1. Administrarea probei cu înscrisuri. Incidentul procedural al înscrierii în fals. Verificările instanţei de judecată. 2. Efectul înlăturării înscrisului constatat fals. îndeplinirea condiţiei rezolutorii care afectează o promisiune de vânzare-cumpărare.
| Comentarii |
|
C. pr. civ., art. 180 şi urm. C. civ., art. 1019
1. în ipoteza în care o parte în proces declară că se înscrie în fals împotriva unor înscrisuri depuse de cealaltă parte, instanţa sesizată cu acest incident procedează în raport de prevederile art. 180 şi urm. C. pr. civ., verificând existenţa unei procuri speciale în sensul declanşării acestei proceduri, cercetând, totodată, intenţia celeilalte părţi de a se prevala în continuare de aceste înscrisuri, precum şi constatarea existenţei unui impediment în cercetarea cazului de către instanţa penală.
Dacă din cuprinsul unei decizii penale a rezultat că în pricină nu este cazul de judecată penală, incumbă instanţei obligaţia cercetării falsului ca instanţă civilă prin orice mijloc de dovadă, soluţie impusă de dispoziţiile art. 184 C. pr. civ., urmând a se valorifica mijloacele de dovadă administrate în cauză pentru a se statua cu privire la validitatea celor două înscrisuri doveditoare, cu consecinţa menţinerii lor în ansamblul probator al cauzei sau, dimpotrivă, a înlăturării lor.
2. Convenţia încheiată sub forma unui înscris sub semnătură privată prin care s-a prevăzut că actul de vânzare-cumpărare se va încheia până la o anumită dată, iar pentru cazul în care, până la data menţionată, cumpărătorii nu vor achita o sumă de bani, actul devine „nul şi de nul efect", trebuie calificată drept promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare sau antecontract de vânzare cumpărare afectată de o condiţie rezolutorie, în sensul că, în ce-i priveşte pe vânzători, îşi menţin oferta de vânzare până la data respectivă cu condiţia ca în perioada ei de valabilitate, promiten-ţii cumpărători să achite diferenţa de preţ.
Semnificaţia îndeplinirii condiţiei rezolutorii este aceea de desfiinţare de drept a antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel încât, eveniente conditione, convenţia este ca şi cum nu ar fi existat.
Ca urmare a constatării de către instanţă a falsului cu privire la chitanţa prin care s-a încercat a se dovedi că s-a făcut plata diferenţei de preţ, rezultă ca s-a realizat condiţia rezolutorie şi drept urmare, convenţia s-a desfiinţat de drept, conform art. 1019 C. civ.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 522/R din 4 octombrie 2007)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 4119 din18 iulie 2000, reclamanţii W.M. şi R.M., S.D., S.R. şi S.L. au chemat în judecată pe pârâţii C.C.M.B., A.I. şi Ş.C. solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în sector 1, compus din 303,50 mp teren şi construcţii edificate pe el, în baza Decretului nr. 111/1951, a Decretului nr. 218/1960 şi a Decretului nr. 712/1966; să se constate nulitatea absolută a înscrisului intitulat „act de vânzare-cumpărare" încheiat la 26 martie 1950 între
S.L şi S.(B.)M. în calitate de vânzătoare, pe de o parte şi A.G., A.E., Ş.F. şi Ş.C. în calitate de cumpărători, pe de altă parte, având ca obiect 2/3 din terenul de 303,50 mp precum şi 3 camere de la parter, trei camere de la etaj din construcţia aflată pe acel teren, situat în prezent în Bucureşti, sector 1; să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie întregul imobil având structura menţionată.
în motivarea cererii, reclamanţii au învederat că ei sunt moştenitorii coproprietarelor acestui imobil, respectiv S.L. şi S.(B.)M., astfel: W.M. şi R.M. sunt fiica şi respectiv, nepotul defunctei S.L., iar S.D., S.R. şi S.L. sunt fiii şi respectiv nora defunctei S.M., astfel cum rezultă din actele de stare civilă anexate la dosar.
Autoarele reclamanţilor au fost coproprietare ale imobilului situat în prezent în Bucureşti, sector 1, conform autorizaţiei de construire nr. 12P din 5 iunie 1935 şi a procesului-verbal nr. 4038/1940 emis de Comisia Cărţilor funciare Bucureşti, imobilul purtând de-a lungul timpului mai multe adrese.
Reclamanţii învederează că originea ebraică a autoarelor lor, le-a determinat pe acestea ca în contextul politico-istoric al anului 1950 să ia hotărârea de a părăsi România, însă pentru a putea obţine viza în vederea emigrării, acestea au fost obligate să dovedească autorităţilor din acele vremuri că şi-au înstrăinat proprietăţile imobiliare deţinute în ţară.
Forţate de această conjunctură, autoarele reclamanţilor au încheiat la 26 martie 1950 înscrisul a cărui nulitate se solicită, înstrăinând pârâţilor persoane fizice 2/3 din teren şi câteva camere din construcţie, astfel cum sunt individualizate în act, convenţia fiind lovită de nulitatea absolută, deoarece lipsesc două din elementele esenţiale pentru validitatea contractului şi anume: liberul consimţământ al părţilor, deoarece vânzătoarele au încheiat actul sub presiunea necesităţii de a li se aproba emigrarea şi cauza ilicită, întrucât înstrăinarea nu s-a realizat pentru ca în schimbul transmiterii proprietăţii autoarele reclamanţilor să se obţină un preţ, ci în schimbul libertăţii şi chiar al vieţii lor şi a celorlalţi membri ai familiei acestora.
Inexistenţa intenţiei de a înstrăina rezultă şi din faptul că vânzătoarele şi-au păstrat dreptul de proprietate asupra unei cote de 1/3 din teren ca şi asupra celorlalte camere şi dependinţe ale construcţiei nemenţionate în actul în litigiu, deşi eventualitatea întoarcerii în ţară era foarte îndepărtată.
Ulterior părăsirii României de către autoarele reclamanţilor, întregul imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, prin decizia nr. 1211 din 3 noiembrie 1955 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Stalin.
