Anulare act. Decizia nr. 1347/2015. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1347/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 26-10-2015 în dosarul nr. 1347/2015
Document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1347/A/2015
Ședința publică de la 26 Octombrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE O. C.
Judecător C. M.
Grefier E. G.
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulată de apelantul – reclamant E. M., cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat C. C., cu sediul în mun. Bârlad, . B, jud. V., respectiv a cererii de apel promovată de apelanta – pârâtă B. C. R., cu sediul în mun. București, . 3, împotriva sentinței civile nr. 974/14.04.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr._, având ca obiect anulare act anulare clauză abuzivă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier arătându-se că procedura este legal îndeplinită.
Dezbaterile în prezenta cauză au avut loc în ședința publică de la 13.10.2015 susținerile părților fiind consemnate în încheierea din acea zi și care face parte integrantă din prezenta decizie. Din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 26.10.2015, când s-a dat soluția de față.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului declarat constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 974/14.04.2015 Judecătoria Bârlad a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, prin întâmpinare.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul E. M. în contradictoriu cu pârâta . SA .
A constatat ca fiind abuzivă, în parte, clauza prevăzută de pct. 5 teza II-a din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 24.06.2008.
A obligat pârâta să înlocuiască clauza prevăzută de pct. 5 teza II-a din contract, cu o clauză în care să prevadă că dobânda curentă este formată din ROBOR (în loc de dobânda de referință administrată), calculat la o perioadă pe care părțile o vor conveni, la care se adaugă marja fixă de 2,95.
A respins cererea privind restituirea sumei de bani reprezentând dobândă achitată în plus față de formula de calcul indicele ROBOR la 3 luni plus marja fixă de 2,95 pp, cât și cerere privind plata dobânzii legale aferente acestei sume, ca neîntemeiate.
A respins cererea privind constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive prevăzute la pct. 9 lit. a (comision de acordare credit) din Convenția de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 24.06.2008, ca neîntemeiate.
A respins cererea privind restituirea sumei de 738 lei reprezentând comision de acordare credit, ca neîntemeiată, precum și cererea privind acordarea dobânzii legale aferente acestei sume, ca neîntemeiate.
A constatat ca fiind abuzivă în parte clauza prevăzută la art. 9 lit. b din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 24.06.2008- comision de administrare de 8,20 ron lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat și, dispune ca acest comision de administrare să fie calculat la valoarea soldului creditului, iar sumele încasate în plus să fie restituite reclamantului.
A constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută de art. 9 lit. e cu referire la pct. 6 din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 24.06.2008 - comision de urmărire riscuri de 27,88 lei, lunar, reprezentând procent de 0,17 din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1.
A dispus restituirea sumei de 2.091 lei achitată de reclamant cu titlu de comision de urmărire riscuri, precum și dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data efectuării fiecărei plăți și până la plata efectivă a debitului.
A constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 9 lit. f din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 24.06.2008- comision de rambursare anticipată.
A respins cererea prin care se solicită să se constate că dobânda nu a fost încasată de către pârâtă cu respectarea formulei indicele Robor la 3 luni plus marja fixă de 2,95.
A respins cererea prin care se solicită să se constate că reclamantul a achitat suma de 3.444 lei reprezentând comision de acordare credit, comision de administrare și comision de urmărire riscuri în baza unor clauze lovite de nulitate absolută și că plata este nedatorată, ca inadmisibilă.
A obligat pârâta să întocmească un alt grafic de rambursare conform prezentei hotărâri.
A respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
A obligat reclamantul să ramburseze pârâtei suma de 1.833,25 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 24.06.2008, între reclamantul E. M. și pârâta . SA a fost încheiată Convenția de credit bancar pentru persoane fizice nr._, prin care reclamantul a beneficiat de un împrumut de 16.400,99 ron pentru o durată de 120 luni de la data încheierii convenției.
Odată cu . OUG 50/2010, B. C. R. a modificat contractul de credit prin intermediul unui Act adițional, în vederea alinierii acestuia cu prevederile ordonanței, însă, ulterior, banca a decis denunțarea Actului Adițional.
În timpul procesului, pârâta a emis reclamantului o propunere de tranzacționare în vedere stingerii litigiului ce face obiectul cauzei.
Nu rezulta că, părțile au ajuns la o înțelegere cu privire la stingerea litigiului.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune aceasta a fost unită cu fondul, instanța de fond reținând:
În drept, în ceea ce privește legea aplicabilă, potrivit art.201 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 C. civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Art. 1 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Art. 3 stabilește că, termenul prescripției este de 3 ani.
Art. 2 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă stabilește că nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau excepție, fiind deci imprescriptibilă extinctiv.
Raportând prevederile legale de mai sus la situația de fapt reținută, în scopul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a reținut urmatoarele:
1. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material cât privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale instanța va respinge ca neîntemeiată excepția de fond, pentru următoarele considerente:
Sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale este nulitatea absolută, în condițiile în care norma juridică pe care se întemeiază acțiunea (art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000) este o normă de ordine publică, caracter ce rezultă inclusiv din posibilitatea invocării încălcării acestei norme din oficiu, de către organele de control din cadrul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (conform art.9 din Legea nr.193/2000).
Contrar opiniei paratei, instanța de fond a reținut teza nulității absolute a clauzei abuzive, întrucât stipularea lor constituie încălcarea unei norme imperative exprese care interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese personale ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică ce ocrotește un interes colectiv, astfel că sancțiunea este nulitate absolută.
Pe de altă parte, legea abilitează anumite instituții, respectiv instanțele de judecată să cenzureze contractul. Astfel, legea prevede că verificarea contractelor să se facă din oficiu, or o asemenea manieră de control este specifică regimului nulității absolute a contractului. Mai mult, în jurisprudența comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale ceea ce întărește concluzia aplicării sancțiunii nulității absolute a clauzei abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c Rocio Marciano Quintero, CJCE -27 iunie 2000).
Încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează materia dreptului consumatorului, dă dreptul acestuia a solicita pe calea acțiunii in constatare caracterul abuziv al clauzei, acțiunea în constatare fiind imprescriptibilă extinctiv ( art. 2 din Decretul 167/1958).
2. Referitor la capetele de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane și diferență de dobândă, s-a reținut ca, potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
În condițiile în care dreptul la restituirea sumelor achitate, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei contractuale în temeiul căreia s-a calculat și solicitat sumele se naște abia după constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale, nu se putea reține prescripția dreptului reclamantului de a solicita restituirea sumelor plătite, astfel că excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la acest capăt de cerere a fost respinsă.
Dreptul la acțiune se naște la data constatării, pe cale judecătorească, a caracterului abuziv a clauzelor pretins abuzive.
Orice alt moment anterior celui menționat, lipsește acțiunea reclamantului de orice suport legal, comisionul fiind datorat in temeiul contractului asumat de părți, atât timp cât nu s-a constatat o cauză de ineficacitate a acestuia.
Față de acest considerente, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu referire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor și restituirea prestațiilor, ca neîntemeiată.
