1. Complet de divergenţă. Pronunţarea unei hotărâri în unanimitate. Lipsa vreunei cauze de nulitate a acesteia. 2. Succesiune. Dovada acceptării exprese a succesiunii

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

C. pr. civ., art. 257, art. 258;

C. civ., art. 689, art. 1203

1. Dispoziţiile art. 258 C. pr. civ. au caracter de normă generală comparativ cu art. 257 C. pr. civ., normă specială, făcând pe deplin posibilă pronunţarea unei hotărâri în unanimitate, după reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă, deoarece, potrivit acestora, după pronunţarea hotărârii, niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale, ceea ce înseamnă că până la pronunţarea hotărârii, judecătorul poate reveni asupra părerii sale, chiar şi în compunerea completului de divergenţă, textul având aplicabilitate generală, nefiind exceptată incidenţa sa printr-o dispoziţie expresă a legii pentru cazul judecării unei pricini în complet de divergenţă.

în plus, revenirea judecătorului asupra părerii ce a pricinuit reluarea dezbaterilor în faţa completului de divergenţă, este o soluţie expres prevăzută şi printr-o dispoziţie specială, respectiv, art. 257 alin. (4) C. pr. civ., text care este plasat, în redactarea acestei norme, după alineatul ce prevede necesitatea reluării dezbaterilor asupra punctelor rămase în divergenţă, ca şi a regulii că judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult, sunt datori să se unească într-o singură părere, pentru cazul în care, după judecarea divergenţei, vor fi mai mult de două păreri; pe de altă parte, această facultate a judecătorilor de a reveni asupra părerilor lor, care au pricinuit divergenţa, se poate exercita numai în cadrul completului de divergenţă şi nu în afara lui.

2. în raport de dispoziţiile art. 689 C. civ., acceptarea moştenirii este expresă atunci când moştenitorul îşi însuşeşte titlul sau calitatea de moştenitor printr-un act autentic sau sub semnătură privată, judiciar sau extrajudiciar, fiind esenţial ca prin acel înscris, moştenitorul să îşi aproprie calitatea de succesor în sensul că din respectivul înscris trebuie să rezulte că înţelege să îşi exercite drepturile succesorale, dobândind ceea ce i se cuvine în virtutea legii, ca moştenitor rezervatar, cum este cazul în speţă.

înscrisul respectiv poate fi şi o simplă scrisoare adresată unui alt moştenitor ca şi un creditor al succesiunii, important fiind ca din conţinutul acesteia să rezulte neîndoielnic voinţa succesibilului de a accepta moştenirea.

în cauză, o atare semnificaţie de acceptare expresă a succesiunii de către una dintre părţi, derivă din corespondenţa purtată între acestea, fiind depuse la dosarul primei instanţe scrisorile adresate de pârâtă reclamantei (prin urmare care se aflau în posesia celei din urmă) şi în cuprinsul cărora, pârâta făcea referiri exprese la cele pe care reclamanta i le adresa acesteia.

(C. Ap. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 41/R din 25 ianuarie 2007)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 sub nr. 24248 din 22 decembrie 2004, reclamanta S.D.I.R. a chemat în judecată pe pârâta S.C. solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să constate deschisă succesiunea defunctului S.G., decedat la 23 aprilie 2003, să se stabilească calitatea de moştenitor pentru reclamantă în calitate de fiică a defunctului şi pentru pârâtă în calitate de soţie supravieţuitoare, conform testamentului autentificat sub nr. 817 din 28 martie 2000 la BNP R.E.; să se stabilească masa succesorală rămasă de pe urma defunctului, cotele succesorale ale moştenitoarelor şi ieşirea din indiviziune cu atribuirea în natură către reclamantă a bunurilor aferente cotei sale părţi din masa succesorală.

în motivarea cererii, reclamanta susţine că este fiica defunctului din prima căsătorie a acestuia, încheiată cu S L.C., calitate în care are statutul de moştenitor legal, ca descendentă în linie directă de gradul I faţă de defunct.

Pârâta S.C. are calitatea de soţie supravieţuitoare, ca efect al celei de-a doua căsătorii încheiate de S.G. cu aceasta.

La data decesului autorului părţilor, activul patrimonial al acestuia se compunea din: cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului de ta et.