Sentinţa civilă nr. 3041 din 24 septembrie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului Stalin, prin care imobilul a trecut în proprietatea statului a fost contestată de autorii pârâţilor şi de pârâţii persoane fizice din cauză (unii dintre ei decedând între timp), însă respectivele hotărâri judecătoreşti pronunţate cu acea ocazie nu le sunt opozabile reclamanţilor, întrucât autoarele lor nu au figurat ca părţi în proces, iar hotărârile judecătoreşti astfel pronunţate, nu le-au fost niciodată comunicate.
Independent de soluţiile pronunţate de justiţie în cauza respectivă între anii 1954-1957, imobilul a continuat în fapt să rămână în posesia statului, dreptul de proprietate al statului, consolidându-se odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 218/1960 ca şi a Decretului nr. 712/1966.
Măsura trecerii în proprietatea statului este nulă, deoarece cele trei decrete menţionate, contraveneau chiar prevederilor constituţionale din acea perioadă care recunoşteau şi ocroteau dreptul de proprietate privată.
După anul 1989, pârâţii persoane fizice au obţinut din hotărâri judecătoreşti pronunţate în procese în care reclamanţii de asemenea nu au fost citaţi şi care nu le pot fi opuse, restituirea întregului imobil, deşi dacă actul de vânzare-cumpărare din anul 1950 va fi considerat valabil în continuare, aceştia ar fi avut vocaţia să ceară numai cota de 2/3 din teren şi camerele menţionate în act.
în drept, s-au invocat prevederile 480 şi următoarele C. civ., art. 41 din Constituţia României şi Tratatele Internaţionale la care România este parte.
Prin sentinţa civilă nr. 697 din 18 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia de netimbrare a cererii şi a admis excepţia puterii de lucru judecat, respingând acţiunea pe calea acestei excepţii.
Această sentinţă a fost atacată cu apel de către reclamanţi, calea de atac fiind admisă prin decizia civilă nr. 148 din 14 martie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apreciindu-se că în mod nelegal şi netemeinic prima instanţă a soluţionat acţiunea pe baza excepţiei puterii de lucru judecat decurgând din sentinţa civilă nr. 519/1992, în condiţiile în care această hotărâre a fost dată în contradictoriu doar cu unii dintre coproprietari asupra unui bun indiviz, ceea ce nu poate constitui un impediment în detrimentul unei cereri formulate ulterior de celorlalţi coindivizari care nu au figurat în procesul anterior, nici personal, nici prin mandatar.
Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 4134/2001.
Prin sentinţa civilă 513 din 3 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a constatat nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului din Bucureşti, sector 1, compus din 303,5 mp teren şi construcţie; s-a dispus obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 1/3 din terenul în cauză şi restul construcţiei care a mai rămas după înstrăinarea celor trei camere de la parter, trei camere de la etaj şi a celor două garaje din spatele curţii şi din faţa casei, conform actului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950; s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a actului de vân-zare-cumpărare din 26 martie 1950 şi s-au compensat în parte cheltuielile de judecată, cu rezultatul obligării pârâţilor la plata către reclamant a 2.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut din considerentele deciziei civile nr. 148 din 14 martie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, că reclamanţii şi-au dovedit calitatea procesuală activă atât cu privire la titlul de proprietate cât şi cu privire la principiul unanimităţii, acestea fiind unele dintre considerentele pentru care a fost constatată ca neîntemeiată excepţia autorităţii lucrului judecat în raport de hotărârea prin care a fost respinsă acţiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, respectiv sentinţa nr. 3821 din 13 martie 1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Prin actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950, S.L. şi S.(B.)M., autoarele reclamanţilor, au vândut numiţilor A.G., A.E., Ş.F. şi Ş.C., o parte din imobilul situat în Bucureşti, constând în 2/3 din terenul în suprafaţă totală de 303,5 mp, pe care vânzătoarele îl stăpâneau în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8853/1935 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, iar din construcţie: 3 camere la parter, din care una în faţă (având o parte ridicată pe o treaptă), situate în partea de nord a imobilului şi fiind corespunzătoare în linie dreaptă cu acces la toate dependinţele şi garajul din faţa casei, restul camerelor şi accesul la dependinţe rămânând în proprietatea vânzătoarelor.
Acest act a fost transcris sub nr. 96 din 5 mai 1956, astfel cum reiese din adresa nr. 369 din 6 aprilie 1998 a Judecătoriei sectorului 1, menţionată în adresa nr. 825460 din 8 iunie 1998 a D.G.P.M.B. din procesul verbal din 12 iunie 1950 al portărelului Tribunalului Ilfov, prin care se constată că o parte contractantă şi-a îndeplinit obligaţiile.
Din răspunsul reclamanţilor la interogatoriu, prima instanţă a reţinut că aceştia recunosc încheierea actului dintre autoarele lor şi pârâţii persoane fizice (şi autorii lor), dar contestă primirea preţului, însă din procesul-verbal al portărelului Tribunalului Ilfov, anterior menţionat, rezultă că acest preţ a fost plătit, pe acest act regăsindu-se şi semnăturile vânzătoarelor.
Prin sentinţa civilă nr. 3041 din 24 septembrie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului Stalin, a fost admisă cererea făcută de Secţia Financiară a Raionului Stalin prin procesul-verbal din 18 martie 1954, iar în baza Decretului nr. 111/1951 (art. 1) şi a instrucţiunilor Ministrului Finanţelor nr. 649/1955, s-a constatat că imobilul din Bucureşti a fost proprietatea familiei S., însă fiind constatat drept un bun fără stăpân, s-a dispus trecerea lui în proprietatea statului.
Prin decizia civilă nr. 3860 din 7 decembrie 1957 a Tribunalului Capitalei R.P.R., Colegiul VI, a fost respins ca nefondat recursul introdus de Secţia Financiară a
Capitalei împotriva sentinţei civile nr. 2620 din 25 aprilie 1957 prin care s-a admis contestaţia formulată de A.G., A.E., Ş.F. şi Ş.C. (cumpărătorii din actul încheiat la 26 martie 1950) împotriva sentinţei civile nr. 3041/1954 care a fost anulată, ca şi împotriva sentinţei civile nr. 3435/31 mai 1957 prin care s-a respins ca nefondată acţiunea Secţiei Financiare a Raionului Stalin împotriva pârâtului S., pentru a se trece în proprietatea statului imobilul în cauză.
