Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 1191/2015. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1191/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 07-10-2015 în dosarul nr. 1191/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 1191/A
Ședința publică de la 07 octombrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTEA. I. Z.
JudecătorD. M. M.
Grefier A.-R. V.
Pe rol se află judecarea cererii de apel formulată de apelanta – debitoare E. N., în contradictoriu cu intimata - creditoare EOS KSI ROMÂNIA SRL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile r. 576/23.02.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr._, având ca obiect cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, cauza s-a amânat pentru lipsă de procedură și se solicită judecarea cauzei și în lipsă;
Constatând că nu mai sunt cereri noi de formulat și că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, tribunalul, conform art. 394 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și lasă cauza în pronunțare, când:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului declarat, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 576 din 23.02.2015 Judecătoria Bârlad a admis în parte cererea formulată de reclamanta . SRL împotriva pârâtei E. N..
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 644.02 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate, conform facturilor din data de 12.12.2011 și 12.11.2011 și suma de 644,02 lei, reprezentând penalități de întârziere pentru debitul datorat.
A respins capetele de cerere privitoare la dobânda legală și taxa de reziliere, ca nefiind întemeiate.
A obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 50 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele;
La data de 05.08.2011 a fost încheiat Contractul de servicii de telecomunicații integrate nr._ (filele 21-22) între . și pârâta E. N., în baza căruia pârâtei i s-a atribuit codul de abonat nr._.
La data de 09.05.2013, prin intermediul Contractului Cadru de cesiune de creanțe, . a cesionat dreptul de creanță față de debitorul E. N., provenit din contractul de abonament încheiat, către E. INVESTMENT RO GMBH prin administrator la creanțelor E. K. România SRL. Cesiunea a fost înregistrată la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sub numărul 2013-_-OCA.
Instanța a reținut că, pornind de la contractul cadru încheiat între . și pârâta E. N. la data de 05.08.2011, . a emis în facturi în sarcina pârâtei, având la bază serviciile de telefonie mobilă prestate. În cadrul Contractului încheiat între părți s-a prevăzut că, în caz de neplată a prețului în termen de 14 de zile de la emiterea facturii se vor aplica penalități de întârziere conform art. 1.9 alin 4 din Termeni și Condiții Generale, unde se precizează cuantumul de 0,5% pe fiecare zi întârziere (fila 32).
Conform facturilor atașate la dosar la filele 16-20, pârâta figurează cu un debit neachitat în cuantum de 644,57 lei (f. 17).
Deoarece facturile emise de reclamantă nu au fost plătite la scadență, au fost calculate în sarcina pârâtei penalități de întârziere la plata prețului în sumă totală de 644,57 lei. Modul de calcul al penalităților de întârziere rezultă din prevederile contractuale, în cadrul cărora este stabilit cuantumul de 0,5% pe zi de întârziere.
În ceea ce privește legea aplicabilă sub aspect substanțial, instanța a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. 2 C. civ. și cele ale art. 3 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, săvârșirii ori producerii lor. Întrucât contractul dintre părți a fost încheiat la data de 05.08.2011, când reclamanta a început prestarea serviciilor, sub imperiul Codului civil din 1864, acesta este aplicabil în cauza de față.
Conform art. 969 din Codul civil 1864, convențiile legal încheiate reprezintă legea părților, neexecutarea acestora antrenând răspunderea contractuală a părții care nu și-a executat din culpă obligațiile contractuale iar potrivit art. 970 din același act normativ convențiile trebuie executate cu bună-credință. Art. 1073 din Codul civil 1864 prevede că creditorul are dreptul de a obține îndeplinirea exactă a obligației iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Raportând textele de lege mai sus enunțate la situația de fapt reținută, instanța a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, motiv pentru care prezenta acțiune este întemeiată și a fost admisă pentru următoarele considerente:
Reclamanta și-a executat obligația, aspect necontestat de către pârâtă, dar acesta nu și-a îndeplinit obligația corelativă de a plăti contravaloarea facturilor emise în perioada 11.10-_12, ceea ce a condus la acumularea un debit în cuantum de 644,57 lei, reprezentând preț pentru serviciile furnizate, conform facturilor atașate la dosar.
