Acţiune în constatare. Decizia nr. 1382/2015. Tribunalul VASLUI

Comentarii

0

Decizia nr. 1382/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 28-10-2015 în dosarul nr. 1382/2015

Acesta nu este document finalizat

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL V.

CIVILĂ

DECIZIE CIVILĂ Nr. 1382/A

Ședința publică de la 28 Octombrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTED. M. M.

Judecător A. I. Z.

Grefier A.-R. V.

Pe rol se află judecarea cererii de apel formulată de apelantul-pârât V. ROMÂNIA SA în contradictoriu cu intimații-reclamanți T. V. L. și T. SPERANȚA, împotriva sentinței civile nr. 852 pronunțată la data de 06.04.2015 de Judecătoria V., în cauza având ca obiect acțiune în constatare nulitate clauze abuzive.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 14.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 28.10.2015, când a hotărât următoarele:

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului declarat, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 852 din 06.04.2015 Judecătoria V. a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune în solicitarea constatării ca abuzive a clauzele contractuale invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune în solicitarea restituirii sumelor achitate cu titlu de comisioane invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A admis cererea formulată de reclamanții T. V.-L. domiciliat în ., Jud. V., CNP_1 și T. Speranța domiciliată în ., CNP_, ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat Mârfu R. cu sediul în V., ., ., parter, Jud. V. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. ROMÂNIA S.A. cu sediul în București, Șoseaua P., nr. 42, . 10, Sectorul 2.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute art. 5 lit. a din Convenția de credit nr._/17.09.2007 intervenită între T. V.-L. și T. Speranța, în calitate de împrumutați, și S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de Bancă (art. 5 pct. 5.1 lit. b după modificarea prin actul adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 și actul adițional nr. 2/12.11.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007, pct. 8 lit. c din Condiții Speciale, introdus prin art. 4 din actul adițional nr. 3/12.11.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007), respectiv, a clauzelor contractuale prevăzute de art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1, art. 1 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 2 și art. 4 pct. 8 lit. c din actul adițional nr. 3 la convenția de credit anterior menționată.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 4.324,04 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data introducerii cererii în baza Convenția de credit nr._/17.09.2007 și suma de 1211,13 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de administrarea achitat până la data introducerii cererii în baza Convenția de credit nr._/17.09.2007.

A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare calculate în baza Convenției de credit nr._/17.09.2007 de la data introducerii cererii de chemare în judecată respectiv 24.09.2014 și până la data rămânerii definitive a prezentei cauze.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale calculată la debitul datorat în baza Convenției de credit nr._/17.09.2007 în cuantum total de 5.535,17 CHF, de la data de introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 24.09.2014 și până la plata efectivă a debitului principal.

A dispus continuarea derulării convenției de credit nr._/17.09.2007, cu excluderea clauzei privind comisionul de risc (administrare).

A constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute art. 5 pct. 5.1 lit. a din Convenția de credit nr._/05.08.2008 intervenită între T. V.-L. și T. Speranța, în calitate de împrumutați, și S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de Bancă (art. 5 pct. 5.1 lit. b după modificarea prin actul adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/05.08.2008), respectiv, respectiv art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1 la convenția de credit anterior menționată.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 1098,49 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data introducerii cererii în baza Convenția de credit nr._/05.08.2008 și suma de 2017,03 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de administrarea achitat până la data introducerii cererii în baza Convenția de credit nr._/05.08.2008.

A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare calculate în baza Convenției de credit nr._/05.08.2008 de la data introducerii cererii de chemare în judecată respectiv 24.09.2014 și până la data rămânerii definitive a prezentei cauze.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale calculată la debitul datorat în baza Convenției de credit nr._/05.08.2008 în cuantum total de 3115,52 CHF, de la data de introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 24.09.2014 și până la plata efectivă a debitului principal.

A dispus continuarea derulării convenției de credit nr._/05.08.2008, cu excluderea clauzei privind comisionul de risc (administrare).

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

A respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele;

În fapt, la data de 17.09.2007, între reclamanții T. V.-L. și T. Speranța și pârâta . a fost încheiată Convenția de credit nr._, prin care reclamanții au beneficiat de un împrumut de 75.000 CHF pentru o durată de 300 luni de la data încheierii convenției.

Conform art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit (filele 7-10), reclamanții datorează un comision de risc de 0,17% aplicat soldului creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Prin art. 3 din Actul Adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 din data de 20.09.2010 (filele 17-22), comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare din perspectiva riscurilor legate de credit.

Ulterior, la data de 12.11.2010, părțile au încheiat Actul adițional nr. 2 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 (filele 23-24) prin care potrivit art. 1 s-a modificat punctul 5 lit. b din condiții speciale ale convenției în sensul micșorării comisionului de administrare la un cuantum de 0,06% pe lună aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, iar conform art. 4 pct. 8 lit. c din actul adițional nr. 3/12.11.2010 la aceeași convenție de credit, comisionul de administrare credit aferent perioadei de grație se va calcula și se va achita prin redistribuirea lunară pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Potrivit extrasului de cont depus de reclamanți, până la data introducerii acțiunii, respectiv, 24.09.2014, aceștia au plătit în baza Convenției de credit nr._/17.09.2007 suma de 4.324,04 CHF cu titlu de comision de risc și suma de 1211,13 reprezentând contravaloare comision de administrarea, în total suma de 5.535,17 CHF.

De asemenea, s-a reținut că la data de la data de 05.08.2008, între reclamanții T. V.-L. și T. Speranța și pârâta . a fost încheiată Convenția de credit nr._ (filele 21-40), prin care reclamanții au beneficiat de un împrumut de 18.000 CHF pentru o durată de 300 luni de la data încheierii convenției.

Conform art. 5 pct. 5.1 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit (filele 7-10), reclamanții datorează un comision de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Prin art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1 din Actul Adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._ (filele 41-47), comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare din perspectiva riscurilor legate de credit.

Potrivit extrasului de cont depus de reclamanți, până la data introducerii acțiunii, respectiv, 24.09.2014, aceștia au plătit în baza Convenției de credit nr._/05.08.2008 suma de 1098,49 CHF cu titlu de comision de risc și suma de 2017,03 reprezentând contravaloare comision de administrarea, în total suma de 3115.52 CHF.

Înainte de a trece la soluționarea fondului cauzei, instanța s-a pronunțat cu prioritate, conform art. 248 C.proc.civ, asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare, excepții care au fost unite cu fondul.

În ceea ce privește legea aplicabilă, potrivit art.201 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 C. civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Or, la data de încheierii celor două convenții, respectiv, 17.09.2007 și 05.08.2008, în vigoare, în domeniul prescripției, erau prevederile Decretului nr. 167/1958. Prin urmare, în analizarea excepțiilor instanța va face aplicarea acestui act normativ.

Conform dispozițiilor art. 1 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar art. 3 din același act normativ stabilește că, termenul prescripției este de 3 ani. De asemenea, art. 2 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă stabilește că nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau excepție, fiind deci imprescritibilă extinctiv.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune cu referire la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv la clauzele contractuale invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a respins-o ca neîntemeiată pentru considerentele ce urmează:

Sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale este nulitatea absolută, iar nu cea relativă, în condițiile în care norma juridică pe care se întemeiază acțiunea, respectiv art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 este o normă de ordine publică.

Sub acest aspect, s-a reținut obligația instanțelor de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contractele cu consumatorii, stabilită în mai multe rânduri de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (de exemplu, în prima dispoziție a hotărârii pronunțate în cauza Pohotovost v. Iveta Korckovska la data de 16.11.2010). Astfel, legea prevede că verificarea contractelor să se facă din oficiu, or o asemenea manieră de control este specifică regimului nulității absolute a contractului. Mai mult, în jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aceasta fiind o trăsătură specifică nulității absolute (Cauza Oceano Grupo Editorial Sa c Rocio Marciano Quintero, CJCE -27 iunie 2000).

În al doilea rând, caracterul abuziv al unor clauze contractuale poate face obiectul unor verificări din partea unei autorități de stat (Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor), care poate lua măsuri sancționatorii împotriva comercianților care inserează astfel de clauze.

De asemenea, după cum a susținut chiar și pârâta din prezenta cauză, intervenția activă a statului în aceste probleme are, un efect de ingerință în dreptul de proprietate și în dreptul la libertate economică al comercianților. Or, pentru a fi justificată sub aspectul drepturilor omului, o astfel de ingerință trebuie să aibă la bază un interes legitim, conform algoritmului promovat de instituțiile în materie.

Un astfel de interes legitim, care să justifice o ingerință într-un drept fundamental al unei persoane, nu poate să fie decât unul public, fiind exclus ca un interes privat să poată justifica o astfel de ingerință.

Având în vedere toate acestea, instanța a apreciat că interesul proteguit prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive și protecție a consumatorilor, în general, este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută, astfel cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia 686 din 21 februarie 2013.

Contrar opiniei paratei, instanța a reținut teza nulității absolute a clauzei abuzive, întrucât stipularea lor constituie încălcarea unei norme imperative exprese care interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese personale ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică ce ocrotește un interes colectiv, astfel că sancțiunea este nulitate absolută și, în consecință, încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează materia dreptului consumatorului, dă dreptul acestuia a solicita pe calea acțiunii în constatare caracterul abuziv al clauzei, acțiunea în constatare fiind imprescriptibilă extinctiv conform dispozițiilor art. 2 din Decretul 167/1958.