Asupra fondului cauzei se reține:
Reclamantul a învestit instanța la data de 29.09.2014 cu o acțiune prin care solicita constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze din contract:
1. - clauza prevăzută la pct. 5 din convenția de credit care prevede că, dobânda curentă este de 9,9 % pe an și este fixă în primele 3 luni și administrată ulterior. Dobânda fixă se menține constată pe o perioadă de 3 luni, începând cu data primei trageri cu excepțiile prevăzute la punctul 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință administrată care se afișează la sediile BCR, al care se adaugă 2,95 ;
2.- clauza prevăzută la pct. 6 care prevede că dobânda anuală efectivă la data semnării prezentului contract este de 16,08 % pe an. În D. sunt incluse dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliției de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și alte costuri;
3. - clauza prevăzută la pct. 9 lit a, lit. b, lit. e, lit f, potrivit cărora, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane în funcție de evoluția pieței financiar - bancare: comision de acordare credit de 4,5 % fat; comision de administrare de 8,20 ron lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului acordat, comision de urmărire riscuri de 27,88 ron, lunar reprezentând un procent de 0,17 % din valoarea creditului contractat, comision de rambursare anticipată.
În drept, în ceea ce privește legea aplicabilă, s-a reținut că, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul cod civil contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.
Având în vedere faptul că actul juridic a fost încheiat de părți la data de 24.06.2008, sub imperiul vechiului Cod civil, contractul de credit a fost analizat potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii sale.
Cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile OG 21/1992 și art.4 din Legea 193/2000.
Pârâta susținea că, speței nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. Legii 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, întrucât cuprinde dispoziții speciale în raport cu OG 21/1992 și Legea 193/2000.
Instanța de fond a reținut că, actul normativ cadru în materia dreptului consumatorului este reprezentat de OG 21/1992 care, la art. 2 pct. 16, definește noțiunea de clauză abuzivă și care, conține prevederi referitoare la drepturile și obligațiile consumatorilor, rolul și atribuțiilor asociațiilor de consumatori.
Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar din modul de reglementare și întrucât definește, enumeră și stabilește reguli privind clauzele abuzive încheiate între profesioniști și consumatori fără a face distincție între categoriile de contracte, rezultă că este un act normativ cu caracter general.
Legea 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice reglementează regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, destinate consumatorilor, este o lege specială, dar care, contrar susținerilor pârâtei, se completează cu dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori ( art. 20 din lege).
Prin urmare, raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta S.C. B. C. R. S.A.) și consumatori (reclamantul), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din legea menționată.
Instanța a avut în vedere că, în preambulul Directivei 2008/48/CE 2008 se arată că pentru a se asigura încrederea consumatorilor, este important ca piața să le ofere un grad suficient de protecție. Astfel, libera circulație a ofertelor de credite ar trebui să poată avea loc în condiții optime, atât pentru cei care oferă creditele, cât și pentru cei care le solicită, ținând seama de situațiile specifice din fiecare stat membru.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau a serviciului respectiv.
Pârâta a susținut că, clauzele criticate sunt excluse de la controlul instanțelor de judecată, întrucât constituie prestații esențiale și constituie prețul contractului, invocând art. 4 alin.2 din Directivă.
Instanța reține că, art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu are efect direct, astfel că, nu putea aplica direct directiva, însă, poate interpreta norma de transpunere (art.4 alin.6 din Legea 193/2000) în lumina normei Uniunii Europene( Cauza C-106/89 Marleasing).
Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva 93/12/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Conform dispozițiilor art. 4 al.6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Din interpretarea acestor texte rezulta că, obiectul și prețul contractului nu erau excluse oricărei analize și cenzuri ale instanței, ci doar definirea obiectului contractului, respectiv justețea prețului și, doar în ipoteza în care acele clauze care se referă la obiect și preț sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Potrivit art.7 pct.4 din OUG nr.50/2010, costul total al creditului pentru consumatori este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.
Prin urmare, comisioanele criticate și dobânda reprezintă parte a costului total al creditului, dar art.4 al.6 din Legea nr.193/2000 nu exclude automat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, fiind reglementată posibilitatea analizării acestora în situația în care nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
De asemenea, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, era necesară și îndeplinirea cumulativă a altor două condiții și anume: a). clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; b). această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Plecând de la premiza eronată, aceea că, în cauza nu sunt aplicabile dispozițiile Legii 193/2000, ci se aplică dispozițiile Legii 289/2004 special aplicabilă, pârâta a susținut că legiuitorul nu a prevăzut obligația negocierii.
Reținând aplicabilitatea Legii 193/2000 în speța de față, în raport de dispozițiile art. 4 alin. 1 din acest act normativ, instanța de fond a apreciat că, lipsa negocierii constituie premisa analizării caracterului abuziv al clauzelor contractuale criticate.
Pe de altă parte, pârâta critică lipsa de diligență a consumatorului de a se informa cu privire la drepturile și obligațiile asumate prin convenția de credit.
Din răspunsurile la interogatoriul luat reclamantului rezulta că, la momentul încheierii contractului, reclamantul nu a citit contractul încheiat, că acesta a fost încheiat prin intermediul unui salariat al băncii, cât și ușurința încheierii convenției de credit.
Evident, reclamantul nu a dat dovadă de diligență, astfel cum a rezultat din răspunsurile la interogatoriu, însă acest comportament al reclamantului nu conferă părții cocontractante dreptul să profite de această împrejurare, și mai mult, să încalce obligația sa de informare a consumatorului și de a –i asigura acestuia informațiile exacte și complete necesare privind încheierea contractului de credit avut în vedere, astfel cum de altfel, impune art. 6 din Legea 289/2004, lege invocată de pârâtă.
Așadar, instanța de fond a reținut că, prealabil încheierii convenției, nu au existat discuții cu privire la posibilitatea inserării sau nu a obligației de plată a comisioanelor, asupra dreptului băncii de a modifica dobânda în funcție de anumiți factori, care sunt factorii, reclamantul neputând astfel influența nașterea unor obligații în sarcina sa, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193/2000.
Rezulta că, în prezenta cauză, clauzele contractuale criticate nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamantul, întrucât contractul încheiat cu acesta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.
De altfel, art.4 al.3 din Legea nr.193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor standard, prestabilite, prezumție ce poate fi răsturnată prin dovedirea de către pârâtă a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Or, în prezenta cauză, pârâta nu a probat negocierea directă și efectivă cu reclamantul a clauzelor contestate, sarcină ce îi incumbă potrivit art.4 al.3 din Legea nr.193/2000, astfel că prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată și nici îndeplinirea obligației de informare al consumatorului, iar în poziția sa de profesionist a acceptat o situație care era dezavantajoasă pentru consumator.
Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situațiile în care clauzele contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Reluând, instanța a mai reținut că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, reclamanții s-au aflat într-o situație de inferioritate față de banca pârâtă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către bancă.
Întrucât instanța a stabilit că nu s-a efectuat o negociere cu privire la clauzele contractuale, în continuare, a analizat și îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de lege.
