Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 870/2015. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 870/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 24-06-2015 în dosarul nr. 870/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
CIVILĂ
DECIZIE Nr. 870/A/2015
Ședința publică de la 24 Iunie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE C. A.
Judecător I.-M. P.
Grefier E. G.
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulată de apelanții - pârâți O. Ș., domiciliat în sat. N., ..17, .>7, jud. T., R. C. și R. M., domiciliați în ., jud. V., în contradictoriu cu intimații - pârâți C. A., C. L., C. D. G., domiciliați în mun. B., ., ., . și intimatul – pârât R. G., cu domiciliul procesuala les la Cabinet av. P. C., din V., ., ., împotriva sentinței civile nr. 2970/23.12.2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
La apelul nominal făcut în ședința publică la pronunțare au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier arătându-se că procedura este legal îndeplinită.
Dezbaterile în prezenta cauză au avut loc în ședința publică de la 17 iunie 2015 susținerile părților fiind consemnate în încheierea din acea zi și care face parte integrantă din prezenta decizie. Din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 24 iunie 2015, când s-a dat soluția de față.
INSTANȚA
Deliberând asupra apelului declarat constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2970/23.12.2014 Judecătoria V. a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâți.
A respins acțiunea civilă formulată de reclamantul R. G. în contradictoriu cu pârâții: O. Ș., R. C. R. M.; C. A.; C. L. și C. D.-G..
A respins cererea pârâților privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2238/30.08.2013, O. Ș. a înstrăinat pârâților R. C. și R. M., cota de 63/100 – parte indiviză din terenul situat în extravilanul localității Băcești, înscris în CF_, la A1, cu număr cadastral_, teren arabil în suprafață de 15.100 mp. Terenul cu nr. cadastral_ este identic cu terenul situat în tarlaua 10, . ca vecini: la nord: M. C. T., la est: HC 87 Gîrbovăț; la sud: L. V. I. și la vest: HC 80, cu terenul situat în tarlaua 10, . ca vecini: la nord: R. V. G., la est: F70/59, la sud: DE 70/68 și la vest: DE 65 și cu terenul situat în tarlaua 10, . ca vecini, la Nord: R. V. G., la est HC 80, la sud: DE 70/68 și la vest: A 70/60 din titlul de proprietate nr._/28.09.2012, eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor V..
Prin același contract, O. Ș. a vândut pârâților C. D.-G., C. L. și C. A. dreptul de nudă proprietate, și dreptul de uzufruct viager asupra cotei de 37/100 – parte indiviză din terenul situat în extravilanul comunei Băcești, județul V., înscris în Cartea Funciară nr._ a comunei Băcești, la A1, cu număr cadastral_, teren arabil în suprafață de 15.100 mp. Terenul cu nr. cadastral_ este identic cu terenul situat în tarlaua 10, . ca vecini: la nord: M. C. T., la est: HC 87 Gîrbovăț, la sud: L. V. I. și la vest: HC 80, cu terenul situat în tarlaua 10, . ca vecini: la nord: R. V. G., la est: F 70/59, la sud: DE 70/68 și la vest: DE 65 și cu terenul situat în tarlaua 10, . ca vecini: la nord: R. V. G., la est: HC 80, la sud: DE 70/68 și la vest: A 70/60 din titlul de proprietate nr._/28.09.2012, eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor V., dar și dreptul de nudă proprietate și dreptul de uzufruct viager asupra terenului situat în extravilanul comunei Băcești, jud. V., înscris în cartea funciară nr._ a comunei Băcești, la A1, cu nr. cadastral_, teren arabil în suprafață de 4400 mp. Terenul cu nr. cadastral_ este identic cu terenul situat în tarlaua 11, . ca vecini: la nord M. C. T., la est: DE 93/30, la sud. L. A. și la vest: HC 87 Gîrbovăț din titlul de proprietate nr._/28.09.2012, eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor V..
Înscrisul sub semnătură privată denumit „Chitanță” datat 16.12.2005, atesta că O. Ș. a primit suma de 10.000.000 lei (vechi) de la pârâtul R. V. G., potrivit înțelegerii pentru suprafața de pământ conform titlului de proprietate.
Instanța a reținut că prin prevalarea de dispozițiile art. 1236/2, art. 1237-1238 NCC, R. G. a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2238/30.08.2013.