1 al imobilului situat în Bucureşti, str. P.E. sector 1, în suprafaţă de 43,83 mp, bun propriu al defunctului, această cotă fiind dobândită pe cale succesorală de pe urma mamei acestuia, S.E., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 209 din 21 februarie 1989 eliberat de fostul notariat de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti, în timp ce cealaltă cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil a fost moştenită de L.E., sora defunctului în calitate de legatar cu titlu universal al mamei lor; imobilul denumit V.S. situat în Eforie Sud, judeţul Constanţa, bun propriu al defunctului, compus din teren în suprafaţă de 1200 mp şi construcţie, astfel cum rezultă din Dispoziţia nr. 387 din 27 mai 2002 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001; terenul în suprafaţă de 10 ha, de asemenea, bun propriu al defunctului, situat în comuna P., judeţul Bârlad, dobândit de către S.G. în temeiul Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr. 2154-9136 din 29 noiembrie 2002 emis de Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991; de asemenea, reclamanta enumeră şi o serie de bunuri mobile ca făcând parte din masa succesorală rămasă de pe urma aceluiaşi defunct.

Se mai susţine că după decesul autorului lor, pârâta şi-a însuşit în fapt toate bunurile mobile arătate ca făcând parte din masa succesorală, bunuri care se află şi în prezent în posesia acesteia.

Potrivit estimării reclamantei, valoarea totală a masei succesorale s-a apreciat a se situa la nivelul sumei de 120.000 Euro.

în drept, s-au invocat dispoziţiile art. 650 şi urm. C. civ., art. 728-750 C. civ. şi art. 939-941 C. civ.

La 12 ianuarie 2005, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe, în susţinerea căreia a arătat că raportat la valoarea masei succesorale indicată de însăşi reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată de 120.000 Euro, Tribunalul Bucureşti este instanţă competentă, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. pr. civ., potrivit conţinutului textului de la data respectivă.

Prin aceeaşi întâmpinare, pârâta a invocat excepţia neacceptării în termen a succesiunii de către reclamantă, caz în care aceasta este lipsită de calitate procesuală activă în cauză.

în argumentarea acestei excepţii, pârâta a susţinut că reclamanta este cea ţinută să probeze opţiunea succesorală pozitivă, printr-un act de acceptare expresă, deoarece a fost provenită telegrafic şi telefonic asupra încetării din viaţă a autorului lor, precum şi a actului său de ultimă voinţă.

în continuarea întâmpinării, pârâta îşi susţine şi apărările pe fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 9202 din 28 septembrie 2005 Judecătoria sector 1 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins cererea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că S.C., tatăl reclamantei şi soţul pârâtei, a decedat la 23 aprilie 2003, iar reclamanta prin cererea de chemare în judecată a invocat calitatea sa de moştenitoare legală a defunctului în susţinerea căreia a depus acte de stare civilă.

Instanţa a apreciat că pentru a se putea analiza cererea reclamantei, aceasta trebuia să facă dovada nu numai a vocaţiei sale succesorale, dar şi a faptului că a acceptat succesiunea în mod expres sau tacit în termen de 6 luni de la data deschiderii acesteia, conform art. 700 C. civ.

în combaterea acestei excepţii, reclamanta a precizat că a acceptat succesiunea tatălui său în mod expres, prin cererea pe care a adresat-o Consulatului General al României Los Angeles, prin care a solicitat eliberarea unei dovezi din care să rezulte că are cetăţenie română.

A mai susţinut reclamanta că a formulat această cerere, întrucât ştia că dacă nu-şi va putea proba calitatea de cetăţean român, nu va putea dobândi prin moştenire imobile (terenuri) situate pe teritoriul României.

Pe de altă parte, reclamanta arată că acceptarea succesiunii este dovedită şi prin proba testimonială pe care a administrat-o în cauză, după cum ea rezultă şi din corespondenţa purtată între părţi, pârâta recunoscând în mod voluntar calitatea reclamantei de moştenitoare a defunctului.

Instanţa a apreciat că actul de acceptare succesorală constituie o manifestare de voinţă unilaterală, voluntară, irevocabilă şi indivizibilă, care trebuie să se producă în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii.

Acceptarea expresă trebuie să se realizeze în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, iar voinţa de a moşteni trebuie să fie indubitabilă.

Cererea pe care reclamanta a adresat-o Consulatului României de la Los Angeles, a fost făcută, aşa cum reiese tot din cuprinsul ei, „pentru clarificarea documentelor cu privire la moştenirea din partea tatălui meu".