1. Referitor la clauza prevăzută de pct. 5 din convenția de credit
Așa cum s-a reținut, clauza criticată prevăzută la pct. 5 din convenția de credit care prevede că, dobânda curentă este de 9,9 % pe an și este fixă în primele 3 luni și administrată ulterior. Dobânda fixă se menține constată pe o perioadă de 3 luni, începând cu data primei trageri cu excepțiile prevăzute la punctul 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință administrată care se afișează la sediile BCR, al care se adaugă 2,95 ;
Art. 2.10 d din Condiții generale de creditare - Anexa la contractul de credit bancar (fila 172), prevede că, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda de referință administrată, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de evoluția pieței, noul procent de dobândă aplicându-se la soldul creditului existent.
Raportarea la dobânda de referință administrativă este indicată în mod generic, iar din modul cum a fost instituită nu se poate deduce, care va fi evoluția în timp a părții variabile a dobânzii pe care reclamantul urmează să o plătească băncii. Nu există în contract o definire a dobânzii de referință administrată. Din modul de redactare rezultă că această clauză nu este clară, inteligibilă, în raport de nivelul de cunoștințe ale unui persoane obișnuite.
Pe de altă parte, clauza conduce la concluzia servirii doar a intereselor băncii fără a permite consumatorului a verifica dacă modificarea privind dobânda este necesară și corect dispusă. Întrucât clauza acordă un drept discreționar băncii, în sensul că dobânda de referință administrată nu are caracter determinabil, se apreciază că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Prin urmare a reținut instanța de fond caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din convenția de credit cu referire la raportarea la dobânda de referință administrată.
Referitor la cererea prin care reclamantul solicită modificarea contractului de credit bancar în sensul încasării dobânzii după formula indicele ROBOR la 3 luni plus marja fixă de 2,95 pp.
Pârâta a susținut că, instanța nu poate înlocui sau modifica o clauză contractuală calificată drept abuzivă, poziție întemeiată pe jurisprudența CJUE care a reținut că, art.6 alin. 1 din Direcția 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze (Hotărâre Banco Espanol de Credito).
Este adevărat că, potrivit jurisprudenței CJUE, Curtea a hotărât că atunci când constată existența unei clauze abuzive instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unui astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue în principiu, fără nicio modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic ( Banco Espanolol Credito SA, C-618/1010, parfraf 65).
Pe de altă parte, în Cauza C26/2013, A. Kasler, H. Kaslerne Rabai/OTP Jelzalogbank Zrt, CJUE a stabilit că, în cazul în care un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive, art. 6 alin.1 din Directiva 93/13 nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
În susținerea soluției, CJUE, reluând argumentele reținute în cauza Banco Espanolol Credito SA, C-618/2010, a reținut în paragraful 80 și urm. că, cu toate acestea, nu rezultă că, într-o situație precum cea din speță, art. 6 alin.1 din Directiva 93/13 s-ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv. Dimpotrivă, faptul de a înlocui o clauză abuzivă ci o astfel de dispoziție, care se consideră că nu conține clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue, să existe în pofida eliminării clauzei și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport de finalitatea Directivei 93/13.
Rezulta că, în cazul în care contractul nu poate exista fără clauza care se dovedește a fi abuzivă, instanța poate să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
În cauză, la momentul încheierii Contractului de credit bancar nr._ din data de 24.06.2008 s-a convenit stipularea unei dobânzi, care, constituie o prestație esențială a contractului de credit, pe care îl caracterizează și îl individualizează în raport de alte contracte de împrumut.
Constatând caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă, se elimină clauza de dobândă a BCR, astfel că, contractual rămâne fără dobândă, ceea ce contravine voinței părților la încheierea contractului de credit. Se apreciază că, derularea în continuare, a contractului fără dobândă, ca urmare a declarării ca fiind abuzive a contractului de credit, contravine libertății contractuale exprimate de părți și scopului pentru care a fost încheiată convenția de credit, fiind de necontestat că, părțile au convenit un credit cu dobândă.
Instanța de fond a reținut că OUG 50/2010 reglementează drepturile și obligațiile părților în ceea ce privește contractele de credit pentru consumatori, iar art. 37 stabilește regulile pentru aplicarea dobânzii variabile (lit. a).dobânda va fi compusă dintr-un indice de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, în funcție de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului).
Deși, art.95 din OUG 50/2010 prevede că ordonanța de urgență, cu excepțiile prevăzute de aceasta, nu se aplică contractelor în curs de executare, prevederile acestuia pot constitui un indiciu cu privire la modul de calcul corect al dobânzii.
Pe de altă parte, la data constatării caracterului abuziv la clauzei privind dobânda, dispozițiile OUG 50/2010 sunt în vigoare, iar potrivit art. 102 din Legea 71/2011, dispoziție cu caracter general, modificarea contractului se face cu respectarea condițiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat contractul.
În raport de acestea, instanța de fond a apreciat întemeiată cererea formulată de reclamant cu privire la modificarea clauzei privind dobânda și a obligat pârâta, având în vedere împrejurarea că, creditul acordat este contractat în moneda lei, să interpreteze dobânda de referință administrată în ROBOR, la un termen convenit de ambele părți, plus marja fixă de 2,95, marjă care este menționată la pct. 5 din contract.
În ceea ce privește cererea prin care reclamantul solicită să se constate că dobânda nu a fost încasată de pârâtă cu respectarea formulei: indice ROBOR la 3 luni plus marja fixă de 2,95 și cererea privind restituirea sumei de bani plătite în plus față de dobânda indicată.
Prin precizările depuse la dosar la fila 80, reclamantul a arătat că, diferența de dobândă plătită pârâtei, se cuantifică la suma de 2.000 lei.
La termenul din data de 10.02.2015 reclamantul a renunțat la proba cu expertiză.
În raport de probele administrate în cursul procesului, instanța de fond a apreciat că, reclamantul nu a făcut dovada modalității de calcul a dobânzii și nici a cuantumului sumelor pe care pretinde că le-a achitat în plus, față de formula indice ROBOR la 3 luni plus marja fixă de 2,95, cu titlu de dobândă.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat neîntemeiată cererea, motiv pentru care a respins cererea prin care reclamantul solicita să se constate că dobânda nu a fost încasată de pârâtă cu respectarea formulei: indice ROBOR la 3 luni plus marja fixă de 2,95, precum și cererea privind restituirea sumei de bani plătite în plus față de dobânda indicată, ca neîntemeiate, iar față de caracterul accesoriu al cererii privind plata dobânzii aferente acestor sume și a respins și această din urmă cerere, ca neîntemeiată.
2. În ceea ce privește clauzele referitoare la plata comisionului de acordare credit de 4,50 % flat (clauza prevăzută la pct. 9 lit. a din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._)
Clauza prevăzută la pct. 9 lit a, prevede că, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe comision de acordare credit de 4,5 % flat, în funcție de evoluția pieței financiar- bancare.
Comisionul de acordare credit este perceput pentru exercitarea obiectului pârâtei de activitate și are legătură directă cu cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit. Prin perceperea unui comision de acordare a creditului nu s-a creat reclamantului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Reclamantul a invocat că, acest comision nu se justifică în raport de activitatea de acordare a creditului, însă, prin probele administrate, nu a făcut dovada în acest sens.
