Amendă judiciară. Exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procedurale. Condiţii. Neîntrunire
| Comentarii |
|
C. pr. civ., art. 1081 alin. 1) pct. 1 lit. a)
Temeiul juridic în baza căruia instanţa poate dispune aplicarea unei amenzi părţii care îşi exercită cu rea credinţă drepturile procedurale este art. 1081 alin. 1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, ce presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: cererea să fie vădit netemeinică şi să fie introdusă cu rea credinţă, în sensul că titularul acesteia cunoştea faptul că este vădit netemeinică şi, cu toate acestea, a decis să o formuleze, condiţii ce trebuie îndeplinite la momentul formulării cererii.
Nu se poate reţine întrunirea lor dacă argumentele din motivarea cererii de chemare în judecată au o aparenţă de pertinenţă; de asemenea, necunoaşterea unor dispoziţii legale ori considerarea acestora în mod greşit ca inoperante nu constituie circumstanţe care să determine aprecierea că s-a formulat cu rea credinţă o cerere vădit netemeinică.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 547/R din 12 octombrie 2007)
Prin sentinţa civilă nr. 9501 din 25 noiembrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 9720/2005 de Judecătoria sector 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia lipsei de obiect a acţiunii invocate din oficiu de instanţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii B.A. şi B.B.I. împotriva pârâţilor N.I.D. şi C.M., ca rămasă fără obiect şi au fost respinse solicitările pârâtului N.I.D. de obligare a reclamanţilor la plata unei amenzi şi la plata de daune pecuniare, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au solicitat să se constate existenţa drepturilor lor locative prin efectul prelungirii contractului de închiriere şi a tacitei relocaţiuni, în spaţiul situat în Bucureşti, sector 2, conform dispoziţiilor O.U.G. 40/1999, pretenţia dedusă judecăţii fiind rămasă fără obiect faţă de împrejurarea că reclamanţii nu mai locuiesc în imobilul în litigiu, ei stabilindu-şi domiciliile în alte locaţii.
în ceea ce priveşte solicitarea pârâtului N.I.D. de obligare a reclamanţilor la plata unei amenzi conform art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pr. civ., precum şi sancţionarea acestora pentru exercitarea cu rea credinţă a drepturilor conform art. 723 C. pr. civ., instanţa a reţinut că acţiunea introdusă de reclamanţi la data de 23 octombrie 2003 nu era vădit netemeinică, avându-se în vedere obiectul acesteia, respectiv stabilirea de drepturi locative.
Apelul formulat împotriva acestei sentinţe de către apelanţii pârâţi N.I.D. şi
C.M. a fost respins ca nefondat, într-un al doilea ciclu procesual de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin decizia nr. 433/A din 30 martie 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele aspecte relevante în soluţionarea recursului:
în mod corect instanţa a respins cererea pârâţilor de amendare a reclamanţilor potrivit art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. pr. civ., reţinând că cererea nu a
fost introdusă cu rea-credinţă şi nu era vădit neîntemeiată, câtă vreme obiectul acesteia viza stabilirea unor drepturi locative, iar la momentul înregistrării cererii erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. 40/1999, care reglementau prelungirea de drept a contractelor de închiriere având ca obiect imobile retrocedate foştilor proprietari, procedură care permitea stabilirea unor drepturi locative pe toată perioada de prorogare legală a contractelor de închiriere.
Faptul că pârâţii deţineau hotărâri de retrocedare a imobilului în litigiu şi de evacuare a reclamanţilor pentru lipsa titlului locativ nu constituie un argument pentru a se putea reţine reaua credinţă a reclamanţilor sau vădita netemeinicie a cererii, câtă vreme aceştia puteau solicita şi o reintegrare în spaţiu sau constatarea prelungirii de drept a contractului de închiriere în baza O.U.G. nr. 40/1999, care s-a aplicat pentru imobilele restituite până la data de 8 aprilie 2004.
în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamanţii nu au săvârşit un abuz de drept câtă vreme pentru a se putea reţine exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale este necesar a se îndeplini cumulativ cele două condiţii legale, respectiv reaua-credinţă şi deturnarea dreptului de la finalitatea sa.