în consecinţă, sentinţa de trecere în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 fiind anulată, rezultă că statul nu mai are niciun titlu valabil cu privire la preluarea acestei proprietăţi.
în ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorii reclamanţilor cu pârâţii, prima instanţă l-a constatat a fi nefondat, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada vicierii liberului consimţământ al vânzătoarelor şi nici dovada cauzei ilicite la data încheierii contractului.
Reclamanţii au susţinut că autoarele lor ar fi încheiat actul forţate de autorităţile vremii, care impuneau persoanelor de origine ebraică să facă dovada înstrăinării proprietăţilor lor imobiliare, dacă doreau să emigreze.
Vicierea consimţământului invocată de reclamanţi pentru desfiinţarea contractului, s-a apreciat a nu fi o cauză de nulitate absolută, ci un motiv de nulitate relativă, astfel că cererea formulată pe acest temei, a fost respinsă ca neîntemeiată.
în ce priveşte cauza ilicită invocată de către reclamanţi ca motiv de nulitate a aceluiaşi contract, prima instanţă a considerat de asemenea neîntemeiată cererea, întrucât vânzătoarele au încheiat actul prefigurându-şi contraprestaţia cumpărătorilor ce consta în preţul părţii vândute din imobil, pe care l-au şi primit.
Instanţa a mai apreciat că nu poate fi calificată drept o cauză ilicită condiţiile generale dintr-o ţară, dintr-o anumită perioadă în care s-a perfectat convenţia, condiţiile de validitate ale unui contract fiind cele prevăzute de art. 948 C. civ. şi care au fost pe deplin respectate prin raportare la părţile contractului atacat.
Având în vedere că statul nu are un titlu valabil asupra imobilului şi că autorii reclamanţilor au înstrăinat o parte din imobilul în litigiu pârâţilor persoane fizice şi autorilor lor, în temeiul art. 480 şi urm. C. civ., s-a admis în parte acţiunea, constatându-se nulitatea măsurii de trecere a imobilului în proprietatea statului şi dispunându-se obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie partea de imobil neînstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 26 martie 1950.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, pârâţii persoane fizice şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 484 din 3 decembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 2702/2002, s-au respins ca nefondate toate cele trei apeluri.
în ce priveşte apelul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, instanţa de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3041/24 septembrie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului I.V. Stalin, s-a admis cererea Secţiei Financiare şi s-a trecut în proprietatea statului imobilul proprietatea S.
împotriva acestei sentinţe a introdus contestaţie în anulare A.G., A.E., Ş.F. şi Ş.C. care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 4084 din 15 iunie 1956 a aceleiaşi instanţe, reţinându-se că s-a promovat o cale de atac de către persoane fără calitate procesuală.
Recursul declarat de către contestatori împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia nr. 2128 din 13 septembrie 1956 a Tribunalului Capitalei RPR Colegiul I, casându-se sentinţa cu consecinţa trimiterii cauzei aceluiaşi Tribunal pentru rejudecare.
în fond după casare, prin sentinţa civilă nr. 2620 din 25 aprilie 1957 a Tribunalului Popular al R.P.R. Raionul I.V. Stalin, s-a admis contestaţia formulată împotriva sentinţei civile nr. 3041/24 septembrie 1954 a aceleiaşi instanţe, s-a anulat sentinţa şi s-a reţinut cauza pentru rejudecare în fond.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 3860 din 7 decembrie 1957 a Tribunalului Capitalei R.P.R. Colegiul VI.
Prin sentinţa civilă nr. 3435 din 31 mai 1957 a Tribunalului Popular al Raionului I. V. Stalin, s-a respins ca nefondată acţiunea Secţiei Financiare a Raionului Stalin intentată la data de 16 iulie 1954 împotriva pârâtului S., dispărut în anul 1948, prin care s-a solicitat trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, în baza Decretului 111/1951.
într-adevăr, sentinţa de trecere în proprietatea statului a fost desfiinţată, potrivit celor arătate, iar acţiunea Secţiei Financiare a fost respinsă, la cererea cumpărătorilor părţii din imobil înstrăinată de proprietare, însă, conform dispoziţiilor sentinţei menţionate, aceasta a fost respinsă în totalitate şi nu parţial în limita dreptului celor care au contestat măsura de trecere în proprietatea statului.
Pentru aceste considerente, s-a respins ca nefondat apelul formulat de Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin care s-a susţinut existenţa unui titlu valabil de preluare în proprietatea statului a acestui imobil.
în ce priveşte apelul formulat de reclamanţi şi acesta a fost apreciat ca nefondat.
Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că în contextul anilor 1950, pentru a putea părăsi ţara, persoanele de origine ebraică trebuiau să-şi înstrăineze proprietăţile însă această apărare a reclamanţilor, a considerat instanţa de apel este contrazisă de clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarele lor, deoarece în cuprinsul contractului sunt indicate în mod explicit părţile înstrăinate din imobil către autorii pârâţilor şi pârâta Ş.C., prin detalierea exactă a componenţei acestora.
După ce s-a menţionat partea din imobil înstrăinată, s-a consemnat în mod expres că restul camerelor situate atât la parter cât şi la etaj, nespecificate în act, rămân în proprietatea vânzătorilor, cu dreptul de acces la toate dependinţele, iar în final, s-a precizat că se ataşează anexa părţii vândute din imobil.
S-a mai apreciat de instanţa de apel că în aceste condiţii nu mai este susţinută apărarea reclamanţilor fundamentată pe condiţiile socio-politice de la data întocmirii actului (26 martie 1950), pentru dovedirea cauzelor de nulitate invocate şi care să fi putut afecta valabilitatea actului.
în situaţia în care motivul determinant la încheierea actului ar fi fost cel susţinut de către reclamanţii apelanţi, s-a apreciat că nu ar fi intervenit o vânzare parţială a imobilului, cu consecinţa corelativă a menţinerii proprietăţii de către autoarele reclamanţilor pentru restul imobilului neînstrăinat.