Instanța a avut în vedere împrejurările acordării creditului, modul cum a fost încheiat contractul, astfel cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu. Susținerea că, acel comision nu justifică activitatea de acordare a creditului nu poate fi reținută, și este lipsit de orice raționament, având în vedere că, reclamantul nu a fost interesat să cunoască, munca depusă de bancă pentru întocmirea unui dosar de credit, diferențele existente între comisioanele percepute în alte tipuri de credite și, nici măcar activitatea necesară acordării propriului credit.
Prin urmare, instanța a reținut că aprecierea reclamantului este subiectivă, motiv pentru care, instanța constată că, cererea pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei privind plata comisionului de acordare credit și cererea de restituire a acestuia nu sunt întemeiate, motiv pentru care urmează să le respingă.
3. Clauza referitoare la comisionul de administrare și comisionul de urmărire riscuri (clauza prevăzută la pct. 9 lit. b și e din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._).
Clauza prevăzută la pct. 9 lit b stabilește că, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de administrare de 8,20 ron lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului acordat în funcție de evoluția pieței financiar- bancare.
Conform pct.9 lit. e din contract, pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de urmărire riscuri de 27,88 ron, lunar reprezentând un procent de 0,17 % din valoarea creditului contractat.
Conform art.3.8 Comisionul de urmărire riscuri se calculează flat, prin aplicarea unui procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract. Clientul achită comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de urmărire riscuri se percepe integral, inclusiv pentru facturile din lună.
Potrivit art. 3.9 Comisionul de administrare este în sumă fixă lunară și se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzută la pct.1 din contract. Clientul achită comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit și dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru facturile din lună.
Pârâta a susținut că, cele două comisioane reprezintă elementele obiectului contractului și nu poate face analiza instanței de judecată.
Așa cum s-a reținut, comisioanele reprezintă parte a costului total al creditului, dar art.4 al.6 din Legea nr.193/2000, așa cum s-a reținut, nu exclude automat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, fiind reglementată posibilitatea analizării acestora în situația în care nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Instanța de fond a reținut că, în cuprinsul convenției de credit, banca pârâtă nu a clarificat destinația comisionului de risc și nici pe cel de administrare, astfel că nu se poate aprecia că acestea sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Cu toate acestea, în ceea ce privește comisionul de administrare, instanța de fond a reținut că, perceperea acestuia nu putea fi reținută ca fiind abuzivă având în vedere că, în art. 36 alin. 1 din OUG 50/2010 comisionul de administrare este enumerat ca fiind permis. Pe de altă parte, art. 36 din OUG 50/2010 menționează că acest comision este perceput pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către bancă.
Deși OUG 50/2010 nu se aplică contractelor în curs de derulare, prevederile acestuia pot constitui un indiciu cu privire la destinația acestui comision în vedere aprecierii legalității acestuia.
Așa cum rezulta din pct. 9 lit. b din contract, comisionul de administrare este calculat la valoarea creditului contractat. Instanța de fond a apreciat că, deși perceperea comisionului nu este abuzivă, modul de calcul al acestuia prin raportarea acestuia la valoarea creditului contractat este abuziv.
Concluzionând instanța de fond a apreciat că perceperea comisionului de administrare nu este în sine abuziv, ci doar modalitatea de calcul al acestuia, întrucât nu este perceput la soldul creditului.
În ceea ce privește comisionul de urmărire riscuri, în cuprinsul contractului, nu s-a explicat natura comisionului, în ce constă "Urmărirea de riscuri", de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului in situația neproducerii riscului sau dacă se poate restitui în anumite situații.
Prin aceasta clauza, care datorită modului în care este formulată și percepută, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea a unui nou comision, creând astfel un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în special cele privitoare la rațiunile perceperii comisionului de urmărire riscuri, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul contractului nu rezultă faptele care generează acest comision de urmărire riscuri.
Pârâta susținea că, comisionul de risc are drept contraprestație obligația de a proceda la analiza economică financiară a solicitantului de credit, precum și a solidității garanțiilor propuse, reale ori personale, însă aceste aspecte trebuiau clarificate de pârâtă în cadrul convenției de credit, iar nu în cadrul soluționării procesului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei.
Instanța de fond a constatat că, părțile au încheiat un contract cu caracter comutativ (în sensul că părțile cunosc încă de la început întinderea drepturilor și obligațiilor asumate), iar nu aleatoriu, astfel că, riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil. Având în vedere caracterul comutativ al contactului, în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către consumator există dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.
Pe de altă parte, așa cum rezulta din contract, riscul contractului este acoperit prin încheierea unei polițe de asigurare, astfel că, nu se putea identifica un risc la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
În aceste condiții devenea evident faptul că prin stipularea comisionului de urmărire riscuri fără reglementarea unei obligații corelative a băncii pârâte, se crea un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe.
Pentru aceste considerente, instanța de fond a constatat ca fiind abuzivă în parte clauza prevăzută la art. 9 lit. b din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 24.06.2008- comision de administrare de 8,20 ron lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat și a dispus ca acest comision de administrare să fie calculat la valoarea soldului creditului, iar sumele încasate în plus să fie restituite reclamantului.
De asemenea, instanța a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută de art. 9 lit. e din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din data de 24.06.2008 cu referire la comisionul de urmărire riscuri de 27,88 lei, lunar, reprezentând procent de 0,17 din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1.
În ceea ce privește cererea referitoare la restituirea sumei achitată cu titlu de comision de urmărire riscuri, din extrasele de cont depuse la dosar rezulta că, de la data contractării creditului și până la data de 20.09.2014 pârâta a încasat suma de 2091 lei reprezentând comision de urmărire riscuri.
Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv și nul al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamant către pârâtă capătă caracter de plăți nedatorate.
În consecință, pârâta S.C. B. C. R. S.A. a fost obligată la restituirea, către reclamanți, a sumei de 2091 lei, încasată cu titlu de comision de urmărire riscuri, plătită de la data încheierii convenției și până la data de 20.09.2014.
4. Referitor la clauza prevăzută de art. 9 lit. f referitor la comisionul de rambursare anticipată
Potrivit art. 9 lit. f pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comision de rambursare anticipată variabile în funcție de evoluția pieței financiare astfel.
- în primele 36 de luni de creditare: 4,50 %, minim 30,00 eur sau echivalente;
- între 37 și 60 luni: 3,00 %, minim 30,00 eur sau echivalent;
- între 61 și 120 luni: 2,50 %, minim 30,00 eur sau echivalent;
- peste 121 luni:3,00 % minim 30,00 eur sau echivalent.
Reclamantul critică cuantumul comisionului de rambursare anticipată, invocând dispozițiile art. 67 alin. 2 din OUG 50/2010 care prevăd valoarea compensației la care pârâta are dreptul ca urmare a rambursării anticipate a creditului.
Instanța de fond a avut în vedere modificările aduse de OUG 50/2010, potrivit căreia, (art. 67 din OUG 50/2010) este permisă perceperea unei compensații în cazul rambursări anticipate a creditului.
Astfel, potrivit art. 67 din OUG 50/2010, în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.
