1. Apel. Mijloace de apărare ori cereri noi. înţeles. Derogare de la limitarea devoluţiunii analizate. 2. Aplicarea unui act normativ abrogat la data încheierii contractului de vânzare cumpărare cu pact de răscumpărare. Consecinţe. Modalitatea de examinar
| Comentarii |
|
Legea nr. 61/1931, art. 4 C. pr. civ., art. 292 alin. (1), art. 294 alin. (1)
1. Prin întâmpinarea formulată la fond s-a contestat valabilitatea ante-contractului de vânzare - cumpărare încheiat de părţi, invocându-se că acesta reprezintă în fapt o garanţie a unui împrumut.
Aceleaşi apărări au fost reluate prin motivele de apel, de data aceasta ele fiind calificate expres de parte ca vizând nulitatea antecontractului de vânzare - cumpărare din perspectiva art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931 şi a cauzei ilicite a contractului.
în contextul arătat, pronunţarea instanţei de apel asupra cererii de constatare a nulităţii convenţiei părţilor, formulată prin motivele de apel, nu încalcă niciuna din dispoziţiile art. 292 alin. (1) şi art. 294 alin. (1) C. pr. civ., deoarece respectiva cerere nu reprezintă un mijloc de apărare nou faţă de cel invocat de aceeaşi parte la fond şi deci nicio cerere nouă, care să determine în plus schimbarea calităţii părţilor în faza procesuală a apelului.
2. Reţinând nulitatea convenţiei părţilor în baza art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931, în condiţiile în care acest text de lege, care instituia sancţiunea nulităţii de drept a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare, era abrogat la data încheierii convenţiei ce i-a fost aplicat şi în condiţiile în care la acea dată nu mai era în vigoare nici un alt text legal care să prevadă o asemenea sancţiune, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, susceptibilă de modificare potrivit art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Interzicerea expresă prin lege a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare a subzistat doar până la adoptarea Decretului nr. 311/1954, astfel că numai până la acel moment instanţele învestite cu litigii în care era pus în discuţie un astfel de act puteau să constate caracterul său ilegal şi să îl declare nul prin simpla trimitere la dispoziţia legală de interzicere a vânzării cu pact de răscumpărare.
Pentru că încheierea acestui tip de contract nu mai este interzisă expres de lege, la examinarea regimului său juridic trebuie avute în vedere dispoziţiile legale generale privitoare la încheierea contractelor, altfel spus, contractul de vânzare cu pact de răscumpărare nu poate fi declarat nul decât în condiţiile dreptului comun.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a II l-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 442 din 6 martie 2007)
NOTĂ: Legea nr. 61/1931 a fost abrogată prin Decretul-lege nr. 1700/1938 (M. Of. nr. 102 din 5 mai 1938).
Prin sentinţa civilă nr. 905 din 31 mai 2006, Judecătoria Slobozia a admis acţiunea formulată de reclamantul G.R.D. împotriva pârâtelor C.l. şi G.D., iar în consecinţă:
A dispus ieşirea pârâtelor din indiviziune asupra a jumătate din suprafaţa de 1.408 mp. teren arabil situat în intravilanul municipiului S., rămasă de pe urma defunctului G.N., decedat la 29 iulie 1985, amplasată în str. P. judeţul Ialomiţa, în cote de 1/4 pentru pârâta G.l. şi 3/4 pentru pârâta G.D.
A omologat raportul de expertiză imobiliară efectuat în cauză.
A atribuit pârâtei G.I., corespunzător cotei sale de 1/8, suprafaţa de 988,93 mp. teren, delimitat de următoarele vecinătăţi: la N - str. I., la S - lotul nr. 2, la E — proprietatea R. I., la V - str. P..
A atribuit pârâtei G. D., corespunzător cotei sale de 3/8, suprafaţa de 592,07 mp. teren, delimitat de următoarele vecinătăţi: la N - lot nr. 1, la S - P. V., la E -proprietatea R. I., la V - str. P..
A constatat intervenită între pârâta G. D. şi reclamant, pentru preţul de 2.800 dolari SUA, vânzarea - cumpărarea suprafeţei de 300 mp. teren arabil intravilan, individualizată cu următoarele vecinătăţi: municipiul S., judeţul Ialomiţa la N; lotul nr. 2 aparţinând pârâtei vânzătoare la S; proprietatea P.V. la E, lotul nr. 2 aparţinând pârâtei vânzătoare la V, str. P. (varianta nr. 2 expertiză).