Din analiza acestei cereri coroborate cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, instanţa a apreciat că rezultă cel mult intenţia reclamantei de a accepta succesiunea autorului său.

Cererea prin care reclamanta susţine că face dovada acceptării succesiunii nu constituie un înscris prin care s-a acceptat în mod expres succesiunea, întrucât, din conţinutul său nu rezultă neîndoielnic voinţa reclamantei de însuşire a calităţii de moştenitor.

La aceeaşi concluzie conduce şi faptul că, ulterior expirării termenului de opţiune succesorală, reclamanta a mandatat o altă persoană care să accepte în numele său succesiunea.

Pe de altă parte, prima instanţă a constatat şi împrejurarea că reclamanta nu a formulat vreo cerere pentru repunerea în termenul de opţiune succesorală, iar recunoaşterea de către pârâtă a calităţii de moştenitoare a reclamantei nu are relevanţă, în condiţiile în care nu s-a realizat ulterior acceptarea expresă a succesiunii din partea reclamantei, personal sau prin intermediul unui mandatar cu procură specială.

Nici mandatarea unei persoane care să accepte succesiunea în numele reclamantei nu are valoare de acceptare a moştenirii dacă nu a fost urmată de manifestarea de voinţă expresă în acest sens din partea mandatarului.

în aceste condiţii, instanţa a constatat că reclamanta nu şi-a exercitat în termen legal dreptul de opţiune succesorală, fiind străină de moştenire şi în consecinţă, lipsită de calitate procesuală activă în cauză.

în termen legal împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat apel criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Dezbaterea în fond a apelului a avut loc în şedinţa publică din 27 martie 2006, când Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a dispus amânarea pronunţării la 28 martie 2006.

La această dată, cauza a fost repusă pe rol pentru întrunirea completului de divergenţă, părţile fiind din nou citate pentru data de 3 aprilie 2006, prin agent procedural.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a soluţionat apelul prin decizia civilă nr. 190/A din 3 aprilie 2006, în sensul admiterii lui, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, soluţie pronunţată în unanimitate de cei trei membri ai completului de divergenţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 689 C. civ., acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită; acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.

Prin urmare, legea prevede ca voinţa succesibilului de a accepta expres moştenirea să fie manifestată în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată (exceptându-se acceptarea verbală), însă legea nu pretinde ca înscrisul să fi fost întocmit special pentru constatarea acceptării.

Instanţa de apel, concluzionând, a reţinut că acceptarea expresă este un act formal dar nu solemn, putând îmbrăca şi forma unei scrisori, a unei cereri, esenţial fiind ca din conţinutul lui să rezulte că succesibilul şi-a însuşit în mod neechivoc calitatea de moştenitor şi că înţelege să exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile decurgând din această calitate.

Tribunalul a apreciat că se impune analiza conţinutului real al actului invocat de reclamantă în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

A rezultat din actele şi lucrările dosarului, că după o serie de discuţii telefonice între părţi (confirmate şi prin martori), pârâta, cu referire în cadrul corespondenţei sale din 10 iulie 2003 şi la discuţiile telefonice anterioare, o informează pe reclamantă asupra bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctului, dar îi comunică şi alte două lucruri esenţiale în atitudinea ulterioară a reclamantei: pe de o parte, faptul că potrivit Legii nr. 54/1998, este interzisă dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini sau apatrizi, ceea ce impune ca reclamanta să facă demersurile necesare pentru dovedirea cetăţeniei române, iar pe de altă parte, că reclamanta nu trebuie să se preocupe de termenul de acceptare a succesiunii tatălui său pentru că niciodată nu va specula chestiunea prescripţiei dreptului de opţiune succesorală.

Drept urmare, s-a reţinut, că la data de 5 septembrie 2003, înlăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ., reclamanta se adresează Consulatului General al României din Los Angeles, solicitând eliberarea unei dovezi privind cetăţenia sa, în scopul clarificării documentelor privind moştenirea din partea tatălui său.

Tribunalul a mai apreciat că un astfel de demers nu poate avea altă justificare decât aceea de a permite reclamantei culegerea moştenirii de pe urma autorului său (imposibilă fără dovada cetăţeniei, aşa cum fusese informată), şi, chiar scopul declarat al acestei cereri adresată Consulatului, este fără echivoc în acest sens.