Referitor la excepția de fond a prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța a respins-o, de asemenea, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

În condițiile în care dreptul la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale în temeiul căreia s-a calculat și solicitat acest comision, se naște abia după constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale, nu se poate reține prescripția dreptului reclamantului de a solicita restituirea comisionului plătit. Dreptul la acțiune având ca obiect restituirea comisionului de risc se naște la data constatării, pe cale judecătorească, a caracterului abuziv a clauzei ce instituie aceste comisioane.

Orice alt moment anterior celui menționat, lipsește acțiunea reclamantului de orice suport legal, comisionul fiind datorat în temeiul contractului asumat de părți, atât timp cât nu s-a constatat o cauză de ineficacitate a acestuia.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește legea aplicabilă, instanța a constatat că sunt incidente în prezenta cauză dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul cod civil contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa. Astfel, deși prezenta cauză este înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 24.09.2015, având în vedere că data încheierii convenției nr._, respectiv, 17.09.2007 și a convenției de credit nr._, respectiv, 05.08.2008, izvor al obligației, este anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, sunt incidente dispozițiile Codului civil din 1864.

Așa cum s-a reținut la secțiunea în fapt a acestei hotărâri, în convenția de credit nr._/17.09.2007, în partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5 lit. a), a fost stipulată clauza, potrivit căreia, împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.

Prin art. 3 din Actul Adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 din data de 20.09.2010 (filele 17-22), comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare din perspectiva riscurilor legate de credit.

Ulterior, la data de 12.11.2010, părțile au încheiat Actul adițional nr. 2 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 (filele 23-24) prin care potrivit art. 1 s-a modificat punctul 5 lit. b din condiții speciale ale convenției în sensul micșorării comisionului de administrare la un cuantum de 0,06% pe lună aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, iar conform art. 4 pct. 8 lit. c din actul adițional nr. 3/12.11.2010 la aceeași convenție de credit, comisionul de administrare credit aferent perioadei de grație se va calcula și se va achita prin redistribuirea lunară pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci rang I asupra imobilului situat în Ferești, T66, P346, Cartea funciară nr. 34, Jud. V..

De asemenea, în condițiile speciale ale convenției de credit_/05.08.2008 la art. 5 pct. 5.1 lit. a s-a stipulat că reclamanții datorează un comision de risc de 0,26% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar prin art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1 din Actul Adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._ (filele 41-47), comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare din perspectiva riscurilor legate de credit.

Și în cazul acestui contract de credit, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci rang I asupra imobilului situat în Ferești, T66, P346, Cartea funciară nr. 34, Jud. V..

În preambulul Directivei 2008/48/CE 2008 se arată că pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Astfel cum prevede art. 7 pct.4 din O.U.G. nr.50/2010, costul total al creditului pentru consumatori este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.

Prin urmare, comisionul de risc este parte a costului total al creditului, dar art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000 nu exclude automat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, fiind reglementată posibilitatea analizării acestora în situația în care nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța a reținut că în cuprinsul ambelor convenții de credit banca pârâtă nu a clarificat destinația comisionului de risc, acesta având același rol ca și dobânda definită de art. 3 din condițiile generale ale convențiilor, respectiv pentru punerea la dispoziție a creditului. Rezultă astfel că, pentru același serviciu al băncii se percep două costuri fără a se face distincție între ele și fără a se preciza fundamentul perceperii ori destinația într-un limbaj clar și ușor inteligibil, astfel cum prevede art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000.

În consecință, instanța a reținut că, față de aceste considerente se poate analiza caracterul eventual abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/17.09.2007 și art. 5 pct. 5.1 lit. a din convenția de credit nr._/05.08.2008, prin prisma reglementărilor privind protecția consumatorilor, a dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. V. ROMANIA S.A.) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea menționată.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Pârâta a susținut că prevederile contractuală a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu are caracter abuziv întrucât este o clauză negociată. În raport de probele administrate în cauză, instanța apreciază ca neîntemeiată această susținere.

Astfel, se stipulează că pentru punerea la dispoziție a creditelor, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.

Prin răspunsul la interogatoriu luat reclamanților de către pârâta . că inițiativa încheierii convenției a aparținut reclamanților ( întrebarea nr. 2), că s-a efectuat un calcul, o simulare având ca repere suma împrumutată și costurile creditului. Cu toate acestea, reclamantul T. V. L. a recunoscut că a solicitat explicații cu privire la rata lunară și că până la încheierea convenției a efectuat demersuri pentru obținerea înscrisurilor necesare perfectării sale.

Instanța a apreciat că efectuarea unui calcul, a unei simulări a costurilor în raport de suma împrumutată și aducerea la cunoștința reclamanților a ratei lunare nu reprezintă o negociere, așa cum rezultă din probe, prealabil încheierii convenției nu au existat discuții cu privire la posibilitatea inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamanții neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lor, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193/2000.

Susținerile pârâtei din întâmpinare și anume că a fost negociată clauza privind comisionul de risc prin explicarea pentru reclamanți a noțiunii de contract de credit, în prezentarea ofertei, în posibilitatea de a căuta și compara oferte de la alte bănci, în trecerea unui interval suficient de timp între discuția preliminară și semnarea contractului pentru formarea unei opinii, precum și completarea particularizată a unui model generic de contract, nu pot determina inaplicabilitatea prevederilor Legii nr.193/2000, întrucât aceste aspecte nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate se solicită.

Instanța a apreciat că, în prezenta cauză, clauzele referitoare la comisionul de risc din cele două convenții de credit nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

De altfel, art.4 alin. 3 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor standard, prestabilite, prezumție ce poate fi răsturnată prin dovedirea de către pârâtă a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia. Or, în prezenta cauză, pârâta nu a probat negocierea directă și efectivă cu reclamanții a clauzei privind comisionul de risc, sarcină ce îi incumbă potrivit art.4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, astfel că prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.

Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal încheiate, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/17.09.2007 și art. 5 pct. 5.1 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/05.08.2008, se impune și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Pârâta susține că în ceea ce privește comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/17.09.2007 și comisionul de risc prevăzut la art. 5 pct. 5.1 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr._/05.08.2008, reprezintă un element al prețului băncii și este menit să garanteze și să compenseze riscul general al activității de creditare, însă aceste aspecte trebuiau clarificate de pârâtă în cadrul convenției de credit, iar nu în cadrul soluționării procesului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei.

Prin art. 3 din Actul Adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 din data de 20.09.2010 și prin art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1 din Actul Adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._ (filele 41-47), comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare din perspectiva riscurilor legate de credit. Așadar, atât comisionul de risc cât și comisionul de administrare este perceput de bancă din perspectiva riscurilor legate de credit.

Instanța a constatat că, părțile au încheiat un contract cu caracter comutativ, părțile cunoscând încă de la început întinderea drepturilor și a obligațiilor asumate, iar nu aleatoriu, astfel că, riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil. Având în vedere caracterul comutativ la contactului, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.

Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditelor, dobânzilor și comisioanelor aferente celor două convenții de credit a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului situat în Ferești, T66, P346, Cartea funciară nr. 34, Jud. V. (pct. 7 lit. a, din Condițiile speciale ale celor două convenții de credit).

În aceste condiții, nu se poate identifica un risc la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului și, astfel, rezultă că prin stipularea comisionului de risc fără reglementarea unei obligații corelative a băncii pârâte, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe.

Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc/administrare, la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs ori ce se întâmplă cu aceste sume încasate cu titlu de comision de risc în cazul rambursării anticipate a creditului.

Instanța a mai reținut și faptul că, în momentul în care au fost încheiate convențiile de credit în discuție, reclamanții s-au aflat într-o situație de inferioritate față de banca pârâtă, contractele încheiate fiind unele de adeziune, cu clauze prestabilite de către bancă, fără a da posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze. Reclamanții nu au avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamantul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. De asemenea, băncii pârâte i-a revenit obligația de a-i informa în mod corect și echidistant pe consumatorii reclamanți, astfel cum s-a stabilit prin Rezoluția Parlamentului European din 18 noiembrie 2008.

Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor încalcă principiile previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

Prevederile Regulamentului Băncii Naționale a României nr.3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanța a apreciat că prin stipularea comisionului de risc/de administrare, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr._ din 16.08.2007.

În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv și nul absolut al clauzelor contractuale prevăzute art. 5 lit. a din Convenția de credit nr._/17.09.2007 intervenită între T. V.-L. și T. Speranța, în calitate de împrumutați, și S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de Bancă (art. 5 pct. 5.1 lit. b după modificarea prin actul adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 și actul adițional nr. 2/12.11.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007, pct. 8 lit. c din Condiții Speciale, introdus prin art. 4 din actul adițional nr. 3/12.11.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007), respectiv, a clauzelor contractuale prevăzute de art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1, art. 1 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 2 și art. 4 pct. 8 lit. c din actul adițional nr. 3 la convenția de credit anterior menționată.