A obligat pe pârâte la plata către reclamant a sumei de 263 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
La data de 14 februarie 2003, pârâta G.D. şi reclamantul G.R.D. au încheiat actul sub semnătură privată intitulat „contract de vânzare - cumpărare”; prin acest act pârâta s-a obligat să vândă reclamantului o suprafaţă de 300 mp. teren arabil situat în municipiul S., contra unui preţ de 2.800 dolari SUA, achitat integral de reclamant, stipulându-se totodată în cuprinsul actului că dacă până la data de 14 mai 2004 vânzătoarea returnează cumpărătorului preţul vânzării, contractul devine nul, în caz contrar, vânzătoarea obligându-se să promoveze acţiune de ieşire din indiviziune pentru delimitarea terenului, pentru perfectarea ulterioară a vânzării - cumpărării în formă autentică.
Convenţia părţilor, materializată în înscrisul sub semnătură privată recunoscut de pârâta G.D. ca fiind scris şi semnat de ea, are valoarea unui antecontract de vânzare - cumpărare, generator de obligaţii de a face în sarcina părţilor.
întrucât la data contractării pârâta - vânzătoare avea calitatea de comoştenitoare alături de mama sa, pârâta G.I., asupra bunului de care a dispus, în virtutea dreptului de gaj general al creditorului asupra patrimoniului debitorului, reclamantul - creditor are dreptul să exercite, conform art. 974 C. civ., acţiunea de ieşire din indiviziune a debitoarei sale, fiind justificată pretenţia acestuia de partajare între pârâte a terenului moştenit de la autorul lor comun, defunctul G.N., din care face parte şi suprafaţa de 300 mp. - obiect al antecontractului, în absenţa unui demers propriu în acest sens din partea debitoarei G.D..
Partajul se va face în varianta propusă prin raportul de expertiză întocmit în cauză, care ţine seama de antecontractul încheiat de pârâta C.D., deoarece include în lotul acesteia şi suprafaţa cu privire la care a contractat cu reclamantul.
Urmare a partajului este posibilă şi valorificarea drepturilor reclamantului decurgând din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat cu pârâta G.D., în sensul constatării valabilităţii vânzării - cumpărării în condiţiile stabilite în ante-contract, conform art. 1073-1077 C. civ.
Sub acest din urmă aspect, apărările pârâtei vânzătoare, conform cărora convenţia încheiată cu reclamantul ar reprezenta în fapt un împrumut, iar suprafaţa de teren promisă spre vânzare nu ar fi decât o garanţie a restituirii împrumutului la scadenţa din 14 mai 2004, nu pot fi primite, nefiind confirmate de probele administrate în cauză.
Astfel, din răspunsurile reclamantului la interogatoriu şi din depoziţiile martorelor audiate se poate trage o singură concluzie, aceea că intenţia pârâtei G.D. a fost într-adevăr de a vinde suprafaţa de 300 mp teren pentru a face rost de bani, ţinând cont că se afla într-o situaţie materială deficitară; mai mult decât atât, pârâta şi-a recunoscut semnătura de pe chitanţa denumită „contract de vânzare
- cumpărare", precum şi faptul că ea a fost cea care a scris chitanţa, iar clauzele inserate în cuprinsul acesteia nu au fost impuse cu forţa de nimeni, împrejurare confirmată şi de martorele care au fost prezente la întocmirea actului şi care l-au semnat.
împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel pârâta G.D.
Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 162 A din 28 septembrie 2006, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului, cu obligarea acestuia la 300 RON cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că vânzarea - cumpărarea convenită de părţi, fiind cu pact de răscumpărare, este nulă absolut, fiind interzisă de art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1991, lege în vigoare la momentul încheierii convenţiei; stipularea în convenţia de împrumut privind suma de 2.800 dolari SUA a unei clauze de transmitere a proprietăţii suprafeţei de teren către creditor nu constituie o convenţie legal făcută în sensul prevederilor art. 969 şi art. 5 C. civ., conform cărora nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Inserarea în cuprinsul convenţiei de împrumut a clauzei penale contravine naturii juridice a acesteia, deoarece conform normei imperative din art. 1088
C. civ., la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele - interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, fidejusiune şi societate, iar prin Legea nr. 313/1879 s-a instituit interdicţia inserării clauzei penale în contractele de împrumut, stabilindu-se că o asemenea clauză „este şi va rămâne anulată, judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzute de art. 1589 C. civ."; această reglementare nu a fost abrogată şi este în concordanţă cu regimul actual al dobânzii, prevăzut de O.G. nr. 2/2000, care la art. 9 precizează că, în raporturile civile, obligaţia de a plăti o dobândită mai mare decât cea stabilită în conţinutul ordonanţei este nulă de drept.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat nelegalitatea ei în baza art. 304 pct. 9 C. pr. civ. pentru două motive: încălcarea art. 292 alin. (1) şi art. 294 alin. (1) C. pr. civ. şi justificarea soluţiei de fond pe un text de lege abrogat - art. 4 din Legea contra cametei din 2 aprilie 1931.