Apelanţii reclamanţi au invocat şi preferabilitatea titlului lor, susţinând lipsa unui act translativ de proprietate pentru pârâţii persoane fizice care nu pot opune decât posesia.
La data încheierii actului de vânzare-cumpărare, înstrăinarea era supusă dispoziţiilor Codului civil, fiind pe deplin operant principiul consensualismului, nefiind necesar ca vânzarea să fie întocmită în formă autentică.
în ce priveşte compararea de titluri, s-a constatat că se solicită a se compara două titluri dintre care unul (respectiv cel al pârâţilor) provine de la proprietarul dobânditor din primul titlu, situaţie în care compararea acestora este inadmisibilă, fiind vorba despre înstrăinări succesive.
Asupra apelului formulat de pârâţi, instanţa de apel a reţinut că în ce priveşte titlul de proprietate al acestora ca şi asupra valabilităţii lui, s-au făcut deja aprecieri cu ocazia analizării apelului reclamanţilor.
Singurele probe care ar susţine o cumpărare integrală a imobilului în litigiu sunt declaraţiile martorilor apelanţilor şi menţiunile din depoziţiile martorilor reclamanţilor, în sensul că pentru a se putea pleca din ţară trebuia înstrăinat întregul imobil.
Totuşi, actul invocat de autorul pârâţilor apelanţi şi pârâtă, cu ocazia anulării sentinţei de trecere în proprietatea statului şi prin care au susţinut proprietatea asupra imobilului, este cel încheiat la 26 martie 1950.
Clauzele acestui contract care reprezintă acordul de voinţă al părţilor, sunt clare, neîndoielnice în ce priveşte obiectul vânzării, iar cumpărătorii nu au dobândit decât o parte din imobil, parte a cărei componenţă este precis determinată.
Prin plata în rate a preţului imobilului cumpărat, reprezentând contravaloarea acestuia, se achită preţul pentru partea vândută din imobil datorat de cumpărători în baza actului de înstrăinare, iar nu pentru întregul imobil, astfel cum în mod eronat sunt interpretate clauzele contractuale de către apelanţii pârâţi.
Chiar şi menţiunea din procesul-verbal întocmit de PortărelulTribunalului Stalin în sensul primirii întregului preţ al vânzării, trebuie interpretată nu drept preţ al vânzării întregului imobil, ci preţ al părţii din imobil înstrăinată de autoarele reclamanţilor către cumpărători; oricum, această menţiune provine chiar din declaraţiile cumpărătorilor.
S-a mai reţinut că sentinţa civilă nr. 3435 din 31 mai 1957 a Tribunalului Popular al Raionului I.V. Stalin prin care s-a respins acţiunea Secţiei Financiare de trecere a imobilului în proprietatea statului, a apreciat că prin actul sub semnătură privată, cumpărătorii contestatori au devenit proprietari ai imobilului.
Totodată, s-a reţinut în aceeaşi sentinţă că prin decizia civilă nr. 2128 din 13 septembrie 1956, s-a stabilit că proprietarii legali ai imobilului în litigiu sunt cumpărătorii contestatori.
Instanţa de apel a apreciat că aceste hotărâri judecătoreşti în cadrul procesual în care s-au pronunţat, nu sunt constitutive de drepturi pentru cumpărători pentru restul de imobil rămas în proprietatea vânzătorilor şi, mai mult, această calitate de proprietari le este recunoscută în hotărârile menţionate în baza actului sub semnătură privată al cărui conţinut clar, neîndoielnic, a fost precizat anterior.
Acelaşi caracter neconstitutiv de drepturi urmează a fi reţinut şi cu privire la sentinţa civilă nr. 7313 din 23 iunie 1993 a Judecătoriei sector 1 prin care s-a admis acţiunea în revendicare a întregului imobil promovată de pârâţii persoane fizice din cauză împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti a Administraţiei Financiare sector 1 şi a SC I. RA.
Acţiunea în revendicare protejează şi recunoaşte dreptul de proprietate al celui care o formulează, drept care este însă cel dovedit prin titlul de proprietate prin care îşi susţine acţiunea promovată, iar singurul titlu de proprietate deţinut de apelanţii pârâţi este înscrisul sub semnătură privată din 26 martie 1950, încheiat cu autoarele apelanţilor reclamanţi.
împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanţii cât şi pârâţii.
Recurenţii reclamanţi în dezvoltarea motivelor de recurs invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au dovedit cu proba testimonială că tratamentul discriminatoriu aplicat în contextul anilor 1950 nu le-a ocolit pe autoarele reclamanţilor, acestea fiind persoane de origine ebraică care intenţionau să părăsească România, iar pentru a emigra au fost constrânse să demonstreze că şi-au înstrăinat proprietăţile imobiliare din ţară.
în consecinţă, acestea numai presate de conjunctura nefavorabilă a vremii au acceptat să încheie contractul de vânzare-cumpărare asupra unei părţi din imobilul proprietatea lor.
în aceste condiţii, recurenţii apreciază că în speţă, cauza actului juridic rămâne una ilicită şi imorală, chiar dacă nu s-a procedat la înstrăinarea întregului imobil, deoarece obiectivul urmărit prin vânzarea parţială era acelaşi, obţinerea libertăţii prin emigrare şi nu preţul părţii vândute de imobil.
Mai mult, încercarea reuşită a autoarele reclamanţilor de a obţine viza pentru emigrare, chiar şi cu o dovadă a unei înstrăinări parţiale a averii lor imobiliare, reprezintă un argument pentru susţinerea celor arătate în motivarea acţiunii şi anume că motivul determinant al înstrăinării nu a fost niciun moment obţinerea preţului, ci obţinerea aprobării emigrării.
Recurenţii susţin că au demonstrat că scopul imediat al vânzării al unei părţi din imobilul în cauză, nu a constat în reprezentarea contraprestaţiei, ci în aceea de a-şi câştiga libertatea şi de a-şi proteja viaţa în faţa pericolului hitlerist a cărei atrocitate faţă de evrei a fost în nenumărate rânduri confirmată de istorie şi prin urmare, cauza actului juridic civil atacat nu poate fi sub nicio formă legitimată ca una licită şi morală.