De asemenea, pentru aceleași considerente, instanța a constatat și caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute art. 5 pct. 5.1 lit. a din Convenția de credit nr._/05.08.2008 intervenită între T. V.-L. și T. Speranța, în calitate de împrumutați, și S.C. V. ROMÂNIA S.A., în calitate de Bancă (art. 5 pct. 5.1 lit. b după modificarea prin actul adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/05.08.2008), respectiv, respectiv art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1 la convenția de credit anterior menționată.

Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare, întrucât s-a stabilit caracterul abuziv și nul al clauzelor privind comisionul de risc/administrare, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate.

În consecință, pârâta S.C. V. ROMANIA S.A. a fost obligată la restituirea, către reclamanți, a sumei de 4.324,04 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data introducerii cererii în baza Convenția de credit nr._/17.09.2007 și suma de 1211,13 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de administrarea achitat până la data introducerii cererii în baza Convenția de credit nr._/17.09.2007 și a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare calculate în baza Convenției de credit nr._/17.09.2007 de la data introducerii cererii de chemare în judecată respectiv 24.09.2014 și până la data rămânerii definitive a prezentei cauze.

De asemenea, pârâta S.C. V. ROMANIA S.A. a fost obligată la restituirea, către reclamanți suma de 1098,49 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat până la data introducerii cererii în baza Convenția de credit nr._/05.08.2008 și suma de 2017,03 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de administrarea achitat până la data introducerii cererii în baza Convenția de credit nr._/05.08.2008 și a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare calculate în baza Convenției de credit nr._/05.08.2008 de la data introducerii cererii de chemare în judecată respectiv 24.09.2014 și până la data rămânerii definitive a prezentei cauze.

În ceea ce privește cererea privind acordarea dobânzii legale, în temeiul art. 1088 C.civ., pârâta a fost obligată și la plata către reclamanți a dobânzii legale calculată la debitul datorat în baza Convenției de credit nr._/17.09.2007 în cuantum total de 5.535,17 CHF, de la data de introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 24.09.2014 și până la plata efectivă a debitului principal și la plata dobânzii legale calculată la debitul datorat în baza Convenției de credit nr._/05.08.2008 în cuantum total de 3115,52 CHF, de la data de introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 24.09.2014 și până la plata efectivă a debitului principal. Față de susținerile pârâtei în sensul că daunele interese având natura dobânzii legale se datorează de la data rămânerii definitive a hotărârii de invalidare a clauzelor, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată având în vedere că, într-adevăr, conform dispozițiilor interne daunele interese se pot acorda consecutiv apariției unui raport juridic prin care pârâta să dobândească calitate de debitor, însă potrivit principiilor Uniunii Europene, pentru sumele încasate cu încălcarea normelor dreptului Uniunii Europene se datorează dobânzi de la data perceperii fără temei pentru ca persoana să nu fie privată de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată.

În ceea ce privește solicitarea de a dispune continuarea derulării convenției de credit nr._/17.09.2007 și a convenției de credit nr._/05.08.2008 cu eliminarea clauzelor privind comisionul de risc/administrare, instanța a admis acest capăt de cerere având în vedere că acesta este efectul implicit al constatării nulității absolute a acestor clauze.

Față de soluția la care a ajuns instanța în urma deliberării, având în vedere dispozițiile art. 451 alin. 1 C. proc. civ. și pe cele ale art. 453 alin. 1 C. proc. civ. care prevăd că partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea celeilalte părți, să plătească cheltuielile de judecată, instanța a admis cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată. În acest sens, pârâta a fost obligată la plata sumei de 3000 lei reprezentând onorariu din data de avocat achitat conform chitanței nr. 728 din data de 30.09.2014 cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată de pârâtă de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, în termenul prevăzut de art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă, a formulat apel V. ROMANIA SA, apreciind că sentința este netemeinică și nelegală.

Situația faptică pe care se grefează acțiunea judiciară este definită de aspectele:

Reclamanții sunt consumatori înveterați și avizați de credite, iar nu persoane vulnerabile, lipsite de experiența necesară pentru a înțelege condițiile contractuale referitoare la costurile unui credit. Astfel, anterior inițierii relației financiare cu V. România S.A., împrumutații au dezvoltat relații asemănătoare cu Raiffeisen Bank S.A. de la care au angajat un credit în moneda EUR constituind garanție imobiliară,

După angajarea creditului, în septembrie 2007, de la pârâtă, au mai împrumutat sume în RON și de la și Raiffeisen Bank S.A. și de la B.R.D. S.A., pentru a se decide să apeleze din nou la pârâtă, în gust 2008, împrumutând iar o sumă în CHF.

Opțițiunea reclamanților pentru produsele de creditare ale V. România S.A. a fost determinată de costurile favorabile practicate de către aceasta (a se vedea răspunsul la întrebarea nr.2 din interogatoriul luat reclamantei T. Speranța, respectiv de răspunsurile ambilor reclamanți la întrebările nr.5 și nr.6 din același interogatoriu), situație demonstrată, de altfel, de însăși decizia refinanțării creditului în EUR accesat de la Raiffeisen Bank S.A. de compararea costurilor: cost total la produsul de refinanțare era de 6,6% pe an în timp ce, la produsul refinanțat, numai rata dobânzii curente era de 9,5% pe an.

Ulterior încheierii lor, cu privire la cele 2 convenții de credit, a intervenit o redefinire a drepturilor și obligațiilor conținut al acestora prin adiționări amiabile, petrecute sub auspiciile de maximă transparență și garantare a drepturilor consumatorului asigurate de . OUG nr.50/2010. Cu acest prilej s-a convenit o reașezare a costurilor pornindu-se de la cotitatea lor inițială și procedându-se la ajustarea acestora în favoarea împrumutaților. Comisionul de risc a fost explicitat și înlocuit prin comisionul de administrare iar cotitatea sa a fost chiar diminuată de la 0,17% la 0,06% în cazul primei convenții.

Situația faptico - juridică pe care se grefează criticile invocate în prezenta cale de atac este definită de aspectele:

Chiar dacă este evident că, în realitate, reclamanții sunt nemulțumiți de creșterea cursului de schimb CHF/RON și nu de vreun cost conștient asumat contractual sau de existența vreunei atitudini unilateral - suverane a pârâtei, prima instanță și-a fixat ca scop avantajarea acestora (a reclamanților) în lumina unei anumite practici judiciare, impunând prin hotărârea pronunțată, paradoxal, într-un sistem juridico-economic guvernat de principiul libertății economice (art.135 Constituție1), prețul unui produs/serviciu.

În contra a chiar recunoașterii exprese de către reclamanți că se orientează și preferă un cost total redus în locul unuia explicitat prin "destinație și scop" (a se vedea răspunsul la întrebările nr.8 și nr.9 din interogatoriul luat reclamantului împrumutat - principal), prima instanță constată că, de fapt, cei dintâi ar fi fost "abuzați" contractual tocmai pentru că nu li s-au oferit explicații despre destinația componentei cornii lion de risc/de administrare din cadrul costului total redus și tocmai de aceea preferat de către dânșii.

"(1) Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerțului..."

Prima instanță a pronunțat o hotărâre în dezacord cu legea atunci când a stabilit natura juridică a cererii reclamanților interpretând că, din perspectiva dispozițiilor L nr.193/2000, invalidarea unei clauze ca abuzive este echivalentul nulității absolute. în considerarea realei naturi a sancțiunii se impunea a se constata prescrierea dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzei prescrierea dreptului material la acțiunea accesorie în despăgubiri.

Criteriul după evaluarea căruia instanța a ajuns la concluzia funcționării sancțiunii nulității absolute este acela al stabilirii naturii interesului ocrotit prin normele Legii nr.193/2000. Instanța a constatat că acest interes este unul public iar nu unul privat.

Deja prin întâmpinare au fost invocate de către pârâtă argumente (neevaluate în niciun mod de către Judecătoria V.) care se contrapun funciar soluției îmbrățișate de către instanță iar prin prezenta trimitem la ele subliniind în esență că: prin Directiva 93/13/CEE este adoptată în scopul încurajării concurenței, a stimulării circuitului economic încurajarea circulației bunurilor și serviciilor; protejarea intereselor consumatorilor nu este, așadar, scopul în sine al actului normativ ci mijlocul prin care se tinde la îndepărtarea reticenței acestora de a achiziționa asemenea bunuri și servicii.

În susținerea unui asemenea scop - al încurajării circuitului economic - legiuitorul operează cu un concept, o sancțiune juridică aparte și anume reputarea ca nescrisă a clauzelor constatate ca abuzive (în: "nu vor produce efecte") astfel încât, pe cât posibil, convenția să rămână în ființă. Nulitatea absolută contrapune însă unui asemenea scop - nu numai prin mecanismul de acțiune propriu - ci și prin efecte: posibilitatea cenzurării oricând (proprie acestei nulități) a tuturor convențiilor, inclusiv a celor care și-au epuizat în totalitate efectele, înseamnă înfrânarea circuitului economic.