Făcând demersuri în sensul clarificării acestui aspect, este evident că reclamanta a depăşit faza procesului psihologic intern, trecând la exteriorizarea hotărârii, atât motivul determinant cât şi obiectivarea acesteia rezultând din cererea adresată Consulatului.

Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că apelanta reclamantă a acceptat expres succesiunea defunctului şi drept urmare, are calitate procesuală activă de a solicita dezbaterea succesiunii pe calea cererii de chemare în judecată adresată primei instanţe, astfel că, în baza art. 297 alin. (1) C. pr. civ., s-a desfiinţat soluţia apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. pr. civ.

în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susţine că soluţionarea apelului de către Tribunal s-a realizat în mod nelegal în raport de procedura specială a rezolvării divergenţei, derivând din natura colegială a compunerii completului.

în conformitate cu art. 257 şi urm. C. pr. civ., chiar în situaţia în care pricina în divergenţă se deferă completului în aceeaşi zi, părţile sunt îndreptăţite să cunoască divergenţa în sine, iar din cercetarea dosarului de apel, rezultă că acesta nu cuprinde (ca de altfel nici decizia ulterioară) consemnarea obiectului divergenţei, cu toate că s-a acordat un termen în acest sens.

Mai mult decât atât, însăşi decizia instanţei de apel nu consemnează obiectul divergenţei, după cum nu se menţionează nici opinia minoritară a unuia dintre judecători.

Acest motiv al neconsemnării în practicaua hotărârii a incidenţei dispoziţiilor art. 257 alin. (4) C. pr. civ. (în sensul revenirii judecătorului asupra opiniei ce a provocat divergenţa), ca de altfel, şi omisiunea consemnării obiectului divergenţei şi a opiniei minoritare în decizia finală, reprezintă motive de nulitate a deciziei, în raport de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. pr. civ.

Această concluzie rezultă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 266 alin. (3) şi art. 264 alin. (2) C. pr. civ.

Aceste norme au un caracter imperativ şi au o consecinţă directă în încălcarea dreptului la apărare al părţilor cărora nu le-a fost relevată problema de drept ce a pricinuit divergenţa între membrii completului de judecată.

Atât la instanţa de fond, precum şi în apel, recurenta-pârâtă mai arată că a stăruit ca partea adversă să depună la dosar procura iniţial acordată mandatarului său şi care se regăsea în dosarul notarial, această primă procură fiind ulterior retrasă din dosarul succesoral constituit la notariat, cu concursul notarului instrumentator.

în cuprinsul acestui document a cărei depunere la dosar a fost refuzată, mandanta îşi împuternicea mandatarul să săvârşească inclusiv acte de acceptare a succesiunii la care avea vocaţie, ceea ce înseamnă că până la data acordării acestui procuri, 8 februarie 2004, rezultă că asemenea acte de acceptare a succesiunii nu fuseseră săvârşite personal de către reclamantă, în termenul prevăzut de art. 700 alin. (1) C. civ.

Procura din 8 februarie 2004 a fost înlocuită cu o alta, datată 4 aprilie 2004, din textul căreia a fost suprimată sintagma mandatării pentru acte de acceptare a succesiunii.

Recurenta solicită, faţă de cele prezentate, a se constata omisiunea instanţei de apel de a consemna nedepunerea înscrisului şi neaplicarea dispoziţiilor art. 174 C. pr. civ.

în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. pr. civ., recurenta susţine că esenţa şi validitatea instituţiei acceptării exprese la succesiuni, impun existenţa unui înscris nu ad validitatem ci adprobationem, ce emană de la succesibil, conform dispoziţiilor art. 689 C. civ.

Solemnitatea actului ca atare nu constă în acest caz în respectarea unei proceduri de elaborare, ci în seriozitatea şi deliberarea corespunzătoare, precum şi în caracterul neechivoc al manifestării de voinţă.

Recurenta supune cercetării în recurs, problema admisibilităţii a două mijloace de probă folosite de instanţa de apel pentru a conchide în sensul dovedirii acceptării exprese a succesiunii, şi anume: conduita judiciară a pârâtei recurente cu semnificaţia unei recunoaşteri a calităţii de erede şi prezumţia judiciară pe care instanţa de apel o asociază interpretării forţei probante a documentului consular.