Întrucât în materia răspunderii contractuale, potrivit art. 1082 din Codul civil 1864, debitorul este prezumat a fi în culpă, odată ce creditorul face dovada îndeplinirii obligației sale, fiind în sarcina debitorului să facă dovada plății, fiind îndeplinite și celelalte condiții necesare pentru angajarea răspunderii civile contractuale (fapta prejudiciabilă – neîndeplinirea de către pârât a obligației de plată a contravalorii serviciilor prestate, prejudiciul – faptul că reclamanta a fost lipsită de folosința sumelor de bani cuvenite la scadența fiecărei facturi și raportul de cauzalitate), instanța va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 644,57 lei cu titlu de debit principal, reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate si facturate.
În ceea ce privește plata penalităților de întârziere, instanța a reținut că penalitățile au fost calculate în conformitate cu pct. 5 din Contract, care face trimitere la art. 1.9 alin 4 din Termeni și Condiții Generale, procentul fiind de 0.5% pe zi de întârziere. Clauza contractuală menționată are natura juridică a unei clauze penale prin care părțile au înțeles să stabilească anticipat prejudiciul suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor contractuale.
Potrivit art. 1084 Codul Civil 1864, daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind in genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit.
Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive (legea de transpunere a prevederilor Directivei 13/93/CEE), „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Conform anexei la Legea nr. 193/2000 lit. i, „este considerată abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de profesionist”.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere, pentru fiecare dintre facturile neachitate, până la achitarea efectivă a debitului. Aceasta înseamnă penalități de întârziere de 182,5% pe an, în contextul în care dobânda bancară comercială este de 15-20% pe an.
Instanța a apreciat că penalitatea impusă pârâtei este vădit excesivă, fiind disproporționat de mare raportat la paguba suferită de reclamantă. Acest aspect este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Contractul în baza căruia reclamanta pretinde plata acestor penalități de întârziere este unul de adeziune, nenegociat, cu clauze pre-formulate. Simplul fapt că pârâta a avut opțiunea de a încheia sau nu contractul nu este suficient pentru a înlătura aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și respectiv caracterul abuziv al clauzei 3.6 din contract.
În speță, pârâta a invocat caracterul abuziv al clauzei contractuale privitor la cuantumul penalităților de întârziere, iar reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei la plata sumei de 644,02 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente debitului principal, sumă egală cu cea aferentă debitului principal.
Instanța a apreciat ca oportună limitarea cuantumului penalităților de întârziere la o sumă maximă egală cu cea a debitului principal de 644,02 lei, aceasta fiind suficient de mare pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă și totodată de natură a descuraja pe viitor situații de nerespectare a prevederilor contractuale.
Având în vedere că penalitățile au fost calculate în conformitate cu dispozițiile contractuale, reclamanta optând pentru calculul acestora până la concurența debitului principal, instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 644.57 lei, cu titlu de penalități de întârziere.
În privința capătului de cerere privind dobânda legală, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, iar conform art. 2 din același act normativ, în cazul în care, potrivit prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi penalizatoare și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Așadar, creditorul unei obligații bănești poate solicita obligarea la plata dobânzii legale numai în măsura în care în conținutul clauzei penale nu s-a prevăzut nivelul penalității de întârziere la care se obligă debitorul.
În speță, părțile au convenit, potrivit pct 5 din Contract, care face trimitere la art. 1.9 alin 4 din Termeni și Condiții Generale, atât cu privire la curgerea penalităților de întârziere în caz de neplată la termen, respectiv termenul de 14 zile de la data emiterii facturii, cât și cu privire la cuantumul acestora, respectiv procentul de 0.5% pe zi de întârziere. În aceste condiții, instanța a apreciat că reclamanta nu are un drept de opțiune între clauza penală (sub forma dobânzii contractuale) și dobânda legală, fiind obligată, în temeiul art. 2 din Ordonanța nr. 13/2011 raportat la art. 1088 și art. 969 C. civ., să obțină valorificarea clauzei penale astfel cum a fost convenită cu pârâta.
În consecință, având în vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale penalizatoare aferente prețului serviciilor furnizate, instanța a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere.
În ceea ce privește cel de-al patrulea capăt de cerere, referitor la plata sumei de 199,19 lei de către pârâtă, reprezentând taxă de reziliere, instanța a reținut că aceasta este stipulată în art. 1.16 din documentul Termeni și Condiții Generale, la secțiunea Rezilierea contractului, fiind vorba de o obligație a pârâtei ce are drept condiție a priori încetarea contractului dintre părți prin modalitatea rezilierii. Potrivit acestui articol, Contractul poate înceta, prin reziliere, la ințiativa Orange România, fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenția instanței judecătorești și fără îndeplinirea vreunei alte formalități, la data menționată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de către Orange România. Având în vedere că reclamanta nu a atașat la dosar nicio dovadă care să ateste faptul că a dorit încetarea contractului prin modalitatea rezilierii, instanța a respins acest capăt de cerere, de plată a sumei de 199,19 lei cu titlu de taxă de reziliere, ca nefiind întemeiat.