Nu este niciun dubiu că normele Legii 193/2000 protejează un interes privat: tocmai posibilitatea acordată de către legiuitor instanței ca aceasta să evalueze clauzele defăimate ca abuzive criterii ce țin de persoana consumatorului (de exemplu, capacitatea sa comprehensivă sau funcție de care au determinat încheierea contractului (art.4 alin.5 lit."b" din L 193/2000) susține indubitabil teză; reducere la absurd, dacă s-ar considera că interesul protejat ar fi unul de ordine publică, atunci clauza defăimată ca abuzivă trebuie evaluată exclusiv pe criterii obiective, depersonalizate iar dispozițiile Legii menționate în paragraful anterior sunt edictate de prisos (interpretarea legii se face însă în sensul aplicării ei), consumatorii persoane fizice ce se manifestă în cadrul activității profesionale sau persoanele juridice -care nu fac obiectul protecției Legii nr.193/2000 întrucât e de presupus că au cunoștințele și capacitatea de înțelegere a obligațiilor pe care și le asumă - sunt priviți că pot deroga prin convențiile lor cu furnizorii profesioniști de la normele de ordine publică (în contra normei imperative a art.ll N.c.civ.).

Prima instanță, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, îmbrățișând deja clasica apreciere judiciară că prețul de comercializare a unui produs (de creditare) trebuie justificat consumatorului prin precizarea destinației acestui preț.

În realitate, o bancă comercială este un actor economic ce se manifestă pe o piață nemonopolistă, concurențială, nu este o autoritate care impune taxe astfel încât să aibă obligația intrinsecă a explicitării contraprestațiilor.

Principiul enunțat deja, al libertății economice, consacrat atât în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (art.119 combinat cu art.120 teza a Il-a) cât și în Constituția României (art.135) impune că prețurile pot fi cenzurate doar de legea obiectivă a concurenței manifestată prin jocul cerere/ofertă. Atenți la acest principiu, legiuitorii european și român nu permit - prin intermediul Directivei 93/13/CEE, respectiv al Legii nr.l93/200C - decât cenzurarea prețurilor contractuale ce nu pot fi decelate la momentul încheierii convențiilor, adică a acelora care nu sunt exprimate prin clauze clare și inteligibile.

În interpretarea legii Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că cerința potrivit căreia o clauză trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă în sensul ca acea clauză să expună mecanismul concret de funcționare "astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește".

Clauzele acum criticate expun clar și inteligibil componenta prețului contractual constând în comision de risc enunțând-o în mod explicit valoric. Mai mult, după cum deja s-a arătat, reclamanții au experiența ce le permite să înțeleagă structurile de cost ale convențiilor de creditare.

În concluzie, clauzele privind costul cu comisionul de risc/ de administrare nu pot face obiectul cenzurii perspectiva observării unei naturi eventual abuzive întrucât o asemenea cenzură presupune verificarea său adecvat față de produsele/serviciile procurate în schimb, fapt interzis de lege.

Pericolul ca un jurist să pătrundă în teritoriul económico-financiar pentru a realiza analize de fundamentare a prețurilor este cum nu se poate mai bine ilustrat în prezenta cauză în care instanța ajunge la concluzia ca "nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului". în fapt însă, după cum a fost demonstrat și în fața primei instanțe prin depunerea unei consistente documentații, riscul de creditare (subcategorie a riscului bancar) reprezintă o realitate cu privire la care nu numai că legiuitorul a găsit de cuviință să legifereze iar finanțiștii să teoretizeze dar această realitate este și cuantificabilă financiar, constituind chiar o premisă a planurilor de afacere și/sau a acțiunilor de politică financiară.

Teoria bancară și reglementările legale dau chiar o importanță deosebită acestei problematici pentru că de gestionare ține sănătatea sistemului și, prin importanța pe care acesta o are într-o economie însăși sănătatea acestei economii.

Existența riscului de credit a fost evidențiată în fața primei instanțe prin înfățișarea de lucrări precum "Managementul riscului de creditare în băncile din România" - M. Sudacevschi, lucrare ce motivează din punct de vedere financiar - bancar manifestări operative precum perceperea de comisioane care să asigure băncilor acel nivel al fondurilor propice acoperirii riscului de credit analiza efectuată de către una dintre cele mai mari companii de servicii profesionale, de consultanță și de audit din lume, care a concluzionat cu privire la activitatea de creditare prestată de către pârâtă că: "Analizând evoluția portofoliului de credite din perioada 2007 - 2023 s-a constatat că valoarea costului riscului efectiv înregistrat de către V., ca urmare a intrării în imposibilitate de plată a unui procent dintre clienții cărora li s-au acordat credite în perioada 2007-2008, a fost de 3,85% cu mult peste valoarea de 1,1% inclusă în costul total de creditare. Prin urmare, diferența dintre valoarea comisionului de risc practicată de V. în momentul acordării creditelor și valoarea reală resimțită de bancă indică faptul că riscul de nerambursare este într-adevăr un cost real pentru bancă și că valoarea comisionului de risc nu a fost abuzivă ci extrem de conservatoare.

Comentariul la măsura luată de către chiar statul român - în numele căruia puterea judecătorească este chemată să deceleze dacă există risc în creditare chiar și atunci când sunt constituite garanții reale pentru restituirea împrumuturilor - de a comisiona acordarea de împrumuturi (OUG nr.66/2014) din perspectiva riscului de credit, dar Judecătoria V. a evitat să realizeze vreo minimă evaluare a realității evidențiate de sus-menționatele înscrisuri și, în mod implicit, a evitat să realizeze vreo minimă evaluare a apărărilor itérate în acest sens de către pârâtă și z ceasta întrucât eșafodajul considerentelor ce slujesc o soluție judiciară de dinainte cunoscută i-ar fi fost pulverizat. (Oricum, respectivul eșafodaj este șubred din însăși structurarea sa logico-juridică: prima instanță condamnă comisionul de risc - manifestare operațională necesară preîntâmpinării riscului de credit - pentru incompatibilitatea noțiunii de "risc", pe de o parte, cu natura de contract comutativ, a contractului de împrumut de consumație, pe de altă parte.)

Prima instanță a interpretat greșit actele juridice constând în adiționările din 22.09.2010 schimbând natura vădită a acestora de a reflecta acordul amiabil de voințe al părților și înfierându-le ca manifestare unilaterală a pârâtei

Prin adiționare, inclusiv elementele pe care prima instanță le apreciază drept deficiențe (neprecizarea și justificării" unui cost) au fost acoperite. De aceea, preluând teza reclamanților, primei instanțe nu i-a mai rămas decât să defaime clauza privind comisionul de administrare ca reprezentând manifestare unilaterala (nenengociabilă) a pârâtei.

Prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii atunci când a obligat pârâta la despăgubiri sub forma dobânzilor legale calculate începând cu data promovării acțiunii.

Chiar dacă recunoaște că argumentul folosit pentru respingerea excepției prescripției dreptului material la despăgubiri în echivalentul comisioanelor de risc/de administrare - și anume că acest drept ia abia după ce instanța se pronunță invalidând clauzele referitoare la aceste comisioane - este aplicabil stabilirea punctului de start în calculul dobânzilor legale, prima instanță invocă o legislație europeană neindividualizată) dirimantă a logicii de bun simț proprie legislației românești și obligă pârâta să suporte e începând cu data promovării acțiunii.

Intimații T. V. L. și T. SPERANȚA au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat împotriva sentinței civ. nr. 852/6.04.2015 pronunțată de Judecătoria V..

Prin sentința criticată, Judecătoria V. a respins excepțiile invocate de pârâtă, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune în solicitarea restituirii sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc și excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind comisionul de risc/administrare prevăzut la art. 5, lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/17.09.2007, precum și cel prevăzut la art. 5, lit. a din condițiile sociale ale convenției de credit nr._/5.08.2008, a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare percepute de pârâtă în baza celor două convenții începând cu data de 17.09.2007 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, a obligat pârâta la plata dobânzii legale pentru debitul datorat, începând cu data promovării acțiunii și la plata cheltuielilor de judecată.

Încă din preambulul motivelor de apel se fac afirmații fanteziste și lipsite de orice suport în administrat. Intimații-reclamanți nu sunt în niciun caz „consumatori avizați de credite". Faptul că anterior încheierii convenției de credit cu apelanta, aceștia împrumutaseră sume de bani de la alte unități bancare nu constituie vreo dovadă că au căpătat o vastă experiență în domeniul financiar-bancar și că astfel puteau să aibă reprezentarea a ceea ce semnifică o clauză obscură precum referitoare la comisionul de risc/administrare din convențiile de credit criticate ori că puteau influența conținutul acestei clauze, în contextul în care reclamanții nu au avut nici măcar timpul necesar pentru a citi contractele (răspunsurile la interogatoriu) înainte de a fi semnat în forma bancă.

Nu prezintă relevanță în ceea ce privește negocierea convenției nici cine a avut inițiativa încheierii contractelor, nici destinația sumei de bani pe care au împrumutat-o reclamanții și nici faptul că li si-a pus la dispoziție o simulare a graficului de rambursare a creditului, în contextul în care această simulare nu conținea decât procentul din soldul lunar al creditului ce urma a fi perceput cu titlu de comision de risc, fără a se oferi vreo altă informație despre natura, scopul ori criteriile de determinare ale acestuia și fără ca reclamanții să poată negocia scăderea sa.