Recurenta pretinde că ambele mijloace de probă sunt interzise în regimul probator legal, cu referire specială la acceptarea expresă a succesiunii, care nu se poate realiza decât exclusiv printr-un înscris.

Recurenta indică pentru susţinerea acestei inadmisibilităţi, prevederile art. 1199 şi urm. C. civ., în raport de care prezumţia judiciară nu este permisă în domeniul în care proba testimonială nu poate fi primită.

Opţiunea succesorală are un caracter intim, personalizat, de atitudinea manifestă a celui chemat la succesiune şi acceptarea succesiunii nu poate fi dedusă din recunoaşterea acestei calităţi de către alţi eventuali moştenitori.

Succesorii concurenţi nu pot suplini voinţa opţională a celui chemat la succesiune, nici atitudinea lor şi din acest motiv nu poate primi nicio semnificaţie judiciară.

Pe de altă parte, instanţa de apel în mod defectuos a asociat actul de acceptare al succesiunii exprese a reclamantei cu demersurile acesteia în vederea redobândirii cetăţeniei române, indispensabilă în valorificarea drepturilor sale succesorale.

Această argumentare ignoră norma juridică în vigoare pe durata curgerii termenului de opţiune succesorală şi denaturează extensiv, informaţia consulară.

în intervalul de opţiune succesoral (23 aprilie 2003 - 23 octombrie 2003), regimul proprietăţii funciare în România era cel prevăzut prin art. 67 şi urm. din

BAROUL BUCUREŞTI i -

__________________

Legea nr. 18/1991, precum şi prin art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenului.

în aceste condiţii, ar fi fost extrem de facil ca instanţa să constate că norma juridică în vigoare pe durata termenului de opţiune succesorală nu impieta asupra integrităţii drepturilor succesorale ale străinului la succesiunea unui cetăţean român.

Motivarea instanţei de apel este de asemenea greşită, deoarece ea trebuie evaluată şi din perspectiva competenţei atributive a oficiilor consulare ca şi în raport de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 36/1995.

Acest text trebuia aplicat de instanţa română tocmai pentru verificarea competenţelor funcţionale ale oficiilor consulare în domeniu.

Or, examinând cazurile limitativ prevăzute de lege şi prin urmare restrictive, se constată că Oficiul Consular Român nu suplineşte exprimarea în scris a succesibilului înspre opţiunea succesorală pretins exteriorizată.

Prin urmare, nu aceste relaţii solicitate Oficiului consular fac dovada acceptării succesiunii, ci ea trebuie să rezulte dintr-un înscris, oricare ar fi el, care emană de la succesibil şi poartă asupra propriei sale opţiuni, caz în care, interpretarea sau intermedierea, sunt excluse în această materie.

Pentru ca o manifestare de voinţă, exprimată în scris, să poată primi semnificaţia de acceptare expresă a succesiunii, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie constatată printr-un înscris, fie autentic, fie sub semnătură privată, trebuie să reprezinte o declaraţie categorică de acceptare a succesiunii în scopul însuşirii calităţii de moştenitor, iar calitatea de exprimare voluntară presupune că ea trebuie să emane de la însuşi succesibilul în discuţie.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

în această etapă procesuală, părţile nu au administrat alte înscrisuri.

înainte de dezbaterea recursului, intimata reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 306 C. pr. civ., pentru considerentul neîncadrării motivelor în cele prevăzute de art. 304 C. pr. civ.

Asupra acestei excepţii, Curtea constată caracterul său neîntemeiat, având în vedere că din dezvoltarea motivelor de recurs, criticile dezvoltate de recurentă fac posibilă încadrarea acestora în prevederile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. pr. civ., astfel cum ele au fost indicate de recurentă însăşi, iar referitor la criticile de ordin procedural vizând compunerea completului de divergenţă care a soluţionat apelul prin decizia supusă prezentului recurs, Curtea a pus în discuţie şi o altă calificare a acestora, din perspectiva nelegalei compuneri a completului de judecată, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. pr. civ.

Recursul formulat este nefondat.

Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea apreciază că în ce priveşte decizia recurată nu se verifică motivele de nelegalitate anterior enumerate.

într-un prim motiv de recurs, recurenta pârâtă formulează, din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 5 C. pr. civ., critici de natură procedurală, referitoare la încălcarea normelor imperative prevăzute de lege, pentru soluţionarea apelului în complet de divergenţă.

