1 din OUG nr. 50/2010 legiuitorul a prevăzut expres și limitativ faptul că pentru creditul acordat creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Comisionul de administrare a creditului, conform art. 36 alin. 3 din OUG nr. 50/2010, se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Instanța de apel subliniază că prevederile OUG nr. 50/2010 nu pot fi interpretate în sensul că inserarea unui astfel de comision ar fi obligatorie pentru părți, legiuitorul nefăcând decât să stabilească admisibilitatea perceperii unui asemenea comision consumatorilor, să definească acest element al costului creditului și să indice modul de calcul.

În aceste condiții, nu pot fi reținute susținerile apelantei privind incidența prevederilor art. 95 din OUG nr. 50/2010, întrucât inserarea în contractul de credit nr._/26.10.2007 a clauzei privind comisionul de administrare nu putea fi făcută în temeiul unei norme de drept imperative, ci în baza unui acord de voință al părților.

Astfel, pentru a opera modificarea comisionului din risc în cel de administrare trebuia să se realizeze voința juridică de a contracta, în cauză nefiind realizată această voință juridică comună a părților. În aceste condiții, perceperea unui comision de administrare în locul comisionului de risc, contravine prevederilor legale mai sus arătate. Totodată, nici comisionul de risc nu se mai putea percepe de către bancă, deoarece era un comision nepermis de lege.

De asemenea, din interpretarea art. 35 din OUG nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010, rezultă că modificarea unilaterală a contractului de credit dintre părți, operată de apelantă, cu privire la comisionul de risc și de administrare reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă română și consacrată expres în art. 969 C.civ. de la 1864, și în special în materia contractelor de credit, cu privire la comisioanele bancare.

Ca urmare, perceperea comisionului de administrare în locul comisionului de risc, este contrară acestui act normativ, cât și dispozițiilor legale privind încheierea unei convenții valabil făcute așa cum prevăd dispozițiile art. 948 și următoarele din C.civ. de la 1864, lipsind voința juridică comună în sensul modificării prevederilor contractuale.

Pentru toate aceste considerente, instanța de apel constată că sentința nr. 897/08.04.2015 a Judecătoriei V. este legală și temeinică fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, având la bază o justă apreciere a actului juridic dedus judecății, astfel că, în condițiile art. 480 alin. 1 C.proc.civ, urmează a respinge ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta ..

Văzând dispozițiile art 453 C.proc.civ. și cererea intimaților, apelanta V. România SA va fi obligată să plătească intimaților C. G. F. și C. R. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de către apelanta V. România SA, împotriva sentinței civile nr. 897 din 08.04.2015 pronunțată de Judecătoria V., pe care o menține.

Obligă apelanta V. România SA să plătească intimaților C. G. F. și C. R. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.10.2015.

Președinte, O. C.		Judecător, C. M.
	Grefier, E. G.

Red. O. C./26.11.2015

Tehnored. E.G./O.C.

5 ex./..12.2015

Judecător fond C. A. - C.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1277/2015. Tribunalul...		Plângere contravenţională. Decizia nr. 1352/2015. Tribunalul... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 1181/2015. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 1209/2015. Tribunalul VASLUI Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 1185/2015. Tribunalul VASLUI Contestaţie la executare. Decizia nr. 1277/2015. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 1352/2015. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 1353/2015. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 1387/2015. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 1394/2015. Tribunalul VASLUI