Nici la momentul semnării actelor adiționale la convențiile de credit nu a existat vreo negociere între părți cu privire la comisionul de administrare. Faptul că respectivul comision a fost diminuat de către apelantă nu reprezintă dovada negocierii acestuia, actele adiționale reprezentând tot niște contracte predefinite, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a influența cu ceva conținutul acestora.

Hotărârea primei instanțe nu este croită în niciun caz pe un șablon adoptat în practica judiciară, ci este rezultatul analizei probatoriului administrat în cauza pendinte. Toate apărările formulate de pârâtă au fost analizate de către instanța de fond, însă au fost înlăturate datorită evidentei lor netemeinicii, infirmării de către probele administrate.

În mod corect instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de pârâtă întrucât: Reclamanții au invocat nulitatea absolută a unor clauze contractuale apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractele de credit încheiate cu pârâta.

Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Dispozițiile legii nr. 193/2000 protejează un interes general, de ordine publică, cel al consumatorilor, și nu unul individual, legislația privind protecția consumatorilor fiind imperativă.

Fiind o dispoziție imperativă a legii. încălcarea ei deschide consumatorului calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzelor respective și nu a nulității relative, astfel cum susține pâri ta, acțiune care este imprescriptibilă.

Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE ori, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică.

Ca exemplu în acest sens cauza Salvat Editores S.. Jose M. Sanchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract și că această putere se încadrează în contextul general al protecției speciale pe care directiva menționată anterior tinde să o recunoască interesului colectivității, depășind interesele specifice ale unor părți.

De asemenea, conform paragrafelor nr. 40 și 44 din hotărârea din 03.06.2010 a CJUE, pronunțată în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociación de Usuarios de Servicios Eancarios, statele membre ale Uniunii Europene (deci și România) nu pot fi împiedicate să mențină sau să adopte, cu privire la domeniului protecției consumatorului, norme mai stricte decât cele prevăzute de Directiva nr. 93/13/CEE, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat. în consecință, art. 4, alin. 2 din directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor coitractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, pe de o parte, față de serviciile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Art. 4, alin. 6 din Legea nr.193/2000 se încadrează în situația stabilită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza anterior menționată, în sensul că acordă consumatorului o protecție mai ridicată decât directiva (din formulare nefiind evidentă interzicerea analizei caracterului abuziv al clauzelor privind obiectul contractului), deci clauza invocata de subsemnații poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv.

Astfel cum rezulta din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile si obligațiile contractanților un echilibru real, de natura sa restabilească egalitatea dintre aceste părți.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții nu s-au referit la vicierea consimțământului lor, ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, iar consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora.

Cum în cazul invocării nulității absolute, dreptul la acțiune este imprescriptibil, excepția invocată de către pârâtă a fost corect respinsă.

Soluția este legală și temeinică și în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiunea în restituirea sumelor de bani încasate de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare.

Dreptul la acțiune al reclamanților-intimați nu s-a născut la momentul plății, ci odată cu constatarea ca abuzivă a clauzelor menționate, care deschide calea spre recuperarea sumelor ci odată cu constatarea ca abuzivă a clauzelor menționate, care deschide calea spre recuperarea sumelor plătite în temeiul unor clauze declarate nule de către instanța de judecată.

Corect s-a reținut de către instanța de fond că termenul de prescripție privind dreptul intimaților de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu titlu de risc/administrare începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești ce clauzele abuzive vizând plata comisionului și nu data la care sumele solicitate s-au plătit, susține apelanta.

De altfel, ori de câte ori se dispune nulitatea totală sau parțială a unui contract și părțile nu au acțiune și repunerea în situația anterioară, de la data pronunțării hotărârii judecătorești termenul de prescripție de trei ani în care părțile au posibilitatea să ceară, pe calea unei acțiuni repunerea în situația anterioară.

În pofida susținerilor băncii. în sensul că data de la care curge termenul de prescripție pentru restituirea respectivelor sume de bani încasate cu titlu de comision de risc/administrare este data producerii faptului prejudiciabil, trebuie observat faptul că cererea în restituirea respectivelor sume de bani este accesorie cererii în constatarea nulității clauzelor abuzive.

Mai exact, restituirea sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc/administrare reprezintă repunerea părților în situația anterioară, în urma anulării clauzelor abuzive vizând plata comisionului. Cu alte cuvinte, cererea de restituire a sumelor de bani nu este o cerere independentă procesual, vizând un prejudiciu cauzat consumatorilor printr-o faptă ilicită, ci se află în totală dependență de modul de soluționare a solicitărilor privind anularea clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc/administrare. în lipsa constatării nulității clauzelor abuzive vizând plata comisionului, nu se pune problema restituirii către consumatori a sumelor de bani încasate de bancă, cu titlu de comision de risc/administrare.

Referitor la critica ce vizează greșita analiză din prisma caracterului abuziv a clauzei referitoare la comisionul de risc/administrare întrucât acesta reprezintă o componentă a prețului contractual, invocând dispozițiile art. 4, al. 6 din Legea nr. 193/2000, prin care se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de ,i satisface cerințele de preț și de plată, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Clauza în litigiu are ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului, ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4, al. 6 din lege. Totuși acest articol nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca acea clauză să fie exprimată clar și inteligibil.

Și în preambulul directivei europene nr. 93/13/CEE se menționează "obiectul principal al și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze."

Nici directiva nr. 93/13/CEE, nici legea nr. 193/2000 nu exclud așadar în mod automat și nediferențiat de la controlul privind caracterul abuziv clauzele referitoare la preț.

Aceeași concluzie se desprinde și din cuprinsul anexei la directiva nr. 93/13/CEE și a anexei la legea nr. 193/2000 care cuprinde o listă neexhaustivă de clauze abuzive. Astfel, clauza de la lit. a, teza a Il-a din anexa la legea 193/2000 se referă în mod expres la dobândă (parte a prețului contractual) și la condițiile în care poate fi modificată aceasta; clauza de la pct. P din aceeași anexă se referă în mod expres la prețul produselor și la modalitatea de determinare a acestuia.

În concluzie, clauzele referitoare la prețul contractului sunt supuse controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv, doar. că acest caracter nu poate fi dedus din raportul preț/calitate în cazul clauzelor exprimate clar și inteligibil (ceea ce nu este cazul în speță).

Instanța de fond a constatat în mod corect că sunt întrunite cumulativ condițiile impuse de lege pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor vizate prin acțiune.

Raporturile contractuale dintre intimați și apelantă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din legea menționată.

Articolul 1, al. 1 din legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între profesioniști și consumatori va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar prin alineatul 3 al aceluiași articol se interzice profesioniștilor stipularea ce clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Fiind o dispoziție imperativă a legii, încălcarea ei deschide consumatorului calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzei respective.

Articolul 4 din același act normativ definește clauza abuzivă ca fiind aceea care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Comisionul de risc/administrare nu este definit nicăieri în convențiile părților, în sensul de ce fel de riscuri este menit să acopere, în condițiile în care pârâta și-a luat garanții ipotecă de rangul I asupra unui imobil situat în localitatea Ferești, jud. V., conform contractelor atașate acțiunii, iar valoarea creditului acordat nu putea depăși 85% din valoarea imobilului ipotecat iar aceștia mai plătesc și o poliță de asigurare pentru imobilul garanție. Mai mult s-a prevăzut în convenție că intimații sunt obligați să plătească și un comision de penalizare ce 2% calculat la valoarea sumelor datorate și neplătite la scadență, o dobândă penalizatoare datorată începând cu a șasea zi de la scadență, un comision de analiză plătibil la încheierea contractelor, un comision de rambursare în avans, un comision de gestiune pentru reevaluarea imobilului adus în garanție.

Din cuprinsul contractelor nu rezultă nici rolul, nici funcțiile ori criteriile de determinare ale comisionului de risc/administrare, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează în schimbul său și nici în ce condiții va fi restituit dacă riscurile nu se vor produce.

În mod evident clauzele privind comisionul de risc nu sunt exprimate clar și inteligibil. Faptul că acest comision este calculat procentual la soldul lunar al creditului nu este de natură să lămurească definirea sa.

Pe de altă parte, comisionul de risc/administrare se percepe de către pârâtă pentru punerea la creditelor, la fel ca și dobânda curentă. Așadar, pentru prestarea aceluiași serviciu banca costuri, fără ca distincția între acestea să se facă în mod clar și inteligibil.

Revenind la textul art. 4, al. 1 din legea nr. 193/2000 și analizând acest text, s-a concluzionat că pentru a se determina caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de risc/administrare din convențiile de credit încheiate de părți este necesar a se stabili că acestea nu au fost negociate direct cu intimații.

Potrivit art. 4. al. 2 din lege, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contactele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar potrivit art. 4, al. 3, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

La data încheierii convențiilor de credit, intimații-reclamanți din prezenta cauză, în calitate de împrumutați au fost puși într-o poziție inegală, în raport cu banca, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite de către parata V. România SA București - prin Sucursala V.. în calitate de împrumutători fără a da posibilitatea reclamanților de a modifica, înlătura sau negocia în vreun fel aceste clauze abuzive.

Din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat faptul că pârâta ar fi negociat cu reclamanții clauzele referitoare la comisionul de risc/administrare și că aceștia au avut posibilitatea influențării în vreun fel a conținutului contactului.