Asupra acestui aspect, Curtea constată că dezbaterea contradictorie a motivelor de apel formulate de reclamantă a avut loc în şedinţa publică din 27 martie 2006, când instanţa de apel a dispus amânarea pronunţării ta 28 martie 2006.

în încheierea de şedinţă din 28 martie 2006, se consemnează că Tribunalul nu poate constitui unanimitatea necesară pronunţării soluţiei, date fiind părerile divergente ale membrilor completului de judecată în legătură cu aprecierea semnificaţiei juridice a atitudinii reclamantei manifestată prin declaraţii, în legătură cu succesiunea defunctului său tată, astfel cum rezultă din corespondenţa părţilor, coroborate cu declaraţiile martorilor şi adeverinţa nr. 1023 din 23 martie 2005 eliberată de Consulatul General al României de la Los Angeles.

în considerentele aceleiaşi încheieri, conform art. 257 alin. (2) C. pr. civ., s-a motivat opinia fiecăruia dintre membri completului cu privire la acest aspect şi, în raport de dispoziţiile art. 257 alin. (1) şi (3) C. pr. civ., s-a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea reluării dezbaterilor în complet de divergenţă.

Dezbaterea apelului în faţa completului de divergenţă (completul iniţial, la care s-a adăugat un al treilea membru), a avut loc în şedinţa publică din 3 aprilie 2006, dată la care s-a şi pronunţat decizia civilă nr. 590 din 3 aprilie 2006, soluţie pronunţată în unanimitate, de toţi cei trei membri ai completului de divergenţă, aşadar, fără menţionarea vreunei opinii separate.

Din cele anterior redate, Curtea urmează a înlătura motivul de recurs vizând încălcarea dispoziţiilor art. 257 alin. (2) C. pr. civ., relative la nemotivarea opiniilor divergente ale membrilor iniţiali ai completului, ca şi cele vizând necunoaşterea de către părţi a obiectului divergenţei, aceste două cerinţe fiind legal îndeplinite

prin redactarea încheierii de repunere a cauzei pe rol pentru dezbaterea apelului în faţa completului de divergenţă din 28 martie 2006, astfel cum deja s-a arătat.

în raport de dispoziţiile art. 257 alin. (3) C. pr. civ., dezbaterile au fost reluate asupra punctelor rămase în divergenţă, ceea ce raportat la datele speţei, echivala cu însuşi fondul apelului, problema semnificaţiei înscrisurilor la care instanţa de apel a făcut referire, conducând la dezlegarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active asupra căreia a purtat soluţia primei instanţe.

Pronunţarea soluţiei prin decizia recurată, cu părerea unanimă a tuturor celor trei membri ce intrau în compunerea completului de judecată, are semnificaţia că, după reluarea dezbaterilor în faţa completului de divergenţă, judecătorul cu părere minoritară, a revenit asupra opiniei sale ce a pricinuit divergenţa, astfel încât relevarea unei păreri minoritare, în condiţiile absenţei ei, nu s-a mai impus; şi în raport de normele de drept comun, (art. 258, fiind normă generală comparativ cu art. 257, normă specială), soluţia este perfect legală, avându-se în vedere dispoziţiile art. 258 alin. (3) C. pr. civ., conform cu care, după pronunţarea hotărârii, niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale, ceea ce înseamnă că până la pronunţarea hotărârii, judecătorul poate reveni asupra părerii sale, chiar şi în compunerea completului de divergenţă, deoarece textul are aplicabilitate generală, nefiind exceptată incidenţa sa printr-o dispoziţie expresă a legii pentru cazul judecării unei pricini în complet de divergenţă.

Dată fiind această împrejurare, Curtea apreciază că nu se verifică nici motivul nelegalei compuneri a completului ce a soluţionat apelul, pus în discuţie din oficiu, din perspectiva art. 304 pct. 1 C. pr. civ., deoarece în cazul în care cu ocazia deliberării în cadrul completului de divergenţă judecătorul având părerea ce a determinat ivirea divergenţei, revine asupra acesteia, în mod evident cauza trebuia soluţionată de completul astfel compus şi, prin urmare, decizia trebuia pronunţată şi semnată de toţi membri completului în faţa căruia au purtat dezbaterile după repunerea dosarului pe rol, pentru constituirea completului de divergenţă, condiţie desprinsă din dispoziţiile art. 258 alin. (1) C. pr. civ.