Nici considerentul că fiind vorba de o înstrăinare parţială, nu ar putea conduce la concluzia că vânzarea a fost valabilă, nu poate fi reţinut, deoarece şi pentru acea înstrăinare cauza rămâne una nelicită, atrăgând în baza art. 966 şi art. 968 C. civ., nulitatea actului juridic.
Aşa-zisa înstrăinare din anul 1950, nu a reprezentat decât îndeplinirea unei formalităţi necesare emigrării, acest fapt fiind confirmat şi de împrejurarea că pârâţii pretinşi cumpărători nu au intrat în posesia imobilului decât parţial, după anul 1989, iar preluarea de către stat a întregului imobil s-a făcut de la autorii reclamanţilor.
Faptul că după plecarea acestora în Israel, pârâţii s-au prevalat de înscrisuri încheiate în 1950 şi profitând de lipsa adevăraţilor proprietari au obţinut hotărâri judecătoreşti ce le recunoşteau dreptul de proprietate asupra întregului imobil, este lipsit de relevanţă atâta timp cât autorii lor şi-au procurat dovada unei înstrăinări parţiale a averii lor imobiliare, exclusiv pentru a se retrage temporar din faţa vicisitudinilor vremurilor şi având permanent în vedere perspectiva reîntoarcerii lor în ţară.
Recurenţii pârâţi prin motivele lor de recurs se prevalează de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. pr. civ.
Aceştia susţin în dezvoltarea motivelor lor de recurs că soluţia instanţei de apel este greşită, întrucât pârâţii sunt proprietarii întregului imobil situat în Bucureşti, sector 1.
A.G., A.E., Ş.F. şi Ş.C. au cumpărat în 1950 imobilul situat la adresa menţionată, compus din 2 apartamente şi dependinţe, încheindu-se un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată.
Recurenţii susţin că odată cu contractul sub semnătură privată încheiat la 26 martie 1950, s-a încheiat şi un alt înscris denumit „act de obţiune” conform căruia vânzătoarele se obligau să vândă cumpărătorilor şi restul imobilului contra sumei de 200.000 lei ce urma să se achite până la 1 iunie 1950.
Cumpărătorii au achitat iniţial preţul de 800.000 lei conform contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950 şi ulterior, diferenţa de 200.000 lei prevăzută în actul de opţiune care, potrivit menţiunilor, devenea act de vânzare-cumpărare şi pentru restul imobilului.
Recurenţii susţin că acest „act de opţiune" constituie un act adiţional la contractul de vânzare-cumpărare şi face parte integrantă din acesta, întrucât cumpărătorii au achitat şi restul de preţ pentru 1/3 din teren şi câte 2 camere la parter şi etaj care rămăseseră în proprietatea vânzătoarelor, potrivit primului contract încheiat la 26 martie 1950.
Acest contract de vânzare-cumpărare a primit dată certă la 12 iunie 1950, dată la care s-a încheiat procesul-verbal de către Biroul Portăreilor, cu privire la constatarea îndeplinirii obligaţiilor de către părţi, iar prin acest proces-verbal semnat atât de cumpărători cât şi de vânzători, s-a constatat că vânzătoarele au primit întreaga sumă datorată de cumpărători ce reprezenta contravaloarea întregului imobilul.
De la această dată, recurenţii-pârâţi s-au comportat ca adevăraţi proprietari ai imobilului, apărându-şi dreptul de proprietate atât în faţa autorităţilor de la acea dată cât şi în prezent.
Recurenţii pârâţi reiterează şi în cuprinsul motivelor de recurs demersurile întreprinse cu privire la contestarea hotărârii judecătoreşti de trecere în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, soldate cu decizia civilă nr. 2128 din 13 septembrie 1956 a Tribunalului Capitalei, Colegiul I Civil în care s-a stabilit definitiv că proprietari legali ai imobilului sunt A.G., A.E., Ş.F. şi Ş.C.
în această hotărâre judecătorească, s-a reţinut că din probele administrate, a rezultat că prin actul sub semnătură privată din 26 martie 1950 transcris sub nr. 96 la 5 mai 1956, proprietari ai imobilului sunt recurenta pârâtă şi autorii recurenţilor, prin cumpărare de la fostele proprietare S.L. şi S.(B.)M.
Recurenţii mai precizează că până la apariţia Decretului nr. 144/1958, pentru valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil, nu era necesară ad validitatem, forma autentică a înscrisului, astfel că actul de vânzare-cumpărare din 1950 fiind încheiat sub semnătură privată, este pe deplin valabil în ce priveşte efectele translative de proprietate, potrivit regulii consensualismului.
Prin procesul verbal din 12 iunie 1950 încheiat de Portăreii de pe lângă Tribunalul Ilfov depus la dosar în copie, actul de vânzare-cumpărare a primit dată certă şi atestă că vânzătorii au primit întregul preţ pentru imobilul vândut.
Aceste înscrisuri împreună cu hotărârile judecătoreşti pronunţate în perioada 1950-1957 se completează şi se coroborează cu actul de opţiune încheiat la 26 martie 1950 cât şi cu declaraţia martorilor audiaţi la propunerea ambelor părţi ale cauzei, care au relatat că s-a vândut întregul imobil de către autoarele recurenţilor către autorii pârâţilor şi pârâta Ş.C.
într-un alt motiv de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel confirmând stabilirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra unei cote din imobil, au ţinut cont de o copie xerox a contractului de vânzare-cumpărare depusă de aceştia, care nu conţine nicio semnătură şi în raport de această situaţie, pârâţii susţin că au solicitat instanţei de apel să trimită dosarul care a stat la baza înscrierii titlului reclamanţilor în Registrul de transcripţiuni pentru efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Această probă le-a fost respinsă, iar dacă ea ar fi fost încuviinţată s-ar fi putut constata că autoarele reclamanţilor au vândut întregul imobil recurentei şi autorilor recurenţilor.
