Pretenţii. Decizia nr. 1317/2012. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1317/2012 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 27-11-2012 în dosarul nr. 1317/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1317/R/2012
Ședința publică de la 27 Noiembrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE P. C. D.
Judecător E. R. I.
Judecător M.-C. Ț.
Grefier R. A.
S-a luat în examinare soluționarea cererii de recurs declarată de către recurenții - reclamanți A. I., B. M., B. C., C. V., C. P., C. S. Nicușor, C. C., C. L., C. E., D. V., D. S., G. V., G. D., L. M., M. I., M. Ș., M. N., M. A., N. E., P. P., P. E., R. D., S. V., T. G., T. E. D. și V. N. în contradictoriu cu intimata - pârâtă Asociația Păgubiților de A. cu domiciliul în sector 4, București, ., ., . civile nr. 2915 din 28.09.2012, pronunțată de Judecătoria V., având ca obiect pretenții - recurs la sentința de declinare a competenței.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții – reclamanți M. Ș., personal și identificat în baza CI . nr._,C. V., personal și identificat în baza CI . nr._, P. P., personal și identificat în baza CI . nr._, M. I., personal și identificat în baza CI . nr._, M. N., personal și identificat în baza CI . nr._, M. A., personal și identificat în baza BI . nr._ și N. E. personal și identificat în baza CI . nr._, lipsă fiind celelalte părți. De asemenea, la apelul nominal răspunde și numitul D. N. identificat în baza CI . nr._ care învederează că este soțul recurentei D. V..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează următoarele: cauza se află la primul termen de judecată; procedura de citare este legal îndeplinită; prin serviciul registratură, la data de 23.11.2012, recurenții au depus la dosar 26 de chitanțe reprezentând taxă de timbru în cuantum de 4 lei și timbre judiciare de 0,15 lei; prin serviciul fax al instanței, la data de 20.11.2012, intimata – pârâtă a depus întâmpinare; se solicită judecarea cauzei în lipsă;
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care,
Instanța constată că pentru prezenta cerere de recurs se datora o singură taxă de timbru în cuantum de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei și nu individual pentru fiecare recurent în parte. Față de această împrejurare, anulează o singură taxă de timbru achitată de către recurentul Aionoaei I. cu chitanța nr. 602-4866/16.11.2012 în cuantum de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, constatând complinit timbrajul datorat pentru prezenta cerere.
Totodată, sunt restituite recurenților prezenți în instanță la acest termen chitanțele și timbrele judiciare aferente, cu care aceștia au achitat taxa de timbru, cu mențiunea „nefolosită în acest dosar”.
În ceea ce privește celelalte chitanțe depuse la dosar de recurenții ce nu sunt prezenți la acest termen, instanța dispune restituirea acestora
La interpelarea instanței, recurenții prezenți arată că nu au alte cereri de formulat, probe de solicitat sau acte de depus la dosar.
Instanța constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs invocate.
Având cuvântul, recurenții prezenți solicită admiterea cererii de recurs și pe cale de consecință respingerea excepției necompetenței de soluționare a instanței de fond.
În temeiul art. 150 Cod proc.civ., instanța declară dezbaterile închise și lasă cauza în pronunțare, după care s-a trecut la deliberare conform art. 256 Cod procedură civilă, dându-se decizia de față.
INSTANȚA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2915/28.09.2012 a Judecătoriei V., a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții: A. I., B. M., B. C., C. V., C. P., C. S. Nicușor, C. C., C. L., C. E., D. V., D. S., G. V., G. D., L. M., M. I., M. Ș., M. N., M. A., N. E., P. P., P. E., R. D., S. V., T. G., T. E. D. și V. N. în contradictoriu cu pârâta ASOCIAȚIA PĂGUBIȚILOR DE A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Judecătoria V. a fost investită cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect plata de daune morale determinate de incidența art. 723 Cod procedură civilă și de abuzul de drept procedural invocat a fi săvârșit de partea pârâtă.
A reținut că această excepție se invocă diferit, după cum norma de competență ce se pretinde a fi fost încălcată are caracter imperativ sau dispozitiv.