A.. 2 al aceluiași articol prevede cuantumul compensației, în raport de perioada de timp dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit.
Instanța de fond a mai reținut că, din prevederile art. 95 din OUG 50/2010, rezultă că, prevederile art. 66-69 din ordonanță se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanțe de urgență.
Conform art. 68 lit. c nu se solicită o compensație pentru rambursarea anticipată în cazul în care rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă.
Instanța de fond a constat că dobânda prevăzută de Convenția de credit nr._ din data de 24.06.2008 este fixă în primele trei luni și variabilă în următoarele.
Față de această împrejurare, instanța de fond a apreciat că menționarea unui comision de rambursare anticipată în modalitatea descrisă la pct. 9 lit. f din convenția de credit creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare a contractului de credit, contrar bunei credințe, întrucât deși legea obligă banca să nu încaseze comision de rambursare anticipată în cazul în care rambursarea intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă, banca nu a respectat această obligație.
Deși din cuprinsul notificării din data de 17.02.2011 rezulta că acel comision de rambursare anticipată a fost redus, în conformitate cu cerințele ordonanței, în cursul procesului nu a dovedit această împrejurare.
În consecință, apreciind că erau îndeplinite toate cerințele impuse de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. f referitor la comisionul de rambursare anticipată, din contractul de credit.
5. Referitor la clauza prevăzută de pct.6 din convenția de credit
Clauza prevăzută la pct. 6 prevede că în dobânda anuală efectivă (D.) sunt incluse dobânda anuală, comisionul de analiză a documentației, de acordare credit și de administrare, cheltuieli efectuate cu încheierea poliției de asigurare de viață, comisionul de urmărire riscuri, precum și alte costuri.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a criticat includerea în D. a comisioanelor criticate ca fiind abuzive.
Având în vedere că instanța a constatat caracterul abuziv al comisionului de urmărire riscuri, iar acest comision figurează inclus în dobânda anuală efectivă (D.) prevăzut de pct. 6 din contract, instanța a apreciat caracterul abuziv al clauzei doar prin raportare la comisionul de urmărire riscuri.
6. Cererea prin care reclamantul solicită să se constate că a achitat suma de 3.444 lei
Instanța de fond a constatat că, reclamantul a formulat un capăt de cerere distinct prin care a solicitat ca instanța să constate că a achitat o suma de bani reprezentând comision de acordare credit, comision de administrare, comision de urmărire riscuri.
Este evident că cererea este una în constatare, iar regimul juridic al acesteia este reglementat de art. 35 din codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010). Potrivit acestui articol, cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. (…). Din acest text de lege, rezultă că pe calea unei cereri în constatare se poate solicita constatarea unui drept, nu însă și a unei situații de fapt. Mai mult, cererea este inadmisibilă chiar în cazul în care se solicită constatarea unui drept, dacă reclamantul are posibilitatea formulării acțiunii în realizare.
Or, în cauză, a constatat că reclamantul a plătit suma de bani de 3.444 lei reprezentând comision de acordare credit, comision de administrare, comision de urmărire riscuri înseamnă a constata o situație de fapt, ceea ce este inadmisibil.
Pentru considerentele arătate, instanța a respins cererea prin care reclamantul a solicitat să se constate că a achitat suma de bani reprezentând comision de acordare credit, comision de administrare, comision de urmărire riscuri .
7. Referitor la cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la comunicarea unui nou grafic de rambursare, având în vedere soluția la care a ajuns instanța în urma deliberării, instanța a apreciat că se impunea admiterea acestei cereri și obligarea pârâtei la comunicarea unui grafic de rambursare conform celor stabilite prin hotărâre.
8. În ceea ce privește cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată
Reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată însă nu a făcut dovada efectuării acestora. Prin urmare, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant va fi respinsă ca neîntemeiată.
Pe de altă parte, pârâta a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 5.499,77 lei, reprezentând onorariu avocat.
Față de soluția la care a ajuns instanța în urma deliberării, în temeiul art. 453 C.proc. civ, care prevede că partea care a pierdut procesul va fi obligat la cheltuieli de judecată, având în vedere că acțiunea a fost admisă numai în parte, instanța, a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 1.833,25 lei reprezentând cheltuieli de judecată ( 1/3).
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel, apelantul E. M., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în parte și pe cale de consecință, rejudecând cauza în fond, să se dispună:
- constatarea nulității absolute a clauzei contractuale abuzive inclusa in contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din 24.06.2008, respectiv pct. 9 lit. a;
- sa se constate ca reclamantul a achitat suma de 738 lei reprezentând comision de acordare in baza unei clauze lovite de nulitate absoluta si ca aceasta plata este nedatorata,
- obligarea paratei la restituirea sumei de 738 lei reprezentând comision de acordare a creditului, obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate de la data plații fiecărei sume nedatorate si pana la plata efectiva a acestor debite, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că în mod greșit prima instanța a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 1833.25 lei reprezentând cheltuieli de judecata .
Consideră ca onorariul avocatului este foarte mare( 5499,77 lei) raportat la complexitatea cauzei si trebuie sa fie cenzurat de către instanța de apel.
Conform art. 453 din C.P.C. instanța poate obliga la plata cheltuielilor de judecata atunci când acțiunea a fost admisa in parte, dar prin acest art. nu se impune judecătorului o obligație de a acorda cheltuieli de judecata.
La data de 24.06.2008 a încheiat cu parata un contract de credit bancar pentru persoane fizice, având ca obiect un credit de trezorerie nenominalizat cu dobânda fixa in primele 3 luni pentru nevoie personale, in valoare de_ lei, cu o perioada de rambursare de 120 luni.
Punctul 9 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ precizează ca: „pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile in funcție de evoluția pieței financiar bancare:
- comision de acordare credit de 4,50%flat
- comision de administrare de 8.20RON lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct.1
- Comision de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,05% flat;
- Comision de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00% flat
- Comision de urmărire riscuri de 27,88 RON lunar, reprezentând un procent de 0,17% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1
- comision rambursare anticipata:
- in primele 36 luni de creditare: 4,5%, minim 30 euro sau echivalent;
- intre 37 si 60 luni: 3,00%, minim 30 euro sau echivalent;
- intre 61 si 120 luni: 2,5% minim 30 euro sau echivalent;
- peste 121 luni, 2,00%, minim 30 euro sau echivalent."
Comisionul de acordare a creditului, prevăzut de pct. 9 lit. a din contractul de credit bancar, este in valoare de 4,50% din valoarea totala a creditului, adică 738 lei, asa cum este precizat in Contractul de credit bancar nr._. Considera apelantul comisionul de acordare a creditului ca fiind un comision perceput abuziv, motiv pentru care clauza ce-l conține trebuie considerata a fi nula absolut.
După cum rezultă din lege, pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă, trebuie să fie îndeplinite trei condiții: clauza să nu fi fost negociată cu consumatorul, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între părțile contractante și dezechilibrul să fie rezultatul acțiunilor întreprinse cu rea-credință de către profesionist.
Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze si lipsa bunei-credinte a băncii trebuie analizate in funcție de justețea acestui comision fata de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea sa de acordare a creditului.