Cu privire la cheltuielile de judecată, în conformitate cu prevederile art. 1031 alin. (1) și art. 453 Cod procedura civila, instanța poate obliga partea care pierde procesul, la cererea părții care a câștigat, să plătească cheltuieli de judecată. Instanța a constatat că există la dosar înscrisul din care rezultă efectuarea unor cheltuieli de către reclamantă, respectiv achitarea taxei judiciare de timbru, motiv pentru care, având în vedere faptul că, în speța de față, pârâta este partea care a căzut în pretenții, a admis cererea creditoarei și, prin urmare, a obligat debitorul să plătească în favoarea creditoarei suma de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termenul prevăzut de art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă, a formulat apel E. N., apreciind că sentința este netemeinică și nelegală.
Prima instanță a admis în parte cererea reclamantei, dispunând obligarea subsemnatei la plata sumei de 644,02 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor furnizate și a sumei de 644,02 lei reprezentând penalități de întârziere pentru debitul datorat. A respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind dobânda legală și taxa de reziliere. Consideră nelegală și netemeinică soluția instanței sub aspectul obligării sale la plata penalităților de întârziere în cuantum de 644,02 lei, fără a avea vreo critică în ceea ce privește celelalte dispoziții ale instanței.
Astfel, prima instanță a reținut că penalitatea impusă de reclamantă, de 0,5% pe zi de întârziere, este vădit excesivă, în condițiile în care aceasta însumează penalități de întârziere în cuantum de 182,5%/an, în contextul în care dobânda bancară comercială este de 15-20%/an, fiind astfel disproporționat de mare raportat la paguba suferită de reclamantă, precum și că acest aspect este de natură de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului. În aceste condiții, instanța a arătat că respectiva clauză este abuzivă și că simplul fapt că pârâta a avut sau nu opțiunea de a încheia sau nu contractul nu este suficient pentru a înlătura aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și respectiv caracterul abuziv al clauzei 3.6 din contract.
Raționamentul corect al instanței până la acest punct a fost cu totul răsturnat în momentul în care, aceeași instanță, deși constatând caracterul abuziv al clauzei, în total dezacord cu dispozițiile legale în vigoare, a apreciat oportună limitarea penalităților de întârziere în baza unei clauze pe care tocmai o declarase abuzivă și a dispus obligarea apelantei la plata sumei de 644,02 lei în temeiul acestei clauze contractuale abuzive.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2002 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Or, acest text de lege nu lasă loc interpretărilor în măsura în care prevede expres care sunt efectele constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un consumator și un profesionist, respectiv o asemenea clauză nu produce niciun efect asupra consumatorului. In doctrină și jurisprudență, s-a arătat că sancțiunea care intervine este de fapt sancțiunea nulității absolute sau cea a considerării clauzei ca nescrise, însă, oricare ar fi sancțiunea aplicată, fie ea nulitatea absolută sau considerarea acelei clauze abuzive ca nescrise, un lucru este indubitabil: acea clauză nu va produce niciun efect asupra consumatorului.
Or, prima instanță, deși a constat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute de punctul 3.6. din contract, prin care s-au stipulat penalități de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, nu a ținut cont de dispozițiile legale și, cu încălcarea flagrantă a art. 6 din Legea nr. 193/2000, a admis capătul de cerere și a dispus obligarea debitoarei la suportarea penalităților de întârziere în baza clauzei abuzive, dând astfel eficacitate unei clauze nule.
In consecință se impune admiterea apelului și schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea debitoarei la plata penalităților de întârziere.
În al doilea rând, deși s-a invocat nulitatea clauzei contractuale și prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. 1 și 2 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, instanța nu a răspuns în niciun fel susținerilor noastre.
Astfel, a arătat că potrivit art. 5 alin. 1 și 2 din O.G. nr. 13/2011, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. (2) Orice clauză prin care se încalcă dispozițiile alin. (1) este nulă de drept. în acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. Deși se prevede în contract termenul de penalități de întârziere, aceste despăgubiri bănești pentru executarea cu întârziere a unei obligații bănești, nu reprezintă nimic altceva decât o dobândă penalizatoare, în cazul de față, convențională, pentru că a fost stabilită de părți.
