Aderare la apel. Soluţie de respingere, în ipoteza în care cererea de intervenţie în nume propriu a fost respinsă în principiu
| Comentarii |
|
C. pr. civ., art. 293, art. 2931
Aderarea la apel este o manifestare de voinţă care aparţine în exclusivitate acelei părţi din proces care a dobândit deja calitatea de intimat, această calitate aparţinând tuturor celor care au fost părţi în primă instanţă şi împotriva cărora s-a exercitat apelul principal.
Articolul 293 C. pr. civ. reglementează posibilitatea aderării la apel numai intimatului, deoarece prin soluţia respingerii în principiu a unei cereri de intervenţie principală, soluţie care nu a fost atacată printr-un apel principal, exercitat în termenul legal, împotriva încheierii interlocutorii, titularul cererii de intervenţie principală nu a dobândit calitatea de parte şi nu poate fi privit ca un intimat în raport de apelul principal.
în acelaşi sens, apelul provocat, reglementat în art. 2931 C. pr. civ. ca formă de apel incident, reprezintă o cale de atac exercitată de intimat împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, interesul celui care, în condiţiile acestor dispoziţii legale, declară apelul fiind legat de un risc eventual în care s-ar produce reformarea hotărârii, în urma admiterii apelului principal, astfel încât titularul cererii de intervenţie, a cărui cerere de intervenţie a fost respinsă în principiu, nu poate exercita nici această cale de atac.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 717 din 17 aprilie 2007)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 13018/2005, reclamanta A.C. aT. YMCAdin România a chemat-o în judecată pe pârâta A.Y.M. s C.A. - YMCA U., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. 207 din 26 februarie 2004 de BNP I.T.P.
Prin sentinţa civilă nr. 2323 din 17februarie 2006,Judecătoria sectorului 2 a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentat al semnatarului cererii invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a anulat cererea formulată de reclamanta A.C. a T. YMCA din România, pentru lipsa calităţii de reprezentant al semnatarului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cererea dedusă judecăţii a fost semnată de numitul S.A., care are calitatea de preşedinte a asociaţiei reclamante, conform procesului-verbal al Adunării Generale din 20 noiembrie 1993, însă, potrivit dispoziţiilor Actului Adiţional la Statutul Asociaţiei reclamante, Adunarea Generală a Asociaţiei este singurul organ abilitat să hotărască asupra promovării acţiunii şi să-l mandateze pe preşedintele asociaţiei să semneze cererea de chemare în judecată, ţinând seama că introducerea unei acţiuni, având ca obiect constatarea nulităţii unui act juridic, nu reprezintă un act de gestiune a activităţii asociaţiei, ci un act de dispoziţie.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
în dezvoltarea motivelor de apel, s-a susţinut că hotărârea pronunţată este nelegală şi netemeinică, întrucât s-a reţinut în mod greşit de către instanţa de fond că introducerea acţiunii este un act de dispoziţie şi nu un act de conservare, deşi, prin cererea de chemare în judecată, nu se urmăreşte ieşirea din patrimoniu al unui bun ori grevarea unui bun cu o sarcină pentru a fi un act de dispoziţie, ci obţinerea unui avantaj pentru asociaţie şi apărarea unui drept subiectiv civil, astfel încât actul este unul de conservare, prin care nu se aduce atingere drepturilor sau bunurilor asociaţiei.
în acelaşi sens, apelantul a arătat că adunarea generală nu este singurul organ abilitat să hotărască asupra promovării unei cereri de chemare în judecată, orice persoană care are calitatea de membru al unei asociaţii având un interes legitim şi un drept de a promova o acţiune în justiţie sau de a interveni, în scopul conservării patrimoniului organizaţiei la care este asociat, neexistând nici o dispoziţie legală care să înlăture acest drept.
Prin decizia civilă nr. 1561 din 5 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A.C. a T. YMCA din România, tribunalul reţinând că instanţa de fond a apreciat în mod corect că semnătura preşedintelui asociaţiei, în speţă, a reclamantului, nu este valabilă pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, în lipsa unui mandat dat de adunarea generală, care este organul suprem de conducere al asociaţiei, singurul organ abilitat să hotărască asupra promovării unei acţiuni şi să-l mandateze pe preşedintele asociaţiei să semneze cererea de chemare în judecată, având în vedere că introducerea unei acţiuni, având ca obiect constatarea nulităţii unui act juridic, nu reprezintă un act de gestiune a activităţii asociaţiei, ci un act de dispoziţie. Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă, ca nefondată cererea de aderare la apel formulată de titularul cererii de intervenţie în nume propriu S.A.
împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea dosarului Judecătoriei sectorului 2 în vederea continuării judecăţii.
Motivele de recurs invocate de recurentă s-au constituit, după cum urmează:
1. Hotărârea instanţei de apel conţine motive contradictorii, întrucât tribunalul apreciază, în considerentele hotărârii, că cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 207/2004 constituie un act de conservare şi nu unul de dispoziţie, pentru ca, ulterior, tribunalul să aprecieze că introducerea unei acţiuni, având ca obiect constatarea nulităţii unui act juridic, nu reprezintă un act de gestiune al activităţii asociaţiei, ci un act de dispoziţie, astfel încât, din aceste considerente,
nu rezultă dacă cererea de chemare în judecată este un act de dispoziţie sau de conservare şi gestiune aparţinând unei asociaţii.
2. Hotărârea instanţei de apel nu este motivată în ceea ce priveşte apelul intervenientului în interes propriu S.D., recurenta arătând că instanţa de apel respinge, în dispozitiv, cererea de aderare la apel, fără, însă, a motiva hotărârea şi fără a arăta care este motivul pentru care cererea de intervenţie în interes propriu nu este admisibilă, or, chiar dacă apelul intervenientului principal s-a realizat prin aderare la apel, instanţa ar fi trebuit să motiveze şi să trateze cererea de intervenţie ca o cerere de sine stătătoare.
3. Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a legii, întrucât este eronată susţinerea instanţei privind necesitatea acordării unui mandat preşedintelui sau consiliului director de către adunarea generală pentru că preşedintele şi consiliul director fac parte integrantă din persoana juridică şi voinţa lor este chiar voinţa persoanei juridice, conform art. 24 din O.G. nr. 26/2000, consiliul director având o serie de atribuţii proprii pe care poate să le exercite în virtutea legii, fără a mai necesita aprobarea sau hotărârea adunării generale şi are o serie de puteri care îi sunt conferite de către statut.
4. Hotărârea este dată ca urmare a interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, întrucât instanţele de fond şi apel nu au calificat în mod corect excepţia invocată, considerând că, în cauză, lipseşte dovada calităţii de reprezentant, deşi ceea ce se contesta de fapt era lipsa semnăturii reclamantului, consecinţa fiind admiterea excepţiei lipsei semnăturii şi nu admiterea lipsei calităţii de reprezentant, cu observaţia că, în ambele cazuri, instanţa ar fi trebuit să acorde un termen pentru a complini aşa-zisul viciu de procedură.
în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ., cererea de recurs fiind legal timbrată.
Intimata, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. pr. civ.
în etapa procesuală a recursului nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Asupra primului motiv de recurs, Curtea observă faptul că susţinerea acestui motiv se bazează pe o confuzie între obiectul cererii de chemare în judecată şi exercitarea unei acţiuni civile în justiţie.
Astfel, Curtea apreciază că este corectă distincţia realizată de instanţa de apel între naturile atribuite celor două acte, atunci când argumentează această instanţă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 207/2004, constituie un act de conservare şi nu unul de dispoziţie, întrucât nu urmăreşte ieşirea din patrimoniu a unui bun ori grevarea unui bun cu o sarcină, ci obţinerea unui avantaj pentru asociaţie şi apărarea unui drept subiectiv civil, dar şi că introducerea unei astfel de cereri nu reprezintă un act de gestiune a activităţii asociaţiei, ci un act de dispoziţie.
în acest context, trebuie subliniat că introducerea unei cereri de chemare în judecată, al cărei efect general este acela de învestire a unei instanţe cu pricina ce urmează a se judeca, fixarea cadrului procesual, sub aspect subiectiv şi obiectiv, nu poate fi apreciată decât ca o manifestare de voinţă ce declanşează o procedură judiciară şi care are natura unui act de dispoziţie.
Sub aspectul motivului 2 de recurs prin care se critică nemotivarea de către instanţa de apel a deciziei pronunţate, în ceea ce priveşte apelul intervenientului în interes propriu, S.D., Curtea constată că, prin încheierea interlocutorie pronunţată de Judecătoria sectorului 2, la data de 24 februarie 2006, s-a respins, în principiu, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.A., încheierea nefiind atacată cu apel de către această persoană fizică, astfel încât ea a rămas definitivă la momentul expirării termenului de apel de 15 zile de la comunicarea sentinţei civile nr. 2323 din 17 martie 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 268 alin. (4) C. pr. civ. coroborat cu art. 284 alin. (1) C. pr. civ.