în niciun caz nu se poate reţine în cauză, astfel cum au afirmat apelanţii că drepturile locative invocate de reclamanţi au fost bazate pe teroare, abuz şi violenţă, din înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond rezultând doar că reclamanţii au solicitat să se constate prelungit contractul de închiriere prin efectul O.U.G. nr. 40/1999.
în ceea ce priveşte critica adusă hotărârii instanţei de fond, referitoare la nea-cordarea cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale, Tribunalul constată că instanţa nu le-a acordat întrucât acestea nu au fost solicitate astfel cum rezultă din practicaua hotărârii.
împotriva acestei decizii, au formulat recurs apelanţii pârâţi N.I.D. şi G.M., criti-când-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
La data promovării acţiunii lor, reclamanţii erau deja în faza executării silite pentru eliberarea spaţiului ocupat abuziv, la dosar existând hotărârile judecătoreşti nr. 11669/2000 (definitivă din 5 noiembrie 2001) şi nr. 3930/2003 (definitivă din 2003).
La data promovării acţiunii lor, reclamanţii deţineau o altă locuinţă încă din 29 mai 2002 şi deci, nu mai puteau beneficia de o prelungire a contractului de închiriere.
Recurenţii-apelanţi au solicitat în scris, astfel cum rezultă din notele depuse la dosarul cauzei acordarea cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.
în aceste condiţii, în mod greşit instanţa de apel nu a admis cererea de amendare a reclamanţilor pentru abuz de drept şi rea-credinţă, de obligare a acestora la plata de daune şi la plata cheltuielilor de judecată.
Au solicitat astfel recurenţii admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu obligarea în solidar a intimaţilor la plata către recurenţi a daunelor solicitate şi amendarea acestora pentru abuz de drept şi rea credinţă, cu cheltuieli de judecată în toate instanţele.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, intimata reclamantă B.A, prezentându-se în instanţă, formulând apărări orale şi depunând concluzii scrise.
Analizând recursul prin prisma motivelor formulate şi a probelor administrate pe tot parcursul procesual, Curtea reţine următoarele:
1) în ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţele au respins în mod nelegal solicitarea recurenţilor - apelanţi - pârâţi de amendare a intimaţilor -reclamanţi pentru exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procedurale, Curtea constată că este nefondată.
Astfel, temeiul juridic în baza căruia instanţa ar putea dispune aplicarea unei amenzi părţii care îşi exercită cu rea credinţă drepturile procedurale este art. 108 alin. 1) pct. 1 lit. a), conform cărora: „Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel:
1. cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei:
a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri vădit netemeinice";
După cum se observă, pentru aplicarea acestei dispoziţii legale este necesar a fi îndeplinite cumulativ 2 condiţii, şi anume:
a) cererea să fie vădit netemeinică;
b) cererea să fie introdusă cu rea credinţă, în sensul că titularul acesteia cunoştea faptul că este vădit netemeinică şi, cu toate acestea, a decis să o formuleze.
Aceste condiţii cumulative trebuie îndeplinite la momentul formulării cererii.
în opinia Curţii, nu se poate reţine cu caracter cert că la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 23 octombrie 2003, intimaţii reclamanţi au fost pe deplin conştienţi de caracterul vădit netemeinic al cererii de chemare în judecată şi, cu toate acestea, au decis să întreprindă acest demers juridic.
Astfel, în motivarea cererii lor reclamanţii au invocat existenţa unor hotărâri judecătoreşti în considerentele cărora diverse instanţe au reţinut că aceştia au redobândit calitatea de chiriaşi ca urmare a anulării contractului de vânzare cumpărare. Au fost depuse hotărâri judecătoreşti în sensul menţionat.
Astfel de argumente au aparenţa de pertinenţă şi, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost redactată de un avocat, nu se poate reţine că reclamanţii au fost pe deplin conştienţi de caracterul vădit netemeinic al cererii lor.
împrejurarea că cererea ar fi fost depusă în timpul executării silite a hotărârii nr. 11669/2000 nu este prin ea însăşi suficientă să conducă la concluzia relei credinţe a reclamanţilor, în condiţiile în care, prin hotărâri judecătoreşti ulterioare se menţionase că reclamanţii redeveniseră chiriaşi.