Argumentându-și demersul judiciar inițiat prin motivația redată în scris în cuprinsul actului procedural învestitor de instanță, reclamantul a învederat că nulitatea convenției este determinată de cauza ilicită și frauda la lege.
Reclamantul a considerat că față de atitudinea pârâților, apare ca îndrituit – pentru ca pe calea acțiunii pendinte – să fie desființat contractul.
Instanța a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune, prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din 26 septembrie 2014 și va respinge, prin prezentele considerente excepția lipsei de interes, argumentele fiind următoarele:
Interesul este o condiție de fond pentru exercitarea acțiunii în justiție iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească sunt: să fie născut, actual, determinat și legitim, personal și direct.
Interesul reprezintă și prefigurează scopul și „profitul” demersului judiciar, finalitatea acestuia care dacă nu există din punct de vedere juridic, acțiunea se consideră că nu există.
Prima cerință enunțată uneori sub forma de „interes legitim juridicește proteguit”, vizează mai puțin exercițiul dreptului la acțiune, ci mai degrabă privește temeinicia sau netemeinicia pretenției formulate, deoarece, pentru a afla dacă un interes este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbată fondul pretenției. Așadar, prin această cerință se înțelege faptul că interesul trebuie să fie în legătură cu pretenția formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.
Interesul trebuie să fie născut și actual, deci să existe în momentul în care se exercită dreptul la acțiune (o componentă a acestuia), în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune (la forma concretă de manifestare a acțiunii).
Interesul trebuie să fie personal și direct, în sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze pe acest care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva. Această cerință există și atunci când forma procedurală nu este promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea le recunoaște legitimare procesuală, întrucât folosul practic se produce asupra titularului.
Excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremtorie. Dacă interesul nu este născut și actual, cererea va fi respinsă ca prematură, existând posibilitatea reiterării ei în momentul în care interesul va fi născut și actual. În celelalte cazuri, cererea va fi respinsă ca lipsită de interes, fără a mai fi cercetată în fond.
Instanța a apreciat că interesul reclamantului este născut și actual și trebuie apreciat raportat la dreptul pe care promitentul-cumpărător îl dobândește prin actul încheiat – și anume cel de creanță și nu de proprietate asupra imobilului ce urma a fi vândut.
Pe fondul cererii, instanța a reținut:
În sistemul de drept civil român, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este acel contract sinalgmatic prin care promitentul-vânzător se obligă să vândă, iar promitentul-cumpărător se obligă să cumpere un anumit bun, în baza unui contract de vânzare-cumpărare care se va încheia în viitor. Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza promisiunii antecontractului bilateral de vânzare-cumpărare, este necesară o nouă manifestare de voință din partea părților, în sensul încheierii contractului vizat de o atare promisiune. Ca atare, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, dând naștere doar unei obligații de a face – aceea de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare – astfel încât, în caz de nerespectare a ei de către una dintre părți, cealaltă parte poate cere doar despăgubiri, conform art. 1075 Cod civil. În ipoteza în care promitentul-vânzător nu-și respectă obligația asumată prin promisiunea de vânzare-cumpărare și, din această cauză, încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu mai este posibilă, cazul în speță, răspunderea promitentului-vânzător față de promitentul-cumpărător va consta în plata unor despăgubiri, conform art. 1075 Vechiul cod civil. Pe cale de consecință logică, dreptul promitentului-cumpărător corespunzător acestei obligații de dezdăunare a promitentului-vânzător este un drept de creanță, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare translativ de proprietate, promitentul-cumpărător neavând niciun drept asupra bunului ce face obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare.
Pornind de la aceste considerente, s-a reținut că problema de drept a speței privește cercetarea motivelor de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți vizând frauda la lege prin raportarea la prezumția de bună credință a pârâților cumpărători, la adevăratul drept dobândit de reclamant prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu pârâtul O. Ș..
Instanța a apreciat că prezumția de bună-credință trebuie raportată la dreptul dobândit de potențialul cumpărător prin actul încheiat, respectiv, un drept de creanță, iar nu un drept asupra imobilului ce urma a fi vândut. Natura juridică a actelor încheiate de părțile implicate în proces – respectiv, antecontractul de vânzare-cumpărare și contractul de vânzare-cumpărare – este diferită, cele două categorii de acte producând efecte juridice distincte. Sub acest aspect, instanța apreciază că spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare care transferă cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut, antecontractul de vânzare-cumpărare îi conferă promitentului-vânzător, în caz de nerespectare a obligației asumate de promitentul-vânzător, un drept de creanță constând în plata de despăgubiri conform art. 1075 cod civil nefiind translativ de proprietate.