Soluţia instanţei de apel este greşită şi dintr-o altă perspectivă, deoarece recurenţii pârâţi au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de 1/3 din terenul situat în şi restul construcţiei ce a rămas după înstrăinarea celor trei camere de la parter, trei camere de la etaj şi a celor două garaje din spatele curţii şi din faţa casei.
în actul menţionat prin care se prevede vânzarea a 2/3 din terenul în suprafaţă de 303,5 mp, 3 camere la parter şi 3 camere la etaj cu acces la toate dependinţele, s-a inserat totodată clauza că „restul camerelor atât la parter cât şi la etaj, nespecificate în acest act, rămân în proprietatea vânzătoarelor, de asemenea cu dreptul de acces la toate dependinţele".
în acest înscris se menţionează preţul vânzării ca fiind 800.000 lei.
Instanţa de apel nu a avut în vedere şi actul de opţiune din 26 martie 1950 încheiat între aceleaşi părţi şi care face parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare ce reprezintă totodată dovada vânzării întregului imobil, deoarece din coroborarea acestor înscrisuri, rezultă că vânzătoarea le-a înstrăinat, iar cumpărători au dobândit şi cota parte de 4/5 din dependinţele şi părţile comune, reprezentând subsol şi pod. Această cotă parte rezultă şi din faptul că din preţul total de 1.000.000 lei al imobilului, cumpărătorii au achitat conform contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950 suma de 800.000 lei, iar în actul de obţiune se menţionează o diferenţă de preţ de 200.000 lei pentru restul proprietăţii, respectiv echivalentul a 1/5 din imobil.
Dosarul de recurs a fost iniţial înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă sub nr. 892/2003, însă ulterior, în baza dispoziţiilor finale şi tranzitorii prin Legea nr. 219/2005, respectiv art. II alin. (2) şi (3), s-a dispus înaintarea acestuia spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind înregistrate pe rolul acestei Secţii sub nr. 3712/1/2003.
în recurs, în condiţiile art. 305 C. pr. civ., recurenţii pârâţi depun pentru prima oară în prezenta cauză două înscrisuri de care se prevalează pentru dovedirea dreptului lor de proprietate asupra întregului imobil, respectiv: „actul de obţiune" din 26 martie 1950 ce se regăseşte la fila 70 al dosarului înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi respectiv, chitanţa din 31 mai 1950 de la fila 71 din acelaşi dosar, prin care se pretinde că se face dovada achitării diferenţei de preţ de 200.000 lei, pretins stabilită prin „actul de obţiune" pentru înstrăinarea restului imobilului care, potrivit contractului de vânzare-cumpărare atacat cu acţiunea în nulitate în prezenta cauză, rămăsese în proprietatea autoarelor recurenţilor reclamanţi.
Fiind probe de care recurenţii pârâţi nu numai că se prevalează pentru prima oară în această etapă procesuală, dar le şi invocă pentru prima dată cu prilejul formulării motivelor de recurs, recurenţii reclamanţi prin mandatarul lor anterior au formulat plângere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals, cu referire la aceste două înscrisuri.
Prin rezoluţia nr. 4478/P/2002 din 8 mai 2002, s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 290, art. 291 şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), iar prin rezoluţia nr. 2471/11-1 din 11 octombrie 2002 a Prim Procurorului de la lângă Judecătoria sectorului 1, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea petenţilor împotriva acestei rezoluţii.
Prin sentinţa penală nr. 1928 din 21 iulie 2005 pronunţată de Judecătoria sector 1 în dosarul nr. 11879/2005, s-a respins plângerea formulată de petenţii S.R., S.D., W.M. şi H.l. în contradictoriu cu intimaţii A.l. şi Ş.C., ca neîntemeiată.
Această soluţie a fost menţinută prin respingerea ca nefondate a recursurilor formulate de aceiaşi petenţi, astfel cum reiese din decizia penală nr. 2242/R din 7 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală.
în cadrul acelei lucrări penale, soldată cu soluţia de neîncepere a urmării penale în contra recurenţilor pârâţi din prezenta cauză, s-au efectuat acte premergătoare începerii urmăririi penale, cu referire la raportul de expertiză criminalistică ce se regăseşte la fila 196 a dosarului înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
în şedinţa publică din 22 februarie 2007, recurenţii reclamanţi prin mandatar avocat cu procură specială acordată pentru efectuarea acestei proceduri, s-a învederat că se înscrie în fals împotriva chitanţei datate 31 mai 1950 şi a procesului - verbal din 12 iunie 1950, înscrisuri ce se regăsesc în dosarul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de care recurenţii pârâţi s-au prevalat pentru prima dată în prezenta cauză, în această etapă procesuală.
Curtea sesizată cu acest incident procedural, a procedat în raport de prevederile art. 180 şi urm. C. pr. civ., verificând existenţa unei procuri speciale a mandatarului recurenţilor reclamanţi în sensul declanşării acestei proceduri, cercetând totodată intenţia recurenţilor pârâţi de a se prevala în continuare de aceste două înscrisuri produse în cauză ca probe noi în recurs, precum şi de constatarea existenţei unui impediment în cercetarea cazului de către instanţa penală.
Faţă de cele anterior menţionate, cu privire la soluţionarea plângerii penale formulate de recurenţii reclamanţi împotriva recurenţilor pârâţi şi soldate cu confirmarea soluţiei în instanţă de neîncepere a urmării penale împotriva recurenţilor pârâţi, potrivit deciziei penale nr. 2242R din 7 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, a rezultat că în pricină nu este cazul de judecată penală, astfel încât incumbă Curţii obligaţia cercetării falsului ca instanţă civilă prin orice mijloc de dovadă, soluţie impusă de dispoziţiile art. 184 C. pr. civ.
Aşa fiind, urmează a se valorifica mijloacele de dovadă administrate în cauză pentru a se statua cu privire la validitatea celor două înscrisuri doveditoare, cu consecinţa menţinerii lor în ansamblul probator al cauzei sau, dimpotrivă, înlăturarea lor din dovezile pe baza cărora Curtea urmează a verifica criticile de nelegalitate formulate de părţi prin motivele de recurs.