în dezvoltarea primul motiv, recurentul a arătat că atâta timp cât pârâta G.D. nu a invocat drept apărare în faţa primei instanţe nulitatea antecontractului de vânzare - cumpărare pentru că acesta ar cuprinde un pact de răscumpărare prohibit de lege şi pentru că s-ar întemeia pe o cauză ilicită, invocarea ei direct în apel este inadmisibilă, pe de o parte pentru că art. 292 alin. (1) C. pr. civ. prevede că părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă, iar pe de altă parte pentru că art. 294 alin. (1) C. pr. civ. nu permite schimbarea în apel a calităţii părţilor -or prin primirea cererii de nulitate, neformulată la fond de pârâtă, această parte a dobândit în apel calitatea de reclamantă - şi nici formularea de cereri noi.
Relativ ta cel de-al doilea motiv, vizând fondul cauzei, recurentul a susţinut că nulitatea antecontractului de vânzare - cumpărare cu pact de răscumpărare nu putea fi reţinută pe temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea contra cametei din 2 aprilie 1931, întrucât acestea erau abrogate şi nici o altă dispoziţie legală în vigoare nu sancţionează cu nulitatea absolută vânzările cu pact de răscumpărare.
S-a arătat în acest sens că prin art. 4 din Legea contra cametei din 1931 au fost abrogate dispoziţiile din Codul civil care reglementau vânzarea - cumpărarea cu pact de răscumpărare, interzicându-se încheierea unor astfel de acte sub sancţiunea nulităţii absolute. Legea contra cametei a fost abrogată prin art. 16 din Decretul-lege din 5 mai 1938 pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei, promulgat prin Decretul nr. 1700/1938, dar care a preluat măsurile prevăzute în art. 4 din legea abrogată. Decretul - Lege din 5 mai 1938 a fost abrogat prin Decretul nr. 311/1954, aşa încât în prezent legea română nu mai sancţionează cu nulitatea absolută încheierea contractelor de vânzare - cumpărare cu pact de răscumpărare.
Pe de altă parte, în speţă nu s-a făcut dovada vreunui scop ilicit la încheierea antecontractului de vânzare - cumpărare, voinţa părţilor fiind aceea de vindere, respectiv cumpărare, după cum au arătat şi martorii audiaţi în faţa instanţei, care au fost prezenţi şi la încheierea antecontractului şi care au putut constata personal faptul că pârâta - vânzătoare nu a fost constrânsă în nici un fel să contracteze, nu au fost exercitate asupra sa acte de violenţă, iar consimţământul nu i-a fost viciat în nici un fel; mai mult decât atât, anterior întocmirii antecontractului valorificat în proces, părţile au mai întocmit un înscris intitulat „contract de vânzare - cumpărare", în care a fost consemnată aceeaşi dorinţă a părţilor de înstrăinare, respectiv cumpărare a terenului litigios.
Conform art. 305 C. pr. civ., recurentul a administrat proba cu înscrisuri, depu-nând la dosar: titlul de proprietate al autorului pârâtelor, respectiv actul de vânzare - cumpărare încheiat la 23 iunie 1951 şi transcris sub nr. 1161 din 2 iulie 1951; un înscris sub semnătură privată intitulat „contract de vânzare - cumpărare", parţial distrus, datat 14 februarie 2003 şi nesemnat de părţile de la care se pretinde că emană; o „chitanţă de mână” datată 5 aprilie 2002, vizând un împrumut acordat pârâtei G.D. de numita D.G.; un înscris olograf nedatat, semnat „D. şi C”.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:
1) Sub aspect procedural, neregularitatea imputată instanţei de apel, în sensul pronunţării acesteia asupra unei cereri inadmisibile - cererea de constatare a nulităţii antecontractului de vânzare - cumpărare în litigiu - nu se confirmă.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului, prin întâmpinarea formulată la fond, pârâta G.D. a contestat valabilitatea antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat cu reclamantul, invocând că acesta reprezintă în fapt o garanţie a unui împrumut obţinut de la reclamant, pe care a fost constrânsă să i-l ceară, având nevoie urgentă de bani.