Jurisprudența instanței supreme din România - Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată în regulator de competență apreciază că atunci când nu există niciun criteriu care să antreneze din punct de vedere teritorial, competența în primă instanță în funcție de domiciliul pârâtului, de locul plății, de locul în care obligația a luat naștere ori urmează a fi executată, de locul așezării profesionale ori al punctului de lucru, autoritatea judiciară are posibilitatea de a invoca - fie și din oficiu - excepția necompetenței materiale.
Conform dispozițiilor de procedură art. 5 Cod procedură civilă: cererea se face la instanța domiciliului, pârâtului sau art. 7 la instanța sediului persoanei juridice.
Deși reclamanții au invocat un prejudiciu moral făcând trimitere la abuzul de drept procedural, știut fiind faptul că instanța competentă a se pronunța asupra unei cereri privind despăgubirile este cea sesizată cu soluționarea pricinii în care s-a săvârșit abuzul, (accesorium sequiter principale) aceștia atașează cereri înaintate în litigii aflate pe rolul Judecătoriei V., Tribunalului V., încheierii pronunțate de Judecătoria Iași, sau o hotărâre soluționată de Judecătoria V. (în care APAR nu a fost parte litigantă), oricare intre instanțe putând fi competentă.
Regula de competență teritorială în cauză este dispozitivă, iar încălcarea atrage necompetența relativă a instanței, ca atare excepția poate fi ridicată de pârât la prima zi de înfățișare ( excepție invocată în cauză).
Cererea pendinte are caracter personal, întrucât se încearcă valorificarea unui drept personal.
A apreciat că nu se putea recunoaște dreptul reclamanților de a se adresa oricăreia dintre instanțele naționale competente, fără ca pârâtul sau instanța din oficiu să poată interveni deoarece s-ar opune norma de competență alternativă și astfel pârâtul va fi expus riscului de a se judeca practic oriunde. Această consecință va fi analizată pe tărâmul CEDO.
Instanța reține că în lumina art. 20 alin. 2 din Constituție, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia pe de o parte cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului),iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.
Judecătorul național este chemat să asigure din oficiu atât aplicarea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale, cât și reglementările și jurisprudența comunitară.
În această privință, Curtea de Justiție de la Luxemburg (în continuare CEJ) apreciind cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim-judecător comunitar a reținut că „Este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național care s-ar opune"" (Hotărârea pronunțată în data de 13.03.2008, în cauzele conexe C 383/06, C 385/06, par.59).
CEJ a stabilit de asemenea că: „Orice instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să aplice dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile care acesta le conferă cetățenilor și este obligată ca atare să nu aplice orice prevedere din dreptul național care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară ori ulterioară regulii comunitare" (Hotărârea pronunțată în 09.03.1978).
In egală măsură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că judecătorul național, în calitate de prim-judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are „obligația de a asigura efectul deplin a normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (CEDO, Hotărârea din 26.04.2007, pronunțată în cauza D. P. împotriva României).
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a stabilit că „statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale".
Concluzionând s-a reținut că instanța națională nu numai că se putea sesiza din oficiu ci are chiar obligația de a se sesiza din oficiu pentru a înlătura normele interne sau modalitățile de interpretare a acestora care sunt contrare dispozițiilor comunitare sau drepturilor fundamentale ale omului, recunoscute prin tratate.
Teoretic, dacă se respingea excepția de necompetență teritorială s-ar recunoaște implicit dreptul reclamanților de a se adresa oricăreia dintre instanțele naționale competente material, fără ca pârâtul sau instanța din oficiu să poată interveni, deoarece s-ar opune cu succes norma de competență alternativă.
In mod corelativ, în ceea ce îl privea pe pârât, acesta s-ar vedea obligat să accepte o situație imprevizibilă (până la momentul sesizării instanței) și inechitabilă (după declanșarea procedurii).
Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mai multe rânduri „principiul legalității (care traversează întreaga reglementare CEDO) presupune că prevederile aplicabile ale dreptului intern să fie suficient de accesibile, precise și previzibile în ceea ce privește aplicarea lor (B. contra României).