Intimații nu au avut nici cea mai mică posibilitate de a negocia contractul ori actele adiționale.

Din răspunsul la interogatoriile formulate de către pârâtă rezultă că intimații au semnat contractele fără a le citi, nu li s-a dat nicio explicație asupra comisionului de risc/administrare, nici măcar nu au știut de existența acestuia, diluat în multitudinea comisioanelor percepute de către bancă.

În situația dedusă judecății tocmai acest lucru este criticat, in fata instanței de fond și de intimați, clauzele supuse dezbaterii si cercetării judecătorești fiind clauze contractuale neclare, nenegociate}, contradictorii și interpretabile iar consecința evidentă a aplicării acestora este generarea unui dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților.

Este absolut irelevant și faptul că timp de câteva săptămâni intimații au făcut demersuri pentru obținerea actelor necesare încheierii convențiilor, aceasta nedovedind o negociere a contractelor. Intimații-reclamanți nu au făcut altceva în această perioadă de timp decât să procure actele solicitate de către pârâtă tocmai pentru ca aceasta să se asigure că riscul contractului este unul foarte mic și în niciun caz nu au putut negocia clauzele respective.

Nu prezintă absolut nicio relevanță în ceea ce privește negocierea convențiilor nici cine a avut inițiativa încheierii contractului și nici faptul că li s-a pus la dispoziție o simulare a graficului de rambursare lunar al creditelor, ce urma a fi perceput cu titlu de comision de risc, fără a se oferi vreo altă informație despre natura, scopul ori criteriile de determinare ale acestuia și fără ca reclamanții să cuantumul acestuia.

Nici comisionul de administrare nu a fost negociat. Nici Ia momentul semnării actelor adiționale la convențiile de credit nu a existat vreo negociere între părți cu privire la comisionul de administrare. Faptul că respectivul comision a fost diminuat de către apelantă nu reprezintă dovada negocierii acestuia, actele adiționale reprezentând tot niște contracte predefinite.

Pentru a fi incidente dispozițiile art. 4, al. 1 din legea nr. 193/2000 în privința comisionului de risc/administrare, este necesar ca această clauză să fi creat în detrimentul intimaților cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Susține apelanta că acest comision reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului întrucât derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței însă aceste riscuri sunt absolut independente de comportamentul consumatorului și nu în realitate, prin această clauză, banca a urmărit să pună în sarcina intimaților-reclamanți toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor de bani încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență.

S-a ajuns astfel în mod indubitabil la îmbogățirea fără just temei a apelantei cu contravaloarea comisionului de risc/administrare, creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În pofida informațiilor cuprinse în cererea de apel, instanța de fond subliniază conduita contractuală a pârâtei ce rezultă din lipsa oricăror prevederi referitoare la restituirea comisionului de risc/administrare chiar și parțial în situația în care nu se produc acele riscuri invocate pentru perceperea acestuia, ceea ce creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate și a dispozițiilor legale incidente, Tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Situația de fapt reținută în cauză, sub aspectul convențiilor de credit încheiate și al conținutului literal al acestora, nu reprezintă un aspect contestat de părți.

Se reține astfel că, în privința Convenției de credit nr._/17.09.2007 încheiate cu S.C. V. ROMÂNIA S.A., intimații-reclamanți T. V.-L. și T. Speranța au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute de art. 5 lit. a, care prevedea perceperea unui comision de risc de 0,17% din soldul creditului (art. 3 pct. 5.1 lit. b după modificarea prin actul adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 și actul adițional nr. 2/12.11.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007, pct. 8 lit. c din Condiții Speciale, introdus prin art. 4 din actul adițional nr. 3/12.11.2010 la Convenția de credit nr._/17.09.2007 –prin care comisionul de risc a fost transformat în comision de administrare), respectiv, a clauzelor contractuale prevăzute de art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1, art. 1 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 2 și art. 4 pct. 8 lit. c din actul adițional nr. 3 la convenția de credit anterior menționată (prin care s-au operat modificări valorice asupra comisionului de administrare). Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, în baza acestor clauze, intimații-reclamanți au achitat apelantei-pârâte sumele de 4.324,04 CHF (comision de risc), respectiv 1211,13 CHF (comision de administrare) achitate până la data introducerii cererii (24.09.2014).

În privința Convenției de credit nr._/05.08.2008, intimații-reclamanți au solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute de art. 5 pct. 5.1 lit. a), care prevedea perceperea unui comision de risc de 0,26% din soldul creditului (art. 3 pct. 5.1 lit. b după modificarea prin actul adițional nr. 1/22.09.2010 la Convenția de credit nr._/05.08.2008), respectiv, respectiv art. 3 pct. 5.1 lit. b din actul adițional nr. 1 la convenția de credit anterior menționată. Potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, în baza acestor clauze, intimații-reclamanți au achitat apelantei-pârâte sumele de 1098,49 CHF (comision de risc), respectiv 2017,03 CHF (comision de administrare) achitate până la data introducerii cererii (24.09.2014).

Cauza de nulitate invocată este caracterul abuziv al clauzelor contractuale, raportat la prevederile Legii nr.193/2000.

Tribunalul apreciază ca fiind corectă soluția primei instanțe în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune sub aspectul ambelor capete principale de cerere și a celor accesorii, motivat de următoarele argumente:

Art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000 dispune în mod imperativ că „se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Odată nerespectate, dispozițiile legii atrag sancțiunea nulității absolute iar nu pe cea a nulității relative, chiar dacă, aparent, ar fi vorba doar de ocrotirea unor interese de natură privată, prin prisma calității uneia dintre părțile contractante, de consumatori – persoane fizice. În realitate, ocrotirea acestor interese private nu poate fi disociată de ocrotirea interesului general, de ordine publică, fiind vorba de impunerea unei conduite generale în materie.

În aceste condiții, conform art.2 din Decretul nr.167/1998 (aplicabil în raport de data încheierii contractului), nulitatea absolută poate fi invocată oricând, sens în care excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată.

Subsecvent, în considerarea caracterului accesoriu al acțiunii în restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, excepția prescripției dreptului la acțiune este, de asemenea, neîntemeiată.

Dreptul la acțiune al intimaților-reclamanți nu s-a născut la momentul plății comisionului de risc sau comisionului de administrare, ci odată cu constatarea ca abuzivă a acestei clauze și care le deschide calea spre recuperarea sumelor plătite în temeiul unei clauze declarate nule de către instanță.

În ceea ce privește legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe, Tribunalul reține că prima instanță a interpretat în mod corect prevederile legale aplicabile în cauză, reținând în mod justificat caracterul abuziv al următoarelor clauze:

- art. 5.a. din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/17.09.2007 din capitolul Comisioane, potrivit căreia „comisionul de risc este în cuantum de 0,17%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”;

- art.5 .1.b. din Actul adițional nr.1/22.09.2010 la Convenția de credit anterior menționată, potrivit căreia, Banca va percepe „un comision de 0,17% pe lună aplicat la Soldul Creditului, datorat și plătibil de către împrumutat Băncii, pe toată durata creditului (…) pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului. Comisionul de administrare credit (i) vizează administrarea riscului de credit (…)”;

- art.5.1.b. din Actul adițional nr.2/12.11.2010 la aceeași convenție de credit, potrivit căreia, Banca va percepe „un comision de administrare credit de 0,06% pe lună aplicat la Soldul Creditului, datorat și plătibil de către împrumutat Băncii, pe toată durata creditului (…) pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului. Comisionul de administrare credit (i) vizează administrarea riscului de credit (…)”;

- art.8 lit.c) din Actul adițional nr.3/12.11.2007 la aceeași convenție de credit, potrivit căreia „Comisionul de administrare credit aferent perioadei de grație acordate conform punctului 6 lit.a) se va calcula și se va achita prin redistribuire lunară pe toată perioada de derulare a Convenției de credit (…)”;

- Art.5.1.a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/05.08.2008 potrivit căreia „comisionul de risc este în cuantum de 0,26%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.

Tribunalul reține ca fiind deosebit de relevant în cauză faptul că potrivit prevederilor contractuale enunțate anterior atât comisionul inițial de „risc”, cât și cel ulterior, de „administrare credit” se aplică lunar la soldul creditului, nu are un cuantum fix și nici unul nesemnificativ, raportat la valoarea creditelor.

De asemenea, instanța reține că aceste comisioane se datorează pentru punerea la dispoziție a creditului, pe toată durata creditului, nu pentru vreun serviciu distinct prestat de bancă sau potențial a fi prestat în beneficiul clientului.

Critica privind faptul că acest comision nu poate fi analizat deoarece potrivit actului adițional (care, în susținerea apelantei, era deja în vigoare la data introducerii acțiunii) acesta nu mai există este lipsită de fundament juridic și se impune a fi înlăturată.