Aceleaşi apărări au fost reluate de pârâtă prin motivele de apel, de data aceasta ele fiind calificate expres de parte ca vizând nulitatea antecontractului de vânzare - cumpărare din perspectiva art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931 şi a cauzei ilicite a contractului.
în contextul arătat, pronunţarea instanţei de apel asupra cererii de constatare a nulităţii convenţiei părţilor, formulată prin motivele de apel, nu încalcă nici una din dispoziţiile procedurale invocate de recurent - art. 292 alin. (1) şi art. 294 alin. (1) C. pr. civ., deoarece respectiva cerere nu reprezintă un mijloc de apărare nou faţă de cel invocat de aceeaşi parte la fond şi deci nici o cerere nouă, care să determine în plus schimbarea calităţii părţilor în faza procesuală a apelului, cum greşit a pretins recurentul.
Pe cale de consecinţă, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu poate fi reţinut ca operant în speţă cu referire la respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 292 alin. (1) şi art. 294 alin. (1) C. pr. civ.
2) Pe fondul cauzei, aşa cum a susţinut şi recurentul, soluţia pronunţată în faza procesuală anterioară este lipsită de temei legal, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Deşi a calificat corect convenţia părţilor ca fiind o vânzare cu pact de răscumpărare, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal nulitatea acesteia în baza art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931.
Vânzarea cu pact de răscumpărare a fost reglementată de C. civ., prin art. 1371— 1287, ca o varietate a vânzării - cumpărării, care conţinea însă o clauză de răscumpărare, ce constituia, în fapt, o condiţie rezolutorie.
Dispoziţiile Codului civil privitoare la încheierea contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare au fost abrogate prin art. 4 al Legii contra cametei nr. 61/1931, text prin care s-a interzis expres încheierea unor astfel de contracte, instituindu-se sancţiunea nulităţii lor: „Contractele de vânzare cu pact de răscumpărare şi an-ticreză ce se vor încheia între părţi după data promulgării legii de faţă sunt nule de drept, iar dispoziţiile art. 1371-1387 C. civ., art. 1697-1703 C. civ. se abrogă".
Legea contra cametei nr. 61/1931 a fost abrogată prin art. 16 al Decretului-lege din 5 mai 1938 pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei, care însă a preluat, în art. 13, dispoziţiile prevăzute în art. 4 din legea abrogată; astfel, art. 13 din Decretul-lege nr. 124/1938 prevedea: „Contractele de vânzare cu pact de răscumpărare şi anticreză ce se vor încheia între părţi, după data publicării decretului de faţă, sunt nule de drept, iar dispoziţiile art. 1371 - 1387 C. civ., art. 1697-1708, inclusiv, C. civ. şi articolele corespunzătoare din codurile civile în vigoare în teritoriile unite se abrogă”.
La rândul lui, Decretul-lege nr. 124/1938 a fost abrogat prin Decretul nr. 311/1954, care nu a mai reluat în nici o dispoziţie a sa interdicţia de încheiere a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare prevăzută în actul normativ abrogat; în plus, este de menţionat că după abrogarea Decretului-lege nr. 124/1938 nu a mai fost adoptat nici un alt act normativ care să interzică expres încheierea contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare.
Din examinarea succesiunii dispoziţiilor legale privitoare la stabilirea dobânzii legale şi la combaterea cametei, redate anterior, rezultă că la data încheierii convenţiei părţilor - 14 februarie 2003, vânzarea cu pact de răscumpărare nu mai era interzisă expres de lege, nemaifiind în vigoare nici unul din textele care au instituit în timp această interdicţie - art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931 încetându-şi aplicabilitatea odată cu abrogarea întregii legi contra cametei din 1931 prin Decretul-lege nr. 124/1938, iar art. 13 din Decretul-lege nr. 124/1938 încetându-şi aplicabilitatea odată cu abrogarea întregului Decret -Lege nr. 124/1938 prin Decretul nr. 311/1954.