Instituirea indirectă a unei competențe prin care toate instanțele egale în grad de pe teritoriul României devin competente să judece aceeași cauză ar duce implicit pentru pârâtă la încălcarea exigențelor de previzibilitate și precizie garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legii lipsindu-i claritatea în privința consecințelor pe care le are pentru pârâtă.
Mai precis, în perioada anterioară declanșării procedurii, pârâtul s-ar afla într-o stare de incertitudine totală, dat fiind faptul că instanța care ar putea să judece un eventual litigiu intervenit între ea și reclamantă, ar depinde exclusiv de voința acesteia din urmă, iar ulterior sesizării oricăreia dintre instanțe, s-ar vedea lipsită de protecția pe care ar trebui să i-o confere legea pentru respectarea unei proceduri echitabile.
Instanța a apreciat că o astfel de interpretare contravine fundamental principiului pe care se sprijină întreaga reglementare a competenței teritoriale (ratio legis), aceste norme fiind instituite pentru a determina precis instanțele care pot judeca un anumit litigiu (chiar și în cazul competenței teritoriale alternative).
Printr-o astfel de abordare se creea un puternic dezechilibru procesual încă din momentul declanșării acestuia, ceea ce duce la încălcarea principiului „egalității armelor" consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca fiind o garanție implicită a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție.
Așa cum a rezultat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul „egalității armelor" semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurilor în fața instanțelor de judecată, fără ca vreuna dintre ele să fie avantajată în raport de cealaltă parte din proces.
Acest principiu constituie numai un element component al noțiunii mai largi de „proces echitabil", una dintre garanțiile privitoare la desfășurarea corectă a procesului prin care se vizează realizarea unui „just echilibru" între părțile litigante, de o așa manieră încât să nu fie puse într-o situație de net dezavantaj una față de alta.
Instanța a apreciat că introducerea cererii la Judecătoria V., nu avea suport în norme de drept procesual.
Raportat celor expuse, instanța a declinat cauza spre soluționare Judecătoriei Sector 4 (ca instanță în circumscripția căreia se află sediul persoanei juridice).
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs recurenții A. I., B. M., B. C., C. V., C. P., C. S. Nicușor, C. C., C. L., C. E., D. V., D. S., G. V., G. D., L. M., M. I., M. Ș., M. N., M. A., N. E., P. P., P. E., R. D., S. V., T. G., T. E. D. și V. N., invocând următoarele:
Recurentii au arătat ca paratul, in calitatea avuta, s-a prevalat de dispozițiile art. 49 C. pr. Civ, confundând un drept propriu pe care nu-l avea, cu interesul propriu de natura materiala. Prin urmare, atât timp cat interesul propriu nu se poate confunda sub nici o forma cu dreptul propriu-real si absolut, paratul, in calitatea sa de Președinte A.P.A.R., nu avea vreun drept al sau recunoscut, pe care sa-1 valorifice.
Cu toate acestea, a intervenit atat in acțiunile recurenților cat si in ale altor persoane, punând tot felul de condiții si obstrucționări, inca din anul 2009. Prin aceste fapte ilicite a creat mari prejudicii patrimoniale si nepatrimoniale, prin interzicerea realizării dreptului garantat de lege, prin acțiuni de hărțuire repetate la adresa recurentilor.
Au invocat ca întrucât cererea are ca obiect acțiunea delictuala, prin prisma prevederilor legale aplicabile in materie precum si a practicii judiciare, are o competenta alternativa, astfel incat au posibilitatea fie de a alege instanța de la sediul paratului fie instanța in circumscripția căreia s-au săvârșit faptele ilicite. Pe cale de consecința, reclamanții au ales instanța de la sediul unde s-au săvârșit faptele ilicite, motiv care nu poate constitui drept temei legal pentru a fi declinata competenta teritoriala, fiind astfel privați de oportunitatea pe care cadrul legislativ a creat-o.