Din această perspectivă, împrejurarea că numitul A.S. a formulat oral cerere de aderare la apel, la ultimul termen de judecată, în faţa tribunalului (5 octombrie 2006), nu conduce la aprecierea ca nelegală a soluţiei pronunţată de tribunal, în ceea ce priveşte respingerea, ca nefondate, atât a apelului, cât şi a cererii de aderare la apel formulată de apelantul S.A., aderarea la apel, apelul provocat, respectiv apelul formulat de un intervenient în nume propriu, împotriva unei încheieri interlocutorii, prin care s-a respins, în principiu, cererea de intervenţie în nume propriu fiind instituţii procesuale distincte.
în acelaşi sens, soluţia de respingere a aderării la apel este corectă şi din perspectiva art. 293 C. pr. civ., care reglementează posibilitatea aderării la apel numai intimatului, deoarece, prin soluţia respingerii în principiu a cererii de intervenţie principală a titularului cererii de intervenţie, S.A., soluţie care nu a fost atacată printr-un apel principal, exercitat, în termenul legal împotriva încheierii interlocutorii, acesta nu a dobândit calitatea de parte şi el nu poate fi privit ca un intimat în raport de apelul principal declarat de apelanta A.C. a T. YMCA din România.
Astfel, aderarea la apel este o manifestare de voinţă care aparţine în exclusivitate acelei părţi din proces care a dobândit deja calitatea de intimat, această calitate aparţinând tuturor celor care au fost părţi în primă instanţă şi împotriva cărora s-a exercitat apelul principal. în considerarea acestor argumente, Curtea apreciază că recurenta nu are interesul de a formula un motiv de recurs distinct, prin care să critice modul în care a fost soluţionată de către tribunal cererea de aderare la apel formulată de persoana fizică, S.A.
Tot astfel, declararea apelului (apelul provocat), reglementată în art. 293 C. pr. civ. ca formă de apel incident, reprezintă o cale de atac exercitată de intimat împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, interesul celui care, în condiţiile acestor dispoziţii legale, declară apelul este legat de un risc eventual în care s-ar produce reformarea hotărârii în urma admiterii apelului principal, condiţii care nu sunt îndeplinite în cauză.
Sub aspectul motivelor 3 şi 4 de recurs, care pot fi grupate în mod esenţial şi pot primi un singur răspuns, Curtea apreciază, verificând conţinutul Statutului asociaţiei reclamante, că adunarea generală a acesteia hotărăşte asupra tuturor drepturilor ce îi sunt date de legi, regulamente şi statutul asociaţiei, fiind organul suprem de conducere al acesteia, astfel încât, deşi prin soluţiile pronunţate, nu
i se neagă preşedintelui asociaţiei atribuţia înscrisă în art. 21 din statut, de a reprezenta asociaţia în faţa instanţelor judecătoreşti şi de a semna documentele oficiale, aceste putere de a reprezenta şi de a semna documentele menţionate trebuie să aibă, întotdeauna, la bază, mandatul acordat de Adunarea Generală a Asociaţiei.
Acest raţionament se bazează şi pe faptul că, odată constituită în mod legal, asociaţia este un subiect distinct de drepturi, care are personalitate juridică distinctă de cea a membrilor săi şi îşi poate exercita toate drepturile legale, astfel încât, în cauză, neexistând o hotărâre a adunării generale, prin care să se decidă exercitarea unei acţiuni civile, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 207 din 26 februarie 2004, preşedintele asociaţiei nu poate hotărî de unul singur declanşarea procedurii judiciare, în absenţa unui mandat special acordat în acest sens.
în ceea ce priveşte distincţia pe care recurenta o face între cele două excepţii procesuale de procedură absolute, care încep prin a avea efect dilatoriu şi tind spre un efect peremptoriu, respectiv excepţia lipsei semnăturii şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant, Curtea consideră că instanţa de fond a soluţionat în
mod corect excepţia lipsei calităţii de reprezentat, invocată prin întâmpinare de către pârâtă, pentru că ceea ce se disputa în cauză era nu lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, ci lipsa dovezii calităţii de reprezentant a preşedintelui S.D. de a reprezenta Asociaţia reclamantă, lipsă care nu s-a împlinit de la momentul comunicării întâmpinării - 6 ianuarie 2006 şi până la momentul pronunţării sentinţei civile -17 martie 2006, deşi, între aceste momente procesuale, au fost acordate patru termene de judecată.
Pentru considerentele expuse, reţinând că, în cauză, nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ., Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., va respinge, ca nefondat recursul exercitat de recurenta A.C. a T. YMCA din România împotriva deciziei civile nr. 1561 din 5 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă. (B.Ţ.)
| ← Acţiune în revendicare. Excepţia lipsei calităţii... | 1. Administrarea probei cu înscrisuri. Incidentul procedural al... → |
|---|