Acest incident procedural trebuie cercetat cu prioritate deoarece de constatarea valabilităţii sau a nevalabilităţii celor două înscrisuri depinde determinarea premiselor corecte ale cauzei, în sensul că dacă cele două acte sunt declarate valabile, ar însemna că pârâţii au dobândit proprietatea asupra întregului imobil, pe când dacă s-ar constata că ele sunt false, ar rezulta că singurul act valabil cu privire la înstrăinare rămâne contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950, act sub semnătură privată (în măsura în care nu se va constatat caracterul întemeiat al criticilor recurenţilor reclamanţi cu privire la nulitatea acestui contract).
Se impune a se menţiona că până în această etapă procesuală, recurenţii pârâţi nu şi-au construit apărarea în cauză pe susţinerea existenţei şi a acestor două înscrisuri prin care tind la dovedirea dobândirii întregii proprietăţi ce a aparţinut autoarelor reclamanţilor, dublată de o cauză de imposibilitate a exhibării lor ca probe în dosar (rătăcirea sau pierderea lor), însă, cum dispoziţiile art. 305
C. pr. civ., permit administrarea ca noi dovezi în recurs numai înscrisurile, Curtea constată că nu există un impediment procedural ca acestea să fie depuse la dosar, cu obligaţia pentru instanţă de a le evalua în contextul probator.
în cadrul actelor premergătoare urmării penale administrate de organele de cercetare penală ca urmare a plângerii penale formulate de recurenţii-reclamanţi prin mandatar, s-a administrat o probă cu expertiză criminalistică, respectiv o expertiză grafologică efectuată expert M.C., ce se regăseşte în dosarul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, probă care, raportat la prezenta cauză, reprezintă o expertiză extrajudiciară, dar care va fi evaluată ca un înscris administrat nemijlocit în dosar, soluţie posibilă în temeiul art. 184 C. pr. civ., potrivit cu care instanţa, pentru cercetarea falsului, se poate folosi de orice mijloace de dovadă;
în această situaţie Curtea, ca instanţă de recurs, respectă şi limitarea probatorie pentru această etapă procesuală prevăzută de art. 305 C. pr. civ.
în cadrul analizei expertului s-a cercetat veridicitatea mai multor înscrisuri, astfel: actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950 (a cărui nulitate au invocat-o reclamanţii), „actul de obţiune" din aceeaşi dată (defăimat ca fals în această cauză), procesul verbal al portăreilor din 12 iunie 1950, act de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950 vizat de portărel la 12 iunie 1950 şi chitanţa din 31 mai 1950, ca cel de-al doilea înscris defăimat ca fals în dosarul de faţă.
Din analiza specialistului a reieşit că dintre toate înscrisurile analizate, chitanţa de plată a pretinsei diferenţe de preţ de 200.000 lei care s-ar fi stabilit prin actul de opţiune din 26 martie 1950 ca preţ al restului de imobil neînstrăinat prin actul de vânzare-cumpărare din aceeaşi zi, chitanţă datată 31 mai 1950, nu reprezintă un act real, ci un act falsificat în totalitate, iar semnăturile de pe această chitanţă au fost contrafăcute prin copiere.
Faţă de cele expuse anterior, Curtea urmează a da eficienţă acestei constatări a expertului, motiv pentru care, acest înscris, fiind fals, va fi înlăturat din materialul probator al cauzei, în timp ce „actul de obţiune" va fi valorificat ca înscris nou administrat în recurs, în contextul analizării motivelor de recurs.
Ambele recursuri formulate sunt nefondate.
Examinând dovezile cauzei, analizând motivele de recurs formulate de ambele părţi, Curtea urmează a constata că nu se verifică dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi nici dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. pr. civ. (în ce priveşte pentru recursul pârâţilor), critica respectivă fiind posibil de analizat deoarece recursul pârâţilor a fost formulat la 7 februarie 2003, deci anterior abrogării acestui text prin Legea nr. 219/2005.
Motivele de recurs formulate de reclamanţi vizează aplicarea greşită a legii de instanţa de apel în ce priveşte confirmarea soluţiei asupra capătului de cerere având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950.
Se constată că reclamanţii au invocat ca motiv de nulitate al acestui contract, cauza ilicită şi imorală, motivată prin aceea că autoarele lor au înstrăinat o parte din imobil nu pentru obţinerea preţului sau având reprezentarea contraprestaţiei cumpărătorilor, mecanism propriu contractelor bilaterale-sinalagmatice, ci în schimbul procurării unor dovezi necesare pentru a părăsi România, respectiv pentru obţinerea vizelor de ieşire din ţară, ca cetăţeni de origine ebraică ce erau obligaţi a suporta opresiunile regimului din acea vreme.
Cele descrise de reclamanţi pentru ilustrarea cauzei ilicite sau imorale, sunt proprii susţinerii unui motiv de nulitate generat de cauza falsă contractului de vânzare-cumpărare, conform art. 966 C. civ., iar nu pentru cauza ilicită şi cu atât mai puţin imorală; sancţiunea fiind şi în acest caz nulitatea absolută, are importanţă precizarea doar pentru rigoarea motivării în drept a soluţiilor pronunţate în cauză, în temeiul art. 129 alin. 5 C. pr. civ.
Curtea constată însă că instanţa de apel a confirmat în mod legal soluţia asupra respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a acestui contract.
Simpla împrejurare de a se susţine de către recurenţii-reclamanţi că pentru a putea părăsi ţara cetăţenii de origine ebraică erau obligaţi să-şi înstrăineze proprietăţile imobiliare fără a se indica un act normativ care obliga la o asemenea conduită şi, în plus, dovada testimonială administrată sub acest aspect nu este de natură a se corobora cu alte probe apte de a susţine o atare concluzie, ci dimpotrivă, ea este înlăturată de alte dovezi cu forţă probantă superioară, respectiv aceea a unui înscris autentic (adeverinţa eliberată de Circa financiară sub nr. 20876 din 30 mai 1950).