În primul rând, cât timp contractul a avut această formă o îndelungată perioadă de timp, clauza producând efecte, caracterul ei abuziv se impune a fi și poate fi analizat oricând, întrucât este vorba despre o nulitate absolută ce afectează clauza, principiul respectării intereselor consumatorului prin interdicția stipulării unor clauze abuzive având caracter de ordine publică, întrucât vizează un interes public, general, de importanță majoră, cel al protecției consumatorilor. Dispozițiile privind protecția consumatorilor ocrotesc un interes general, acest fapt fiind consacrat prin obligația instituită în sarcina instanțelor de a pune în discuție din oficiu clauzele abuzive în procedurile referitoare la contract, așa cum în mod expres rezultă din Hotărârea Curții de Justiției a Uniunii Europene din 14 iunie 2012 pronunțată în cauza Banco Español de Crédito SA vs. Joaquín Calderón Camino privind interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului.

În al doilea rând, tribunalul reține că actele adiționale nu menționează eliminarea clauzelor privind perceperea comisionului de risc.

Or, cu toate că apărările apelantei insistă asupra încheierii acestui act adițional, care, în opinia sa, ar fi remediat (sau ar fi fost susceptibil de a remedia) orice eventuale clauze abuzive, tribunalul constată că prevederile concrete ale actelor adiționale propuse a fi încheiate nu conduc la concluzia sugerată de apelantă, că ar fi putut înlătura clauzele pretins abuzive.

Critica potrivit căreia comisionul de risc/ de administrare a creditului din perspectiva riscului face parte din prețul contractului, fiind exclus de la analiză din perspectiva clauzelor abuzive conform art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, nu este întemeiată, deoarece instanța nu se poate limita la a constata că o prevedere contractuală intră în sfera noțiunii de preț al contractului, ci are îndatorirea de a verifica și dacă aceasta este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, clar, neechivoc.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000, „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

La analiza comisionului de risc stipulat în convenția din 2007 nu pot fi avute în vedere prevederile Directivei 2008/48, întrucât la data încheierii contractului noțiunea de cost total al creditului nu era definită de maniera impusă în cursul anului următor.

În hotărârea din 30 aprilie 2014 în cauza Kasler contra OTP Ungaria, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a oferit o interpretare a prevederilor art. 4 din Directiva 1993/13 CEE a Consiliului, stabilind că este necesar să se clarifice mai întâi în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului, apoi în ce măsură clauza respectivă este sau nu redactată clar și inteligibil, și abia în final, în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul național poate să o înlocuiască cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv (existentă în dreptul ungar).

Urmând pașii de analiză impuși de interpretarea obligatorie pentru instanțe dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene a cazului de excludere stipulat de art. 4 alin. 2 din Directiva 1993/13 CEE (reluat în legislația internă de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000), tribunalul constată că includerea comisionului de risc în capitolul „costuri” din condițiile generale ale contractului nu implică în mod automat calificarea acestuia ca făcând parte din obiectul principal al contractului și excluderea sa de la analiza din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor care îl stipulează.

Este necesar ca această clauză să fie esențială în asumarea obligațiilor părților, pentru a putea fi inclusă în sfera noțiunii de obiect principal al contractului, or prin raportare la definiția uzuală a unui împrumut (credit) și a prețului pentru împrumutul (creditul) acordat (dobânda) în limba română, un comision reprezintă un cost distinct de dobândă, care este prețul contractului, în înțelesul obișnuit al termenilor. Înțelesul obișnuit al termenilor nu ar trimite automat la caracterizarea unui comision ca fiind o componentă esențială a unui contract de credit.

În situația în care contractul preformulat, în condițiile speciale, enumeră la puncte diferite dobânda, penalizările, comisioanele, iar condițiile generale definesc în mod distinct fiecare dintre aceste costuri, se impune ca fiecare dintre ele să fie analizat separat. Este evident că nu toate costurile menționate în contract pot fi percepute în mod automat, indiferent de conduita clientului pe parcursul executării contractului, spre exemplu, dobânda penalizatoare va fi percepută exclusiv dacă se înregistrează întârzieri la plată, comisionul de rambursare în avans este perceput exclusiv dacă se plătește o sumă în avans, or aceste costuri nu reprezintă clauze esențiale, în virtutea cărora banca și-a asumat propria obligație de a acorda creditul, pentru a fi calificate ca intrând în sfera de obiect principal al contractului. Afirmația potrivit căreia toate costurile contractului intră în sfera noțiunii de preț, obiect principal al contractului, este nejustificată urmare a analizei clauzelor contractuale.

În ceea ce privește comisionul de risc/administrare credit din perspectiva riscului, întrucât acesta se datorează lunar, similar dobânzii curente, se calculează la soldul creditului, și se plătește pentru punerea la dispoziție a creditului, tribunalul constată că, potrivit definiției contractuale, contrar celei din limbajul obișnuit, acest cost al contractului se poate circumscrie noțiunii de obiect principal, deoarece, împreună cu dobânda curentă, este datorat indiferent de conduita clientului sau a băncii, plata sa nefiind condiționată de intervenția unor împrejurări deosebite (precum în cazul altor costuri, enumerate mai sus).

Definiția acestui comision potrivit contractului ar trimite la concluzia că acest comision se datorează într-o manieră și cu o justificare similară ratei dobânzii curente (ambele se datorează independent de atitudinea consumatorului pe parcursul derulării contractului, se datorează pentru punerea la dispoziție a creditului, se calculează și se plătesc lunar, drept pentru care ar putea fi calificat ca intrând în sfera noțiunii de obiect principal al contractului.

În mod deloc surprinzător, concluzia de mai sus conturează o alta: aceea că, pentru o singură prestație a băncii (punerea la dispoziție a creditului), clientul datorează două contraprestații (pe de o parte, rata dobânzii curente, iar pe de altă parte, comisionul de risc), fără a exista vreo justificare rezonabilă pentru această situație.

Tribunalul constată prevederile contractuale criticate de reclamanți ce definesc comisionul de risc nu îndeplinesc exigența de a fi redactate într-o manieră clară și inteligibilă, pentru a se înțelege în mod neechivoc de ce este perceput acest comision, care este semnificația sa, cum se datorează, ce costuri ale împrumutului este destinat să acopere, diferențele între sensul obișnuit al termenilor, sensul lor potrivit contractului, maniera în care banca însăși înțelege să interpreteze clauzele contractuale generând confuzii și făcând extrem de dificil de înțeles mecanismul contractual, precum și intenția reală a părților (a băncii, întrucât aceasta a redactat în integralitate clauzele contractuale).

Tribunalul observă că definiția comisionului de risc este inclusă la capitolul „Costuri” din condițiile generale ale contractului, însă denumirea sa este în totală contradicție cu definiția stabilită, producând o evidentă confuzie consumatorului, care, potrivit limbajului uzual, a denumirii comisionului perceput și faptului că este datorat lunar, s-ar aștepta în mod rezonabil să vizeze eventuale costuri care ar putea fi percepute la intervenția unor împrejurări calificate ca risc, însă prin raportare la definiția contractuală rezultă perceperea sa independent de orice riscuri, exclusiv pentru punerea la dispoziție a creditului, la momentul acordării creditului, în vederea acoperii eventualului cost pe care l-ar înregistra banca pentru a evalua în ce măsură la acordarea creditului clientul prezintă riscul de a nu-l putea achita.

Este evident că denumirea sa produce o majoră confuzie inclusiv din maniera în care însăși banca înțelege să definească natura juridică a acestuia în cuprinsul întâmpinării. Astfel, contrar celor arătat la pct. 3.5 din condițiile generale ale contractului, care arată că acest comision se datorează pentru acordarea creditului, fapt ce ar crea percepția că reprezintă o plată pentru creditul acordat, în întâmpinare banca arată că această clauză reflectă determinarea și limitarea riscului de credit, definit ca principal risc bancar de înregistrare de pierderi sau nerealizare a profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia. Se conturează astfel ideea că acest cost este perceput pentru acoperirea prejudiciilor produse băncii prin nerambursarea creditului, fapt ce ar trimite și la corolarul acestei idei, că, în măsura în care riscul nu se realizează, ar putea fi restituit acest comision, ceea ce, evident, contractul nu prevede.

Chiar și în cererea de apel banca arată neechivoc faptul că rațiunea economică ce justifică acordarea acestui comision este existența riscului de credit, care este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să-l acopere. Practic, deși definiția din contract ar permite încadrarea acestui comision în sfera noțiunii de obiect principal al contractului, interpretarea oferită de bancă acestuia conduce mai degrabă spre ideea de garanție a oricăror riscuri, însă lipsește un aspect esențial legat de garanții: restituirea acestora dacă riscul nu s-a îndeplinit. Or, dacă este perfect acceptabil ca banca să prevadă în contractele sale standard o manieră de acoperire a riscurilor de a acorda un credit neperformant, este complet inacceptabil ca aceasta să stipuleze acest fapt într-o manieră neclară, susceptibilă să conducă la concluzia că ar fi vorba despre un preț al contractului, deși în esență clauza urmărește recuperarea anticipată a unui prejudiciu potențial (generat prin nerambursarea creditului), fără a stipula și reversul, respectiv posibilitatea restituirii la finalul executării contractului a sumelor plătite cu acest titlu, dacă riscul nu s-a produs.