De asemenea, faptul că la data depunerii cererii de chemare în judecată fusese pronunţată sentinţa civilă nr. 3930 din 13 iunie 2003, prin care reclamanţii erau evacuaţi din imobil pentru lipsa titlului locativ, nu este suficient prin el însuşi de a reţine reaua credinţă a reclamanţilor. în acest sens, Curtea constată că nu s-au depus probe la dosar din care să rezulte că această hotărâre ar fi fost irevocabilă la data introducerii acţiunii şi ar fi fost cunoscut acest caracter irevocabil al hotărârii de către reclamanţi.
împrejurarea că cererea ar fi fost respinsă ca nefondată deoarece în aplicarea unor dispoziţii din O.U.C. nr. 40/1999 reclamanţii (sau cel puţin reclamantul
B.B.I.) nu ar mai fi avut dreptul la ocuparea locuinţei cu titlu de chiriaşi, nu este suficientă pentru a se reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 108’ alin. (1) pct. 1 lit. a) C pr. civ, care vorbeşte despre caracterul „vădit netemeinic” al cererii şi despre conştientizarea de către reclamanţi a acestui caracter vădit netemeinic.
Necunoaşterea unor dispoziţii legale ori considerarea acestora în mod greşit ca inoperante nu constituie circumstanţe care să determine aprecierea că reclamanţii au formulat cu rea credinţă o cerere vădit netemeinică.
De asemenea, faptul indicării unei adrese greşite a reclamanţilor în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu este suficient prin el însuşi pentru aplicarea art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C pr. civ. în plus, Curtea reţine din cuprinsul procesului verbal încheiat la 23 noiembrie 2003 (ulterior introducerii acţiunii) de executorul judecătoresc C.M. că predarea imobilului de către intimata B.A. către recurentul N.I.D. s-a făcut la 23 noiembrie 2003, astfel încât se prezumă că până la această dată recurenta a avut posibilitatea să folosească acest imobil (şi deci să-l indice ca domiciliu procesual), indiferent că a locuit sau nu în el în perioada anterioară predării.
2) în ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că instanţele au respins în mod nelegal solicitarea recurenţilor - apelanţi - pârâţi de acordare a daunelor interese pentru exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procedurale, Curtea constată că este nefondată.
Astfel, reţinând mai sus la pct. 1 că nu se poate reţine în sarcina reclamanţilor că au formulat cererea de chemare în judecată cu rea credinţă, rezultă că nu sunt îndeplinite nici dispoziţiile art. 723 C pr. civ. pentru a se declanşa o eventuală răspundere a reclamanţilor faţă de recurenţii pârâţi.
3) Cât priveşte critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată „în toate instanţele", Curtea constată, de asemenea, că este nefondată.
Astfel, în primul rând, acordarea cheltuielilor de judecată nu poate fi făcută decât în cadrul judecăţii prezentei acţiuni, iar nu şi în cadrul altor procese.
în al doilea rând, la analizarea temeiniciei pretenţiilor referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată trebuie să se ţină seama de fiecare stadiu procesual parcurs, de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C pr. civ care dispune că partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată şi de posibilitatea ca recurentul să fi solicitat în diverse stadii procesuale aceste cheltuieli.
în acest sens, Curtea reţine următoarele.
într-un prim stadiu procesual, derulat în faza judecăţii în primă instanţă, respectiv dosarul nr. 10276/2003, recurenţii ce aveau calitatea de pârâţi nu au solicitat cheltuieli de judecată, în dosar pronunţându-se soluţia perimării.
împotriva acestei hotărâri pârâţii au declarat recurs, cale de atac ce a fost admisă în dosarul nr. 16307/2005. Pentru exercitarea acestei căi de atac recurenţii pârâţi au efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 3.85 lei RON reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar. Se constată însă că recurenţii pârâţi nu solicitat în cadrul respectivului dosar acordarea cheltuielilor de judecată, astfel încât, ei nu le mai pot cere decât pe cale separată.
în rejudecarea cauzei de către prima instanţă - dosar 9720/2005, la ultimul termen de judecată, respectiv 25 noiembrie 2005, pârâţii au depus o cerere intitulată „întâmpinare - Cerere reconvenţională", la finalul căreia apare menţiunea scrisă de mână „cu cheltuieli de judecată în toate instanţele".