În aceste condiții, având în vedere că raportul juridic din speță nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, înseamnă că penalitatea stabilită nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Or, penalitatea stipulată de reclamantă depășește cu cel puțin 150 % dobânda legală în condițiile în care dobânda legală penalizatoare s-a situat la 8,25% pe an în anul 2014.
In consecință, clauza în baza căreia se solicită penalitățile de întârziere este nulă de drept și prin raportare la prevederile O.G. nr. 13/2011.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 4, art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 466 alin. 1, art. 480 alin. 2, art. 482, art. 223, art. 411 al 1 pct.2 C..
Intimata . SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat menținea dispozițiilor sentinței nr.576/23.02,2015 si respingerea apelul formulat de către E. N. ca neîntemeiat si nefondat pentru următoarele considerente:
Debitul principal in cuantum de 644,02 RON, reprezintă contravaloarea celor 2 situații financiare emise in 12.11.2011 si 12.12.2011 de către ORANGE ROMÂNIA S.A si neachitate de către debitor. Astfel perioada pentru care se solicita plata creanței este cuprinsa intre data scadenta a ultimei facturi si data calculării dobânzii legale, mai exact intre 26.12.2011 si 27.09.2014.
Cu privire la penalizările de întârziere percepute conform contractului, valoarea acestora este egala cu cea a debitului principal, aspect indicat atât in acțiunea introductiva si răspunsul la întâmpinare dar care poate fi observat si din conținutul art. 1.9 alin.4 din Termeni si Condiții Generale aferente contractului. Astfel, susținerea debitorului conform căreia valoarea penalizărilor este de 182,5% pe an este total eronata având in vedere faptul ca valoarea acestora nu a depășit cuantumul debitului principal.
Ca urmare a neachitarii situațiilor financiare mai sus menționate, ORANGE ROMÂNIA S.A a reziliat contractul de telefonie mobila încheiat cu debitorul E. N. în conformitate cu prevederile Art. 8, litera b din Clauzele Contractuale de baza aferente contractului de telefonie mobila. Ulterior compania ORANGE ROMÂNIA a calculat penalizări de întârziere conform Art. 1.9 alin.4 din Termeni si Condiții Generale aferente contractului, mai exact 0,5 % pentru fiecare zi calendaristica de întârziere timp de 200 de zile si au fost calculate asupra valorii totale a facturilor restante. Penalizările de întârziere au fost calculate pana la concurenta cu debitul principal reprezentat de contravaloarea facturilor neachitate. Astfel valoarea penalizărilor este egala cu valoarea debitului principal si anume 644,02 RON.
Penalizările de întârziere sunt calculate de către ORANGE ROMÂNIA după suspendarea abonamentului pe motiv de neachitare a facturilor respectiv rezilierea contractului. Penalizările nu sunt calculate individual pentru fiecare factura neachitata ci sunt calculate la valoarea totala a facturilor neachitate, acesta fiind si motivul pentru care au o valoare egala cu cea a debitului principal reprezentat de cuantumul facturilor neachitate.
Considera total eronata si neîntemeiata afirmația debitorului din cuprinsul apelului conform căreia penalizările de întârziere reprezintă o dobânda penalizatoare iar clauza contractuala privind aceste penalizări este lovita de nulitate raportat la dispozițiile Art.5, alin. 1 si 2 din OG 13/2011, având in vedere ca prima instanța a respins capătul de cerere al subscrisei privind dobânda legala perceputa ulterior cesiunii si mai mult decât atât articolul invocat - Art.5, alin. 1 si 2 din OG 13/2011, nu prezintă relevanta in speța de fata deoarece face referire la dobânda convenționala ori creditoarea a perceput dobânda legala remuneratorie începând cu data cesiunii deci ulterior stopării calculului penalizărilor de întârziere.
Cu privire la susținerile debitorului conform cărora clauza contractuala privind penalizările este abuziva in sensul Lg.193/2000, la data încheierii contractului acesta a semnat, a acceptat si si-a însușit Condițiile Generale/Clauzele contractuale de baza aferente contractului prin semnătura aplicata pe acesta. Prin semnarea condițiilor generale/clauzelor contractuale de baza, debitorul a fost de acord cu prevederile contractuale precum si cu prevederile documentului Termeni si Condiții Generale -TCG.