Prin urmare, reţinând nulitatea convenţiei părţilor în baza art. 4 din Legea contra cametei nr. 61/1931, în condiţiile în care acest text de lege, care instituia sancţiunea nulităţii de drept a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare, era abrogat la data încheierii convenţiei ce i-a fost aplicat şi în condiţiile în care la acea dată nu mai era în vigoare nici un alt text legal care să instituie o asemenea sancţiune, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, susceptibilă de modificare potrivit art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Aşa cum s-a arătat deja, interzicerea expresă prin lege a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare a subzistat doar până la adoptarea Decretului nr. 311/1954, astfel că numai până la acel moment instanţele investite cu litigii în care era pus în discuţie un contract de vânzare cu pact de răscumpărare puteau să constate caracterul său ilegal şi să îl declare nul prin simpla trimitere la dispoziţia legală de interzicere a vânzării cu pact de răscumpărare.
Desigur că neprevederea în Decretul nr. 311/1954 sau în alt act normativ ulterior a interdicţiei de încheiere a contractelor de vânzare cu pact de răscumpărare nu a însemnat repunerea în vigoare a dispoziţiilor abrogate din Codul civil referitoare la vânzarea cu pact de răscumpărare. Dar, pentru că încheierea acestui tip de contract nu mai este interzisă expres de lege, la examinarea regimului său juridic trebuie avute în vedere dispoziţiile legale generale privitoare la încheierea contractelor, altfel spus, contractul de vânzare cu pact de răscumpărare nu poate fi declarat nul decât în condiţiile dreptului comun, pentru cauză falsă, conform art. 966 C. civ. - atunci când se dovedeşte că în realitate cauza contractului nu o constituie contraprestaţia celeilalte părţi, înscrisă în contract, ci instituirea unei garanţii pentru restituirea unui împrumut - sau, după caz, pentru cauză ilicită, conform art. 968 C. civ. - atunci când se dovedeşte că vânzătorul a ajuns să încheie contractul determinat fiind de dificultăţi materiale, de care cumpărătorul a profitat, în sensul că s-a implicat activ în specularea acestei situaţii.
Or, în speţă, nulitatea convenţiei părţilor nu putea fi reţinută nici potrivit dreptului comun, pentru că aşa cum susţine recurentul, probele administrate
în cauză atestă că intenţia urmărită de părţi la încheierea contractului a fost aceea de a vinde, respectiv de a cumpăra şi nu de a institui o garanţie pentru restituirea vreunui împrumut, iar la încheierea contractului cumpărătorul nu a speculat dificultăţile materiale în care se afla vânzătorul spre a-l determina să contracteze; astfel, martorele comune ale părţilor, care au semnat înscrisul sub semnătură privată constatator al convenţiei, N.A. şi I.L., asistând la tratativele părţilor în vederea încheierii contractului, au relatat că aceste tratative au vizat o vânzare - cumpărare, iar nu un împrumut şi că iniţiativa contractării a avut-o pârâta G.D., care i-a făcut o ofertă de vânzare reclamantului, întrucât se afla într-un impas financiar, încheierea contractului realizându-se însă fără nici o constrângere din partea reclamantului - cumpărător.
Aşa fiind, soluţia de constatare a nulităţii convenţiei de vânzare cu pact de răscumpărare încheiată de pârâta G.D. cu reclamantul, care a stat la baza admiterii apelului pârâtei, nu-şi are acoperire legală nici din punctul de vedere al dreptului comun, deoarece cauza falsă sau ilicită prefigurată ca motiv de nulitate a convenţiei părţilor prin apărările de fapt formulate de pârâta G.D. la fond şi în apel nu a fost dovedită.
Concluzionând, Curtea constată că hotărârea instanţei de apel, argumentată pe nevalabilitatea convenţiei deduse judecăţii, este lipsită de temei legal, ceea ce demonstrează temeinicia celui de-al doilea motiv de recurs, în limita căruia motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. este operant.
în consecinţă, făcând aplicarea art. 312 alin. (3) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea va admite recursul şi va modifica decizia atacată în sensul respingerii apelului pârâtei G.D., ca nefondat. (M.V.)
| ← Apel. Inaplicabilitatea soluţiei de anulare a hotărârii... | Capacitate procesuală de folosinţă. Sucursală → |
|---|