Considerând că această menţiune a fost făcută înainte de depunerea respectivei cereri dactilografiate în faţa instanţei, Curtea reţine următoarele:
Strict formal prima instanţă ar fi trebuit să se pronunţe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată astfel solicitate, în sensul admiterii sau respingerii, chiar dacă această cerere nu a fost reiterată oral în cadrul concluziilor formulate de pârâtul în acea fază procesuală N.I.D. Prima instanţă nu ar fi trebuit să menţioneze că ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
în esenţă însă, nepronunţarea primei instanţe asupra acestei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată nu produce nicio vătămare recurentului deoarece, chiar dacă s-ar fi pronunţat, prima instanţă trebuia să o respingă ca nefondată deoarece pârâţii nu depuseseră nicio probă din care să rezulte că au efectuat cheltuieli în faţa primei instanţe în cele două cicluri procesuale (dosarul nr. 10276/2003 şi dosar nr. 9720/2005), iar cheltuielile efectuate în dosarul nr. 16307/2005 puteau fi solicitate în cadrul acestuia, iar dacă nu s-a folosit acest drept pârâţii puteau să sesizeze instanţa pe cale separată.
Chiar dacă s-ar considera că cheltuielile de judecată făcute în dosarul de recurs în care s-a pronunţat casarea cu trimitere spre rejudecare ar fi trebuit analizate de prima instanţă în rejudecare, Curtea apreciază că soluţia ar fi trebuit să fie aceeaşi, în sensul respingerii.
Astfel, pe de o parte, în decizia instanţei de recurs s-a reţinut aplicarea eronată la situaţia de fapt a unor dispoziţii legale de către prima instanţă, neputându-se reţine nicio culpă procesuală a reclamanţilor.
Pe de altă parte, în fapt, în urma rejudecării pricinii în primă instanţă, ca urmare a admiterii recursului, nu se poate susţine că pârâţii au obţinut vreo satisfacţie concretă pentru care să fi fost necesară exercitarea căii de atac a recursului, circumstanţe în care nu este justificată acordarea cheltuielilor de judecată.
în acest sens, raportând demersul pârâţilor la soluţia pronunţată asupra acţiunii principale, Curtea reţine că în primul ciclu procesual soluţia primei instanţe a fost de constatare a perimării cererii de chemare în judecată, iar în al doilea ciclu acţiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect. în raport de circumstanţele speţei nu se întrevede care ar fi fost interesul legitim al pârâţilor pentru schimbarea soluţiei, în condiţiile în care reclamanţii nu au mai înţeles să susţină acţiunea, acceptând aplicarea sancţiunii perimării, ceea ce însemna stingerea procesului şi inexistenţa niciunei vătămări a pârâţilor.
Raportând demersul pârâţilor la soluţionarea cererii de amendare a reclamanţilor şi de obligare a acestora la daune, Curtea constată că acest demers a fost unul fără niciun rezultat pozitiv pentru pârâţi. Astfel, cererile de amendare a reclamanţilor şi de acordare de daune au fost respinse în mod întemeiat de către prima instanţă, soluţie menţinută şi în căile de atac.
Prin urmare, exercitarea primului recurs de către pârâţi nu a condus la nicio satisfacţie concretă pentru aceştia pentru a se considera că părţile adverse au căzut în pretenţii şi ar fi astfel justificată obligarea lor la plata cheltuielilor de 3,85 lei RON efectuate în acest prim recurs.
în acelaşi sens sunt şi cheltuielile efectuate de pârâţi în celelatte căi de atac exercitate până în prezent. Indiferent de soluţiile pronunţate, în final aceste demersuri juridice nu au adus nicio satisfacţie concretă pârâţilor pentru a se justifica obligarea părţilor potrivnice la cheltuieli de judecată.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel ar fi trebuit să respingă motivul de apel formulat în acest sens de către pârâţi nu cu motivarea că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în primă instanţă, ci cu motivarea expusă mai sus în prezentele considerente.
în consecinţă, Curtea va respinge ca nefondat recursul. (A.C.)
| ← 1. Administrarea probei cu înscrisuri. Incidentul procedural al... | Apel. Inaplicabilitatea soluţiei de anulare a hotărârii... → |
|---|