În conformitate cu prevederile clauzelor contractuale de baza Secțiunea "Termeni si Condiții Generale" face parte integranta din contract, iar debitorului i s-a pus in vedere sa solicite un exemplar al TCG înainte de încheierea fiecărui contract. Mai mult decât atât, din conținutul ultimului paragraf din Clauzele contractuale de baza aferente contractului reiese ca debitorul a citit si a fost de acord cu prevederile respectivului contract si al documentului "Termeni si Condiții Generale". Astfel, in situația in care nu ar fi fost de acord cu prevederile contractului referitoare la calculul penalizărilor de întârziere ar fi avut posibilitatea sa nu semneze respectivul contract.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și a dispozițiilor legale incidente, conform art.477 alin.(1) Cod procedură civilă, Tribunalul reține următoarele:
Contractul cadru de prestare a serviciilor de telefonie mobilă a fost încheiat între . și pârâta E. N. la data de 05.08.2011. Prin clauza nr.1.9 alin.(4) s-a prevăzut pentru întârzierea la plată o penalitate de 0,5% pe zi. De asemenea, s-a prevăzut posibilitatea ca penalitățile să depășească cuantumul debitului.
Conform art.5 din OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești (aplicabilă în cauză față de data încheierii contractului), orice dobândă convențională (respectiv penalitatea de întârziere) nu putea depăși dobânda legală, aspect reglementat în prezent și prin OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. În cauză, penalitățile de întârziere au fost stabilite la procentul de 0,5% pe zi de întârziere, totalizând 182,5% pe an, situație în care penalitățile depășesc cu mai mult de 50% dobânda legală.
În atare condiții, nulitatea clauzei ar putea interveni pentru această discordanță legală, iar nu pentru reținerea unui caracter abuziv, respectiv a unei cauze ilicite, conform Legii nr.193/2000. În acest ultim caz, instanța este îndreptățită să aprecieze, chiar și din oficiu, asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale care este supusă atenției sale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând în acest în hotărârea pronunțată în cauza Oceano Grupo vs. Murciano Quintero C-240/98. În schimb, pentru nulitatea decurgând din depășirea dobânzii legale, se aplică regimul nulității absolute care poate fi invocată de partea interesată, pe calea unei cereri reconvenționale având ca obiect nulitatea clauzei respective, cerere care nu a fost formulată în cauză. În atare condiții, atât judecata din primă instanță, cât și cea din apel este limitată la cadrul procesual trasat de părți, conform art.22 alin.(6), respectiv art.478 alin.(3) Cod procedură civilă.
Astfel, conform art.22 alin.(6) C., „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a putea depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel”, excepția referindu-se la ipoteza în care instanța este legitimată să soluționeze din oficiu anumite cereri accesorii cererii principale.
Potrivit art.478 alin.(3) C., „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (…)”.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei constând în perceperea penalității de întârziere, în lumina Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Tribunalul reține că o clauză este abuzivă dacă nu prevede o limită, respectiv o plafonare. Mențiunea din art.1.9. alin.(4) din contract referitoare la cuantumul penalităților de întârziere îmbracă forma unei clauze contractuale abuzive, prohibite de Legea nr.193/2000, în ceea ce privește posibilitatea ca acestea să depășească suma asupra căreia sunt calculate. Așadar, clauza nu este abuzivă decât parțial.
Având în vedere pe de o parte cele mai sus expuse, iar pe de altă parte, faptul că pârâtul nu a achitat la timp contravaloarea facturilor de telefonie mobilă emise în temeiul contractului comercial încheiat de părți, iar potrivit art. 43 din Codul comercial (aplicabil față de data încheierii contractului), este de drept în întârziere, instanța consideră că apelanta datorează intimatei penalități de întârziere în cuantum de 0,5% pe fiecare zi de întârziere calculate asupra fiecărei sume ce compune debitul principal, de la data scadenței facturilor până la data plății, fără a depăși însă cuantumul sumei asupra căreia se calculează.
În lumina acestor considerente, Tribunalul va respinge apelul formulat, păstrând hotărârea primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de E. N. împotriva Sentinței civile nr.576/CC/23.02.2015 a Judecătoriei Bârlad, pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07.10.2015.
Președinte, A. I. Z. | Judecător, D. M. M. | |
Grefier, A.-R. V. |
A.V. 12 Octombrie 2015
Red./tehnored. A.I.Z.
2 ex./27.10.2015
Comunicat 2 ex./
Judecătoria Bârlad – judecător D. M. T.
| ← Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 971/2015. Tribunalul VASLUI | Plângere contravenţională. Decizia nr. 859/2015. Tribunalul... → |
|---|