Comisionul de acordare nu se justifica in contextul in care parata susține ca acest comision acoperă cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit. Aceste cheltuieli nu trebuie sa se raporteze la valoarea creditului, ci la complexitatea si documentele care se întocmesc cu privire la acel credit. Parata nu a arătat in apărarea sa care este documentația care a fost întocmita cu prilejul acordării creditului pentru a putea verifica daca suma încasata de către parata este justificata sau nu.
Din modul de formulare rezulta ca acest comision nu a suportat negociere, iar parata nu a combătut aceasta critica in mod eficient.
În momentul in care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegala, în raport cu banca.
Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revine obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, clauzele cu împrumutatul.
Întreaga convenție de credit este alcătuita din mai multe documente standardizate, denumite „condiții generale" si „condiții speciale" care sunt in mod evident utilizate de către parata in relațiile comerciale cu toți clienții săi. Clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul întrucât sunt dinainte stabilite de către împrumutător, singurele elemente de diferențiere fiind suma împrumutata si data scadenta, contractul devenind astfel unul de adeziune, încălcând dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea 193/2000.
Legea nr. 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii. Conform acestei directive sunt definite noțiunile de „condiții inechitabile, consumator, vânzător sau furnizor."
De asemenea se prevede ca o condiție contractuala care nu s-a negociat individual se considera ca fiind inechitabila daca, in contradicție cu condiția de buna credința, provoacă un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor ce decurg din contract, in detrimentul consumatorului.
S-a arătat ca, se considera întotdeauna ca o condiție ce nu s-a negociat individual e condiția ce a fost redactata in prealabil, iar din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenta conținutul condiției in special in cazul unui contract standard formulat in avans.
Legat de incidența dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 arată apelantul că potrivit art. 1alin. 3 din Legea nr. 193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii.
Conform art. 4 alin. 1 o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor. La alin. 2 se arata ca o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.
Contractul încheiat este unul preformulat, standard, iar eventualele diferențe dintre el si alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client in parte.
Jurisprudența a statuat că toate contractele standard preredactate trebuie considerate contracte de adeziune, deoarece consumatorul se află pe o poziție inferioară profesionistului atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare; mai mult, chiar Legea nr. 193/2000 reglementează o prezumție relativă a caracterului ne-negcciat al contractelor preredactate. Rezultă astfel că, în cazul contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, sarcina demonstrării caracterului negociat incumbă profesionistului. Instanțele apreciază că tot profesionistului îi revine și sarcina de a demonstra buna sa credință în redactarea contractului. .
Jurisprudența europeană a afirmat că buna-credință presupune credința rezonabilă a băncii că un consumator ar fi acceptat clauzele introduse în contractul preformulat și în urma unei negocieri individuale.
Pârâta B. C. R. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 466 și urm. NCPC a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 974/14.04.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr._, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de intimatul-reclamant ca nefondată. Solicită și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat și taxe de timbru, atât cele solicitate în judecata în fond, cât și cele aferente promovării și susținerii prezentului apel.
I. Aspecte juridice esențiale în soluționarea prezentului apel:
(1) Sentința instanței de fond în sensul constatării caracterului abuziv al dispozițiilor contractuale referitoare la dobânda revizuibilă și la comisioanele bancare prevăzute în Contractul de credit nr._/24.06.2008 este nelegală și netemeinică întrucât:
a)sancțiunea clauzelor abuzive nu este nulitatea absolută, așa cum eronat a apreciat instanța de fond, întrucât răspunderea profesionistului în temeiul Legii nr. 193/2000 se angajează exclusiv pe tărâm delictual, aspecte confirmate prin Decizia Curții Constituționale nr. 1535/2009, decizie cu caracter obligatoriu pentru instanța de judecată potrivit art. 147 din Constituția României:
b)Contractul de credit este guvernat în mod exclusiv de Legea 289/2004 care constituie legea specială în cauză, iar completarea acesteia cu alte dispoziții normative, inclusiv cu Legea nr. 193/2000 se face numai acolo unde legea specială nu prevede. Or, atât conținutul contractului, cât și drepturile consumatorului la accesarea unui contract de credit sunt reglementate exclusiv de legea specială, iar nu de cea generală, hotărârea apelată fiind nelegală din această perspectivă;
c)Mai mult, Directiva 2008/48/CE care a fost transpusă în activul legislativ prin OUG 50/2010 nu este aplicabilă cauzei deduse judecății, contrar susținerilor eronate ale instanței de fond;
d)Susținerile instanței de fond cu privire la profitarea apelantei de lipsa de diligentă a reclamantului este profund nelegală și netemeinică, o atare conduită nefiind imputabilă băncii;
e)Așa cum s-a reținut și în doctrină", "... vinovăția băncii de a nu fi presupus ignoranta clientului poate fi reținuta numai excepțional, fiind de neconceput ca banca sa aibă obligația de a oferi fiecărui client si pentru fiecare operațiune, cu titlu preventiv, toate informațiile juridice si economice pentru protejarea intereselor acestuia. Este de datoria clientului sa ceara informațiile de care are nevoie, dupa cum tot clientul este dator sa ceara explicații suplimentare, nicidecum nu este obligata banca sa presupună ca clientul nu a inteles ceea ce i s-a spus";
f) Chiar dacă contractul de credit este calificat ca fiind preformulat, singura obligație impusă profesionistului este cea prevăzută la art. 5 din Legea nr. 193/2000, respectiv obligația remiterii, la cererea consumatorului, a unui exemplar din contractul pe care îl propune, susținerile instanței cu privire la lipsa dovezii de negociere fiind contrazisă de rezultatul acesteia: încheierea contractului de credit;
g)Argumentele reținute de instanța de fond tind să generalizeze o presupusă atitudine abuzivă a Băncii plecând de la exacerbarea unei presupuse stări de inferioritate și incapacitate, ceea ce este inadmisibil raportat la conduita reclamantului reținută de instanță;
h)Mai departe, deși reține caracterul abuziv al clauzelor contractuale care reglementează dobânda și comisioanele bancare, instanța de fond susține teza dezechilibrului semnificativ produs contrar bunei credințe, fără a arată care au fost argumentele care au condus instanța către o asemenea aserțiune, contrar art. 425 alin. 1 lit. b) NCPC, ceea ce este nelegal;
i)Conform jurisprudenței europene ignorate de instanța de fond, dezechilibrul semnificativ nu se poate aprecia exclusiv din perspectiva sarcinii pecuniare care revine consumatorului, ci dezechilibrul se apreciază din perspectiva eventualelor „atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale,..", așa cum reiese din Hotărârea CJUE din 16.01.2014 în cauza C226/12 Constructora Principado SA vs.José Ignacio Menéndez Alvarez;
j) în ceea ce privește înlocuirea dobânzii cu formula indicată de către reclamant, soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât așa cum corect se susține suplinirea trebuie să aibă în vedere exclusiv dispozițiile legale supletive ale OUG 50/2010 care nu reglementează cuantumul, ci numai formula de calcul, întrucât marja fixă este cea stabilită exclusiv de creditor, iar nu de debitor;
k) Reducând dobânda contractuală la procentul Robor la 3 luni (1,25%) plus marja fixă de 2,95% instanța a stabilit la solicitarea reclamantului o dobândă contractuală de 4,20% net inferioară dobânzii fixe de 9,9% stabilite pentru primele 3 luni de creditare, ceea ce este nelegal și netemeinic;
1) Contrar susținerilor eronate ale instanței de fond cuantumul comisioanelor bancare este prevăzut în mod clar și inteligibil în cuprinsul contractului de credit, iar reclamantul a putut să cunoască obligativitatea perceperii acestora atât din cuprinsul contractului, cât și din graficele de rambursare primite de acesta;
m) De asemenea, caracterul abuziv al comisionului de administrare a fost apreciat de către instanța de fond fie ca fiind contrar dispozițiilor OUG 50/2010, ceea ce este nelegal, acest examen excedând condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000.
II. Hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind dată cu ignorarea legii speciale și cu aplicarea greșită a dispozițiilor legii generale
(2) Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._/24.06.2008 a fost acordat de către Subscrisa pentru suma de 16.400,00 lei, reprezentând credit de nevoi personale pe o durată totală de 120 luni.
(3)Instanța de fond a respins în mod nefondat apărarea băncii cu privire la incidența Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, ca lege specială care exclude de la aplicare Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
(4)Procedând în acest sens, instanța de fond a ignorat atât prevederile art. 20 din Legea nr. 289/2004, cât și prevederile art. 3 alin. 2) din Legea nr. 193/2000, ceea ce este nelegal.
(5)Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii s-a statuat după cum urmează: „Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea speciala."
(6)Or, atâta timp cât Contractul de credit analizat este pentru nevoi personale, clauzele acestuia sunt guvernate de Legea nr. 289/2004 ca lege specială, care cuprinde reguli derogatorii în ceea ce privește conținutul unui contract de credit (art. 6-9 din Legea nr. 289), dispoziții ignorate de către instanța de fond.
(7)În raport de aceste dispoziții legale, solicită să se constate că dispozițiile contractuale referitoare la dobânda contractuală corespundeau prevederilor legii speciale, art. 4 alin. 5) din Legea nr. 289/2004 dispunând expres că în cazul contractelor de credit care conțin clauze ce permit modificarea ratei dobânzii si a valorii sau nivelului altor costuri conținute in D., dar care nu pot fi cuantificate la data calculării, D. se calculează prezumandu-se ca aceste valori vor ramane fixe si se vor aplica pana la finalul contractului de credit.
(8) De asemenea, nivelul comisioanelor și modul de reglementare al acestora corespund dispozițiilor inserate la art. 8 lit. e) din Legea nr. 289/2004 potrivit căruia contractul de credit trebuie să cuprindă o lista a elementelor de cost prevăzute la art. 4 alin. (2) si care revin consumatorului, cu excepția costurilor datorate de consumator pentru nerespectarea unuia dintre angajamentele sale din contractul de credit, care nu sunt cuprinse in calculul D., dar care cad in sarcina consumatorului in anumite condiții, precum si precizarea acestor condiții. In cazul in care valoarea exacta a acestor componente este cunoscuta, o astfel de valoare trebuie sa fie indicata. In caz contrar, trebuie sa fie indicata o metoda de calcul sau, pe cat posibil, o cat mai realista valoare estimativa;
(9)D. fiind că atât dobânda stabilită prin Contractul de credit, cât și comisioanele bancare corespund reglementării legale special aplicabile, nu se poate reține încălcarea nici unei norme imperative referitoare la protecția consumatorului, cu atât mai puțin nu se poate conchide că o asemenea prevedere contractuală ar avea caracter abuziv, sentința apelată fiind nelegală din această perspectivă.
(10)Mai departe, în urma unei priviri de ansamblu asupra sentinței atacate, instanța de control judiciar va observa că, din perspectiva judecătorului fondului, obligațiile de plată ale reclamantului pentru creditul pus la dispoziție este în afara legii, clauzele respective fiind considerate nule absolut, ceea ce este eronat.
(11) Argumentele reținute tind să generalizeze o presupusă atitudine abuzivă a Băncii plecând de la exacerbarea unei presupuse stări de inferioritate și incapacitate, fără însă a da vreun exemplu măcar de situație în care B. a profitat de această presupusă lipsă de cunoaștere a consumatorului reclamant oportunist.
(12 )0 analiză critică a conduitei intimatului reclamant prin prisma termenilor utilizați în clauza contractuală referitoare la comisionul de acordare a creditului precum și a posibilității intimatului de a solicita informații atât anterior, cât și ulterior încheierii contractului de credit, element deopotrivă important în conturarea voinței reale a părților, subliniază netemeinicia hotărârii instanței de fond.
(13)în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 193/2000 invocate în cauză, intimata este într-o vădită eroare de drept, întrucât acestea nu reglementează o excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor, ci constituie un caz de aplicare a principiului interpretării clauzelor contractuale care sunt neclare și echivoce, sau pentru înțelegerea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate.
(14) Pentru a veni în întâmpinarea eventualelor dificultăți ce ar reieși din interpretarea clauzelor contractuale, Legea nr. 193/2000 instituie două prezumții legale care sunt rezultatul compromisului juridic între nevoia de a proteja consumatorii și libertatea contractuală, compromis în cadrul căruia importanța capitală o reprezintă alegerea făcută de consumator .
a.Prima prezumție legală este instituită de Legea nr. 193/2000 în legătură cu acele clauze care au fost stabilite „...fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare" în privința cărora legiuitorul instituie o singură obligație în sarcina profesionistului, respectiv obligația remiterii, la cererea consumatorului, a unui exemplar din contractul pe care îl propune (a se vedea art. 5 din Legea nr. 193/2000).
b.Cea de-a doua prezumție legală se referă la ceea ce este considerat întotdeauna ca negociat, respectiv clauzele referitoare la obiectul principal al contractului si la necesitatea satisfacerii cerințelor de preț și de plată cu produsele și serviciile oferite în schimb, prețul fiind elementul cel mai bine înțeles de către un consumator diligent și atent în raport cu obligațiile asumate.
c.Potrivit art. 4 alin. 6) din Legea 193/2000 „..evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil", aceste dispoziții fiind o aplicație a principiului tradițional de interpretare potrivit căruia interpretarea contractelor se face cu prioritate potrivit art. 977 -982 C.civ. și numai în caz de îndoială se face potrivit art. 983 C.civ." (a se vedea decizia ÎCCJ nr. 972/24.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ ).
(15) De asemenea, Legea nr. 193/2000 enumera la art. 4 alin. 1) condițiile pe care trebuie să le analizeze instanța de judecată în evaluarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.
(16) Analizând condițiile legale instituite de legiuitor, se poate observa cu ușurință că susținerile instanței de fond sunt nelegale, clauzele contractuale criticate de intimatul reclamant neputând fi considerată ca fiind abuzive.
(17)Ceea ce impune însă Legea nr. 193/2000 și toate dispozițiile în materia vizată (atât OG 21/1992 cât și Legea nr. 190/1999) este oferirea consumatorului a unui grad ridicat de informare, pentru ca acesta să aibă posibilitatea alegerii produsului sau serviciului care corespunde cel mai bine intereselor sale.