Deși reclamantul acreditează ideea că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare contestat prin cererea pendinte ar fi fondat pe o cauză ilicită, întrucât la data încheierii, pârâtul-vânzător, dar și pârâții-cumpărători aveau reprezentarea clară asupra faptului că asupra imobilului-obiect al convenției, el era în măsură să invoce drepturi proprii dobândite anterior, lezate în acest mod, instanța a reținut că poziția era nefondată, întrucât, pe de o parte dreptul eventual lezat, este cel de creanță, și nu cel de proprietate imobiliară, iar pe de altă parte, probatoriul administrat nu are forță probantă suficientă în demonstrarea și în susținerea tezei caracterului ilicit al cauzei contractului dată de cunoașterea de către pârâții-cumpărători, a promisiunii de vânzare-cumpărare.
Prin fraudarea legii se înțelege operațiunea ce constă în folosirea anumitor dispoziții legale, dar nu în scopul pentru care acestea au fost edictate, ci în vederea eludării altor dispoziții legale imperative. Nu se poate reține și nu s-au făcut probe în cauză în sensul că părțile care au încheiat contractul au eludat dispozițiile legale în materie.
Cauza ilicită și imorală este cea prevăzută de art.966 C.civ., în temeiul căruia obligația fondată pe o cauză nelicită nu poate avea niciun efect, iar art.968 C.civ. prevede că o cauză este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Nici sub acest aspect nu s-au produs dovezi care să conducă spre concluzia că părțile au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe reclamant.
Depoziția martorei Haleț E. nu rera relevantă, în condițiile în care aceasta se limitează la descrierea modalității în care s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare, pentru o suprafață de teren, pe care reclamantul și-a edificat o construcție, la prețul plătit, și doar la ipoteza, la probabilitatea ca pârâții-cumpărători să fi avut cunoștință de existența acestei promisiuni, determinată de conviețuirea în același imobil.
Puține date oferea și depoziția martorului S. C., în condițiile în care, pe de o parte, relatează o situație de fapt adusă la cunoștința sa de către pârâtul O. Ș., „depoziții din auzite” nefiind însă acceptate nici de doctrină, nici de jurisprudență, iar pe de altă parte nu a perceput o poziție a pârâților R. C. sau R. M. din care să rezulte că aceștia aveau cunoștință de existența promisiunii de vânzare-cumpărare.
Instanța a apreciat ca lacunară, și depoziția martorului S. B., din perspectiva situației de fapt expusă de reclamant, întrucât martorul nu a asistat la discuțiile purtate de părți, parte din aspectele de fapt i-au fost aduse la cunoștință de pârâtul O. Ș., parte fiind date de o percepție directă (arendă în anul 2013 în beneficiul pârâtului R. C., discuții cu privire la vânzarea terenului) ce nu schimbă balanța probelor.
În consecință, probatoriul administrat de reclamant nu era concludent dovada faptului generator al dreptului revenea acestuia și doar în ipoteza probării pârâții aveau obligația să iasă din pasivitate, să se apere, să dovedească netemeinicia pretenției reclamantului.
Instanța a apreciat că întrucât problema de drept din cauza pendinte impunea raportarea bunei-credințe a pârâților la lezarea adevăratului drept dobândit de reclamant prin antecontractul de vânzare-cumpărare, și anume un drept de creanță, constând în plata de despăgubiri, și nu un drept imobiliar, se reține în același timp și că acest drept de creanță nu îi este afectat prin încheierea de către părți a convenției de vânzare-cumpărare.
Ca atare, raportat celor expuse instanța a respins cererea reclamantului.
A respins cererea pârâților privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată motivat de nejustificarea acestora prin înscrisuri care să ateste plata.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel O. Ș.,, R. C. si R. M., pentru următoarele motive.
Prin sentința civilă atacată, Judecătoria V. a respins cererea pârâților privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată cu motivarea că acestea nu au fost justificate prin înscrisuri care să ateste plata. Apelul formulat de O. Ș., privește aceste cheltuieli de judecată, întrucât avându-se în vedere distanta la care locuiește fată de instanță si existenta unui intermediar in ce privește depunerea chitanțelor. A depus chitanțe privind achitarea onorariului avocat de 1000 lei conform chitanței nr._ din 25.04.2014, potrivit contractului de asistentă juridică nr.44/2014.