Dealtfel, in spete asemănătoare, Judecătoria V. a avut o competenta teritoriala iar atunci când si-a declinat-o, Tribunalul V. a îndreptat eroarea prin admiterea recursului.
In baza acestor motive, solicita sa se admită recursul astfel formulat, sa se caseze hotărârea recurată si sa se dispună trimiterea cauzei la Judecătoria V., instanța competenta teritorial in soluționare.
Au anexat cererii fotocopii de pe următoarele înscrisuri: încheierea Judecătoriei V. din data de 27.09.2011, pronunțata in dosarul nr._, Decizia nr.933/26.10.2010 a Tribunalului V., Sentința penala nr. 1164/30.09.2012, Sentința penala nr. 495/25.04.2012 a Judecătoriei V., Decizia penala nr. 739/26.06.2012 a Curții de Apel Iasi, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva numitului D. M. C..
In drept, au invocat prevederile art. 158, art. 10 punct 8, art. 12, art. 304 punct 9, Cod procedura civila.
Totodată, in temeiul art.242 al.2 Cproc. Civ., solicita judecarea prezentei cauze si in lipsa.
Intimata ASOCIAȚIA PĂGUBIȚILOR DE A. DIN ROMÂNIA (A.P.A.R.), a formulat si depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de carte recurenții reclamanți, ca neîntemeiat.
A arătat ca sentința a fost data cu respectarea legii si a Codului de Procedura Civila, Prin întâmpinarea depusa la dosarul de fond, parata a ridicat excepția de necompetenta teritoriala a instanței in raport cu art. 5. prima teza din Codul de procedura civila. Fiind o excepție de ordine publica, primează asupra oricăror altor discuții din cauza astfel incat instanța, văzând ca nu exista vreo relație contractuala intre parti si nici vreun fel de împiedicare a aplicării art. 5, teza 1, a soluționat cauza prin trimiterea acesteia spre competenta soluționare la Judecătoria Sector 4, București.
Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la dispozițiile legale aplicabile, tribunalul constata ca recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
In speță, recurenții critica hotărârea prin care Judecătoria V. si-a declinat competenta de soluționare in favoarea Judecătoriei Sector 4 București.
Ori, potrivit prevederilor art. 158 din Codul de procedura civila “Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă, ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.
(2)Dacă instanța se declară competentă, va trece la judecarea pricinii, cel nemulțumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului.
(3)Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.”
Astfel cum rezulta din alineatul 3 al articolului anterior menționat, dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție nu garantează dreptul la introducerea unei căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești.
Dreptul de acces nu este absolut și statul poate introduce limitări, bucurându-se de o anumită marjă de apreciere. Astfel, in anumite situații, legiuitorul național poate stabili ca anumite hotărâri sa nu fie supuse niciunei cai de atac, fără a fi încălcat dreptul la acces la justiție.
Instanța europeana a decis, in mod constant, ca limitările dreptului de acces la un tribunal, cuprinse in marja de apreciere lăsata de prevederile Convenției si de jurisprudența organelor la dispoziția statelor, cuprind si condițiile in care poate fi atacata o hotărâre a unor instanțe de fond – Cauza Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei.
F. de cele expuse, având in vedere prevederile art. 158 alineat 3 din Codul de procedura civila, normă ce e in acord cu reglementările europene, tribunalul urmează a respinge recursul declarat, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de către recurenții A. I., B. M., B. C., C. V., C. P., C. S. Nicușor, C. C., C. L., C. E., D. V., D. S., G. V., G. D., L. M., M. I., M. Ș., M. N., M. A., N. E., P. P., P. E., R. D., S. V., T. G., T. E. D. și V. N. împotriva sentinței civile nr. 2915/28.09.2012, a Judecătoriei V., pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2012.
Președinte, P. C. D. | Judecător, E. R. I. | Judecător, M.-C. Ț. |
Grefier, R. A. |
Red. I.E.R./28.12.2012
Tehnoredactat A.R.
2 ex./03.01.2013
Judecătoria V.: judecător G. M..
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1082/2012. Tribunalul... | Fond funciar. Decizia nr. 1330/2012. Tribunalul VASLUI → |
|---|