(18) Intimatul reclamant a avut posibilitatea de a se informa deplin în ceea ce privește obligațiile contractuale, preferând să citească și să semneze contractul de credit. Or, acceptarea în atare condiții a termenilor contractuali propuși de Bancă echivalează cu negocierea în forma cea mai simplă și cu încheierea perfect valabilă a contractului, contrar susținerilor nefondate ale instanței de fond.
(19)Principiul pacta sunt servanda consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil de la 1864, își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.
(20)Prin urmare, deși protejat, consumatorul nu poate invoca grava sa neglijență în încercarea de a obține foloase ce nu i se cuvin, întrucât nemo auditur propria turpitudinem allegans.
(21)Așa cum s-a reținut și în doctrină, "... vinovăția băncii de a nu fi presupus ignoranta clientului poate fi reținuta numai excepțional, fiind de neconceput ca banca sa aibă obligația de a oferi fiecărui client si pentru fiecare operațiune, cu titlu preventiv, toate informațiile juridice si economice pentru protejarea intereselor acestuia. Este de datoria clientului sa ceara informațiile de care are nevoie, după cum tot clientul este dator sa ceara explicații suplimentare, nicidecum nu este obligata banca sa presupună ca clientul nu a înțeles ceea ce i s-a spus".
Analizând actele și lucrările dosarului, hotărârea apelată prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța de control judiciar constată următoarele:
Referitor la primul motiv de apel formulat de apelantul E. M., respectiv constatarea nulității absolute a clauzei contractuale abuzive inclusă în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr._ din 24.06.2008 art. 9 pct. a, tribunalul constată că în mod corect prima instanță a respins acest capăt de cerere, apreciind că acest comision este perceput pentru exercitarea obiectului de activitatea al apelantei pârâte și are legătură directă cu cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit.
Prin perceperea unui comision de acordare a creditului nu s-a creat reclamantului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe.
Referitor la celelalte două motive de apel, invocate de apelantul E. M., și acestea vor fi respinse de către tribunal, întrucât suma de 738 solicitată de apelant, reprezintă suma achitată ca urmare a perceperii de către bancă a comisionului de acordare a creditului, or ca urmare a respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind plata comisionului de acordare credit, cererea de constatare a plății de către apelant a acestei sume și cererea de restituire nu sunt întemeiate.
Tribunalul mai constată că prin cererea de apel, apelantul a criticat hotărârea primei instanței și sub aspectul obligării apelantului E. M. la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 2 cod de procedură civilă, când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere faptul că în fața instanței de fond, reclamantul apelant E. M. a solicitat cheltuieli de judecată, dar nu a făcut dovada efectuării acestora, iar pârâta a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 5 499, 77 lei, în mod corect prima instanță față de soluția de admitere în parte a acțiunii a obligat apelantul reclamant la plata cheltuielilor de judecată proporțional cu capetele de cerere respinse.
Referitor la critica formulată de apelanta B. C. R., în primul motiv de apel, tribunalul constată că sancțiunea clauzelor abuzive este nulitatea absolută, așa cum în mod corect a apreciat instanța de fond.
Deși Legea nr. 193 /2000 privind clauzele abuzive dintre profesioniști și consumatori nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute.
Astfel consecința constatării caracterului abuziv a unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. Legea nr. 193 /2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, ori potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică.
Referitor la critica privind legea aplicabilă în speță, tribunalul constată că potrivit art. 20 din Legea nr. 289/2004 (abrogată prin art. 90 din OUG nr. 50/2010) care reglementează regimul juridic al contractelor de credit, această lege, se completează cu dispozițiile legii nr. 193/2000.
În ceea ce privește noțiunea de clauză abuzivă art. 3 din Directiva 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Alineatul 3 al art. 4 din legea nr. 193/2000, instituie o prezumție relativă al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.
Legea nr. 193/2000 nu exclude de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul .
Din materialul probator administrat în fața instanței de fond, se constată că apelanta pârâtă nu a probat că a negociat direct cu consumatorul, clauzele pentru care s-a solicitat nulitatea absolută, prezumția relativă instituită de art. 4 alin. 3 din legea nr. 193/2000, nefiind răsturnată.
Tribunalul constată că instanța de fond a analizat fiecare clauză din contract a cărei nulitate absolută s-a solicitat punând în balanță pe de-o parte principiul forței obligatorii a contractului, care este un principiu fundamental al dreptului privat și pe de altă parte principiul bunei credințe și al protecției consumatorului, ca parte contractantă vulnerabilă și susceptibilă de a fi supusă unor abuzuri.
Astfel referitor la cauza înserată în pct. 5 din convenția de credit în mod corect prima instanță a reținut caracterul abuziv al acestei clauze raportat la dobânda de referință administrată, care potrivit art. 2.10 lit. d din Condiții generale de creditoare poate fi modificată de bancă, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de evoluția pieței.
Prin art. 9 ind. 3 lit. g pct. 1 din OG nr. 21/1992, privind protecția consumatorului s-a stabilit că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau în modificările legislative care impun acest lucru. De asemenea tribunalul constată că banca nu putea modifica unilateral modul de calcul al dobânzii fără acordul consumatorului.
În urma înlăturării clauzei abuzive privind dobânda variabilă, în mod corect prima instanță a arătat că dobânda variabilă urmează să fie stabilită potrivit art. 37 din OUG nr. 50/2010 cu aplicarea marjei fixe menționată de art. 5 din contract.
Tribunalul constată că în mod corect a apreciat prima instanță caracterul abuziv al comisionului de administrare, raportat la modalitatea de calcul al acestuia.
Referitor la comisionul de urmărire riscuri, prin perceperea acestui comision fără reglementarea unei obligații corelative a băncii se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, riscul contractului fiind acoperit și prin încheierea poliței de asigurare.
Referitor la comisionului de rambursare anticipată, menționat în art. 9 lit. f din Convenția de credit bancar pentru persoane fizice nr._, acesta a fost perceput cu încălcarea art. 68 lit. c din OUG nr. 50/2010.
Pentru toate aceste considerente apreciind hotărârea instanței de fond ca fiind legală și temeinică, în temeiul art. 480 alin. 1 cod de procedură civilă, tribunalul va respinge apelurile formulate de apelanții E. M. și B. C. R. împotriva S.C. nr. 974 din 14.04.2015, pronunțată de Judecătoria Bârlad, pe care o păstrează.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca neîntemeiate apelurile formulate de apelanții E. M. și B. C. R. împotriva S.C. nr. 974 din 14.04.2015, pronunțată de Judecătoria Bârlad, pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată in ședință publică, azi, 26 .10 .2015.
Președinte, O. C. | Judecător, C. M. | |
Grefier, E. G. |
Red. C.M. -19.11.2015
Tehnored. E.G./C.M.
4 ex./19.11.2015
. BCR, 1 ex. apelatului E. M./19.11.2015
Judecător fond . B. G.
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 999/2015. Tribunalul... | Plângere contravenţională. Decizia nr. 1427/2015. Tribunalul... → |
|---|