Solicită admiterea apelului si obligarea reclamantului intimat, la plata onorariului în cuantum de 1000 lei.
R. C. si R. M., solicită obligarea reclamantului la plata sumei de 1000 lei reprezentând onorar avocat, achitat în dosarul nr._, așa cum rezultă din contractul de asistentă juridică ./con nr._, încheiat la 18.04.2014, cu mențiunea că nu mai sunt în posesia chitanței prin care au achitat acest onorar, dar în contract este făcută precizarea expresă la art.2, cap. onorariu, respectiv că au achitat integral onorariul de 1000 lei, motiv pentru care solicită admiterea apelului si obligarea reclamantului la plata respectivului onorar.
Intimatul, ROTILA G., a formulat in termen legal următoarea întâmpinare:
1. In ceea ce privește apelul numitului O. Ș., solicită respingerea motivat de următoarele:
Potrivit art. 452 NCPC. partea care pretinde cheltuieli de judecata, trebuie sa iaca, in condițiile legii, dovada existentei si întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Neîndeplinindu-si obligația anterior menționata, in mod firesc, instanța de fond i-a respins apelantului O. Ș. cererea de acordare a cheltuielilor de judecata.
Este peste putința ca instanța de apel sa considere cererea acestuia ca fiind una întemeiata, cata vreme aceasta pur si simplu nu are baza legala.
Depunerea chitanței de plata a onorariului de avocat in aceasta faza a judecării dosarului_ nu echivalează cu o îndeplinire a obligației menționate in art. 452 NCPC.
2. In ceea ce privește apelul numiților Rotila C. si Rotila M., solicită respingerea pentru aceleași motivații. În acest caz, nici măcar nu exista o chitanța de plata a onorariului de avocat. Chiar in condițiile in care instanța de apel ar admite ca este suficient contractul de asistenta juridica pentru a dovedi existenta si intinderea cheltuielilor de judecata, oricum acesta nu au fost depuse la dosar pana la momentul prevăzut de art. 452 NCPC.
Consideră ca depunerea chitanței de plata/contractului de asistenta juridica in calea de atac a apelului nu poate conduce sub nicio forma la admiterea apelurilor formulate. Dovada achitării onorariului de avocat trebuia făcuta in cadrul judecării dosarului in prima instanța, pana la închiderea dezbaterilor si in felul acesta subsemnatul, as fi beneficiat de posibilitatea de a contesta acest onorariu, conform art. 451, alin. (2) NCPC. Solicitarea cheltuielilor de judecata prin intermediul acestei cai de atac formulate nu poate fi primita si ca atare, solicită respingerea apelului numiților O. Ș., Rotila C. si Rotila M. si sa mențineți sentinței ca fiind legala si temeinica.
In drept: art. 205 si urm. NCPC.
Analizând actele și lucrările dosarului, hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța de control judiciar constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 452 C.P.C., „Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei”.
Textul precizează în mod clar momentul limită până la care partea este în drept să administreze probele referitoare la cheltuielile de judecată pretinse în proces, și anume până la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, în cazul în care nu se optează pentru solicitarea lor pe cale separată.
În cauză, părțile nu au depus în termenul prevăzut de dispoziția legală dovada cheltuielilor de judecată ci o dată cu cererea de apel.
Prin urmare, partea interesată în recuperarea cheltuielilor în fața primei instanțe nu va putea administra aceste dovezi în cadrul termenului de amânare a pronunțării și, cu atât mai mult, nu le va putea pretinde în calea de atac a apelului dacă, deși le-a solicitat la prima instanță, nu le-a și dovedit, urmând ca dovezile să le administreze în apel.
Având în vedere aceste considerente, dispozițiile art. 452 C.P.C. și ale art. 480, alin. 1 C.P.C., instanța va respinge apelul urmând să păstreze hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanții O. Ș., R. C. și R. M. împotriva sentinței civile nr. 2970/23.12.2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._, pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 24 Iunie 2015.
Președinte, C. A. | Pentru Judecător, I.-M. P., aflat în C.O., semnează, Președinte complet, C. A. | |
Grefier, E. G. |
Red. C.A./02.07.2015
Tehnored. E.G.
6 ex./03.07.2015
Judecător fond G. M.
..07.2015
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 756/2015. Tribunalul VASLUI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 882/2015. Tribunalul VASLUI → |
|---|