Ceea ce este mult mai plauzibil şi reiese de altfel din întregul probatoriu al cauzei, este că pentru a se putea părăsi ţara în mod legal şi pentru a se putea obţine o aprobare în acest sens, era necesar să se achite toate impozitele aferente proprietăţilor imobiliare către stat, astfel cum reiese din adeverinţa anterior menţionată, în care se certifica faptul că soţul uneia dintre cele două coproprietare nu avea astfel de debite (acesta neavând un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu).
Pe de altă parte, Curtea apreciază ca deplin valabilă şi prezumţia instanţei de apel că dacă această condiţie a primirii aprobării de plecare din ţară, ar fi fost condiţionată de înstrăinarea oricărei averi imobiliare, în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 26 martie 1950, vânzătoarele-proprietare nu ar fi înstrăinat numai parţial imobilul, păstrându-şi o parte din această proprietate, ci ar fi procedat la vânzarea acesteia în întregul ei.
în consecinţă, se constată că sunt nefondate criticile reclamanţilor, pentru cele menţionate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., se va respinge ca nefondat recursul formulat de aceştia, neverificându-se cauza falsă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat, ceea ce ar fi atras nulitatea acestei operaţiuni juridice, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 966 C. civ.
Efect al valabilităţii acestui contract de vânzare-cumpărare, instanţa de apel în mod legal a confirmat admiterea cererii în revendicare formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor, aceştia fiind obligaţi la restituirea proprietăţii pentru care au obţinut retrocedarea în mod nelegal, adică la restituirea a ceea ce excede convenţiei din punct de vedere al obiectului ei material; titlul autoarelor reclamanţilor (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8853 din 23 martie 1935 de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat - dosar ÎCCJ) are o valabilitate necontestată, constatându-se totodată nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului prin soluţia primei instanţe şi care nu a format obiectul unor critici în recursul niciuneia dintre părţi.
Şi recursul pârâţilor este nefondat, pentru cele ce se vor arăta.
Criticile acestora pornesc de la susţinerea dobândirii întregii proprietăţi în litigiu situată din Bucureşti, sector 1 şi compusă din 303,50 mp teren şi construcţie, astfel: prin actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950 (anterior analizat în recursul reclamanţilor), prin „actul de obţiune" din aceeaşi dată, unit cu dovada îndeplinirii obligaţiilor lor decurgând din cel din urmă act, respectiv chitanţa din 31 mai 1950.
Aşa cum deja s-a arătat, chitanţa din 31 mai 1950 a fost înlăturată din contextul probator al cauzei, ca fiind falsă, pentru motivul contrafacerii prin copiere a semnăturilor vânzătoarelor de pe aceasta.
Drept urmare, se va analiza în ce măsură existenţa „actului de obţiune", semnat de autoarele reclamanţilor, este de natură a le conferi recurenţilor pârâţi alte drepturi decât cele dobândite prin actul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950, prin urmare, din aceeaşi zi.
Prin acest înscris sub semnătură privată, autoarele reclamanţilor se obligau să vândă pârâţilor restul proprietăţii lor (ceea ce si-au păstrat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare din aceeaşi dată), respectiv câte două camere la parter şi la etaj cu acces la toate dependinţele, precum şi 1/3 din terenul aferent construcţiei, pentru preţul de 200.000 lei; prin acelaşi act juridic, s-a prevăzut că actul de vânzare-cumpărare se va încheia până la 1 iunie 1950, iar pentru cazul în care, până la data menţionată, pârâţii (o parte, prin autorii lor) nu vor achita suma de 200.000 lei, actul devine „nul şi de nul efect", înscrisul conţinând şi alte clauze, dintre care unele reprezintă aplicaţii ale principiului conversiunii actelor juridice.
Calificarea acestei convenţii este aceea de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare sau antecontract de vânzare cumpărare afectată de o condiţie rezolutorie, în sensul că în ce-i priveşte pe vânzători îşi menţin această ofertă de vânzare până la data de 01 iunie 1950 şi oferta este valabilă cu condiţia ca în perioada de valabilitate a ei, promitenţii cumpărători să achite preţul de
200.000 lei, „vânzarea urmând a se efectua până la 1 iunie 1950".
Semnificaţia îndeplinirii condiţiei rezolutorii (neachitarea sumei de 200.000 lei de către promitenţii-cumpărători) este aceea de desfiinţare de drept a convenţiei, a antecontractului de vânzare-cumpărare, astfel încât eveniente conditione, convenţia este ca şi cum nu ar fi existat.
în speţă, ca urmare a constatării falsului cu privire la chitanţa din 31 mai 1950 prin care s-a încercat a se dovedi că s-a făcut această plată, rezultă ca s-a realizat condiţia rezolutorie şi drept urmare, convenţia cuprinsă în „acul de obţiune" s-a desfiinţat de drept, conform art. 1019 C. civ.
Procesul verbal încheiat de portăreii Tribunalului Ilfov la 12 iunie 1950, de asemenea nu poate primi semnificaţia executării acestei obligaţii de achitare a sumei de 200.000 lei, deoarece în cuprinsul său nu se menţionează vreo sumă şi, în plus, se constată că notificatorii au recurs la convocarea autoarelor reclamanţilor pentru a le solicita acestora acordarea unei procuri necesare pentru a-şi crea posibilitatea transcrierii actului lor de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950, iar nu pentru a parcurge procedura ofertei reale urmate de consemnaţiu-ne pentru executarea obligaţiilor lor decurgând din actul de opţiune în discuţie.
Faţă de cele anterior expuse, Curtea constată că recurenţii-pârâţi nu au dobândit şi restul proprietăţii reţinute pe seama autoarelor reclamanţilor după încheierea actului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1950, actul de opţiune neproducând vreun efect translativ de proprietate, astfel încât, în mod legal au fost obligaţi la restituirea acestei părţi de proprietate către succesorii numitelor S.L. şi S.(B.)M., în temeiul art. 480 C. civ.
în consecinţă, constatându-se caracterul neîntemeiat al criticilor recurenţilor pârâţi, din perspectiva art. 304 pct. 9 şi 10 C. pr. civ., se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. (A.C.)
| ← Aderare la apel. Soluţie de respingere, în ipoteza în care... | Amendă judiciară. Exercitarea cu rea credinţă a drepturilor... → |
|---|