Contradicția între definiția comisionului de risc potrivit contractului (sumă datorată pentru punerea la dispoziție a creditului, similar dobânzii curente) și denumirea comisionului prin raportare la limbajul uzual, ca și maniera neechivocă, distinctă de aceea contractuală, în care banca înțelege să interpreteze comisionul de risc și natura sa juridică, prin raportare la susținerile din întâmpinare și din cererea de recurs face imposibilă înțelegerea pe deplin de către consumator a rațiunii acestui cost al creditului și a condițiilor în care îl datorează. Practic, se ajunge la situația în care pentru aceeași prestație contractuală se datorează două plăți, fără vreo justificare rezonabilă pentru această situație, neexistând nicio contraprestație a băncii care să justifice plata acestui comision (contractul stipulând că se datorează tot pentru punerea la dispoziție a creditului, nu pentru alte prestații, evaluări de risc, etc).

Întrucât suntem în prezența unei clauze contractuale privind obiectul principal al contractului care însă nu a fost redactată într-o manieră clară și inteligibilă, este posibilă intervenția instanței prin analiza îndeplinirii celorlalte cerințe imperative ale Legii 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată ca având caracter abuziv. Alineatul 6 al art. 4 din Legea 193/2000 exclude de la analiza caracterului negociat, existenței unei disproporții între drepturile și obligațiile părților doar clauzele esențiale ce definesc prețul contractului și care au fost redactate de o manieră clară și inteligibilă, or în cauză instanța constată că, dimpotrivă, clauza privind comisionul de risc a fost redactată neclar și a primit o interpretare echivocă inclusiv din partea băncii.

D. consecință, va analiza clauza din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1-5 din Legea 193/2000 pentru a verifica în ce măsură corespunde exigențelor sporite impuse de aceste prevederi pentru a asigura protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive.

Tribunalul reține că, în conformitate cu art. 4 alin. 1 – 5 din Legea 193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde”.

Așa cum s-a arătat mai sus, tribunalul a constatat că în cauză consumatorul a semnat un contract standard, pre-formulat, nefiind făcută vreo dovadă de către bancă în sensul că unele clauze, printre care și cele pretins a fi abuzive de către consumator, au fost negociate, cu toate că sarcina probei îi incumba recurentei-pârâte în temeiul prevederilor art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000. Maniera de formulare neclară a noțiunii de comision de risc, a definiției acesteia, ce pare să contrazică însăși opinia băncii cu privire la scopul perceperii acestui comision și necesitatea acestuia, conduce la concluzia că ar fi fost imposibil în mod rezonabil pentru consumator să negocieze acest comision, conținutul prevederilor contractuale nefiind lămuritor sub aspectul destinației acestuia și a justificării manierei de percepere sau a condițiilor în care se poate percepe (similar unei dobânzi, dar, cu toate acestea, denumit altfel și interpretat de bancă în alt sens decât cel la care ar conduce conținutul clauzei).

Tribunalul reține că, așa cum s-a arătat și mai sus, comisionul de risc a fost perceput de către bancă pentru ca aceasta să își acopere costurile rezultate din evaluarea și administrarea riscurilor pe care și le asumă prin acordarea creditului, pe considerentul că pe parcursul executării contractului ar exista posibilitatea ca banca să fie prejudiciată urmare a materializării riscului de credit sau a riscului de piață (eveniment nesigur și viitor).

Contractul nu prevede nicio ipoteză în care, la întrunirea anumitor cerințe, să devină necesară perceperea comisionului de risc, după cum nu prevede nici ce se va întâmpla cu sumele percepute cu acest titlu, în condițiile în care riscul nu s-a materializat, neexistând nicio obligație corelativă perceperii acestui comision asumată de bancă.

Nu în ultimul rând, este de reținut faptul că în vederea acoperirii oricăror prejudicii generate prin eventuale neexecutare a contractului în condițiile stipulate, clienții și-au asumat constituirea unei garanții reale imobiliare, care poate fi suplimentată în anumite condiții, precum și prin cesionarea către bancă a poliței de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul contractului, poliță ce trebuia încheiată exclusiv cu o societate de asigurări agreată de bancă. Faptul că, în pofida acestor garanții, este posibil ca banca să nu se poată îndestula, nu justifică perceperea unor comisioane a căror destinație este neclară, fără a se prevedea și posibilitatea restituirii acestora în măsura în care riscul pretins a fi acoperit nu se produce.

Din cuprinsul contractului în ansamblul său și în special din conținutul complet neclar al dispozițiilor contractuale referitoare la comisionul de risc tribunalul constată că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei credințe, banca profitând de poziția de profesionist și acționând în cunoștință de cauză în scopul prejudicierii intereselor consumatorilor și promovării exclusiv a propriilor interese. Clauza este în detrimentul consumatorilor și creează un dezechilibru semnificativ între părți, depășind limitele rezonabile în care s-ar putea accepta existența unor diferențe între contraprestațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Buna-credință în relațiile contractuale ar impune ca între drepturile și obligațiile părților să existe un echilibru, chiar acceptând că unele dezechilibre pot apărea în cadrul relațiilor comerciale, esențial fiind ca acestea să nu depășească o marjă rezonabilă.

Or, în cauză, este nerezonabil să se perceapă acest comision cu pretinsa destinație de a acoperi eventuale riscuri de credit sau riscuri de piață (cu toate că nicio destinație nu este menționată în contract, ci dimpotrivă, plata comisionului este justificată de contract prin acordarea creditului, similar dobânzii curente, formularea din contract fiind „pentru punerea la dispoziție a creditului”, nu „pentru acoperirea eventualelor riscuri de credit etc.”), fără a se stipula nicio obligație corelativă din partea băncii, și mai ales fără posibilitatea restituirii acestui comision în măsura în care la finalul contractului se constată că riscul nu s-a produs, creându-se un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În consecință, sub aspectele analizate, hotărârea primei instanțe este legală și temeinică.

În ceea ce privește momentul de la care curge dobânda legală pretinsă de intimații-reclamanți, ceea ce constituie un alt motiv de apel, Tribunalul reține că sumele achitate de intimații-reclamanți ca și comision de risc/ de administrare a creditului din perspectiva riscului, a fost acordată acestora cu titlu de plată nedatorată, dispărând temeiul pentru reținerea acestei sume de către apelanta-pârâtă (ca urmare a declarării abuzive a clauzelor contractuale). În materia plății nedatorate, momentul de la care curg dobânzile legale este condiționat de reaua-credință a accipiensului (apelanta-pârâta din prezenta cauză). Astfel, conform art. 994 din Codul civil de la 1864, când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interese sau fructele din ziua plății.

În prezenta cauză, instanța apreciază că, în privința clauzelor declarate abuzive, apelanta-pârâta a fost de rea-credință încă din momentul stipulării acestora. Fiind un profesionist în domeniu, apelanta-pârâtă cunoștea prevederile legale, inclusiv cele din materia protecției consumatorului. Cu bună-știință, a inserat în contract clauze abuzive, precum cea prin care a perceput un comision de risc. Ca atare, apelanta-pârâtă ar datora dobândă legală aferentă sumelor încasate în plus, încă de la data încasării. Însă, având în vedere limitele învestirii instanței, respectiv faptul că, prin cererea de chemare în judecată, intimații-reclamanți au solicitat dobânzi legale doar de la data introducerii cererii (24.09.2014), această dată a fost în mod corect avută în vedere de instanță pentru acordarea dobânzilor legale, care vor curge până la achitare.

Conform art.477 alin.(2) Cod procedură civilă, instanța de apel constată, de asemenea, că, în privința continuării convențiilor de credit fără perceperea comisionului de risc/administrare, în mod legal și temeinic, prima instanță a făcut aplicarea art.6 din Legea nr.193/2000 („Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”).

Prin urmare, Tribunalul constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică sub aspectul criticilor formulate astfel încât, în temeiul art.480 alin.(1) Cod procedură civilă, va respinge apelul ce nefondat.

Aplicând prevederile art.453 alin.(1) Cod procedură civilă, și reținând astfel culpa procesuală a apelantei-pârâte în declanșarea prezentului litigiu, Tribunalul o va obligă să achite intimaților-reclamanți suma de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (chitanța nr.849/22.07.2015 – fila 35 din dosarul instanței de apel).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul formulat de V. ROMANIA SA împotriva sentinței civile nr. 852/06._ a Judecătoriei V., pe care o păstrează.

Obligă apelanta V. ROMANIA SA să achite intimaților T. V. L. și T. SPERANȚA suma de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.10.2015.

Președinte, D. M. M.		Judecător, A. I. Z.
	Grefier, A.-R. V.

A.V. 02 Noiembrie 2015

Red./tehnored. A.I.Z.

4 ex./27.11.2015

Comunicat 3 ex./

Judecătoria V. – Judecător C. D.

.

← Evacuare. Decizia nr. 1361/2015. Tribunalul VASLUI		Plângere contravenţională. Hotărâre din 27-10-2015,... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Decizia nr. 1009/2015. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 1008/2015. Tribunalul VASLUI Contestaţie la executare. Decizia nr. 1386/2015. Tribunalul VASLUI Evacuare. Decizia nr. 1361/2015. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Hotărâre din 27-10-2015, Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 1371/2015. Tribunalul VASLUI Rezoluţiune contract. Decizia nr. 136/2015. Tribunalul VASLUI Plângere contravenţională. Decizia nr. 1467/2015. Tribunalul VASLUI