Nici motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., nu sunt întemeiate.

în ce priveşte imputarea realizată prin motivele de recurs la adresa instanţei de apel a neaplicării dispoziţiilor art. 174 C. pr. civ., în sensul de a se fi dispus obligarea reclamantei la depunerea înscrisului ce se afla exclusiv în posesia sa, cu referire la procura pe care aceasta a acordat-o unui mandatar la 8 februarie 2004 prin care îl împuternicea să accepte succesiunea în numele său, Curtea constată că, în apel, reclamanta, având poziţia de intimată, nu a adresat instanţei o atare cerere de probe, astfel încât, această critică apare ca fiind formulată omisso medio deoarece vizează aplicarea legii de prima instanţă şi, drept urmare, nu se poate proceda la verificarea acesteia direct în recurs pe calea cercetării solicitărilor de probatorii formulate de pârâtă la prima instanţă, dacă aceasta nu a provocat analiza acesteia în apel, mediat, prin reluarea solicitării de probatorii în faţa Tribunalului.

Drept urmare, nici cercetarea conţinutului pretins diferit al acestei procuri neprodusă în cauză ca dovadă faţă de cea ulterioară acordată la 4 august 2004, conform înscrisului de la fila 17 dosar fond (şi nu din 4 aprilie 2004, cum se susţine eronat prin motivele de recurs), nu poate forma obiect de analiză în această fază.

Asupra chestiunii acceptării exprese a succesiunii de către reclamantă, recurenta pretinde în temeiul dispoziţiilor art. 689 C. civ., că pentru dovedirea acesteia este necesară exprimarea acestei manifestări de voinţă în cuprinsul unui înscris ce emană de la susccesibil, înscris ce poate fi unul autentic sau sub semnătură privată.

Pentru a conchide în sensul acceptării exprese a succesiunii autorului părţilor de către intimata reclamantă, recurenta pretinde că instanţa de apel a făcut uz de mijloace de dovadă inadmisibile în raport de dispoziţiile legale şi anume, a statuat cu privire la acceptarea expresă a succesiunii pe baza conduitei judiciare a recurentei-pârâte căreia i-a dat semnificaţia unei recunoaşteri a calităţii de erede, precum şi recurgând la o prezumţie judiciară pe care instanţa de apel a asociat-o interpretării forţei probante a documentului consular.

într-adevăr, în raport de dispoziţiile art. 689 C. civ., acceptarea moştenirii este expresă atunci când moştenitorul îşi însuşeşte titlul sau calitatea de moştenitor printr-un act autentic sau semnătură privată, judiciar sau extrajudiciar, fiind esenţial ca prin acel înscris, moştenitorul să îşi aproprie calitatea de succesor în sensul că din respectivul înscris trebuie să rezulte că înţelege să îşi exercite drepturile succesorale, dobândind ceea ce i se cuvine în virtutea legii, ca moştenitor rezervatar, cum este cazul în speţă.

Curtea apreciază că o atare semnificaţie de acceptare expresă a succesiunii de către intimata reclamantă, derivă din corespondenţa purtată între părţi, fiind depuse la dosarul primei instanţe scrisorile adresate de pârâtă reclamantei (prin urmare care se aflau în posesia celei din urmă) şi în cuprinsul cărora, pârâta făcea referiri exprese la cele pe care reclamanta i le adresa acesteia.

Este evident că recurenta-pârâtă, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei reclamante, a transferat sarcina probei către reclamantă, fiind pe deplin operantă regula in exceptionis reus fit actori, astfel că, nu putea să administreze ea însăşi probe în combaterea excepţiei pe care a invocat-o sau, mai precis, să depună la dosar scrisorile pe care reclamanta i le-a adresat, scrisori care, folosind o prezumţie simplă, se află în posesia acesteia în calitate de destinatar al acestora.

Cererea adresată de intimata-reclamantă Consulatului General al României din Los Angeles la 5 septembrie 2003, astfel cum rezultă din adeverinţa emisă de Consulat sub nr. 1023 din 23 martie 2005, în sensul eliberării unei dovezi privind clarificarea cetăţeniei române a acesteia, nu are decât semnificaţia susţinerii concluziei anterior enunţate, în sensul că, prin scrisorile adresate recurentei-pârâte-comoştenitoare, intimata reclamantă şi-a exteriorizat în mod manifest intenţia de acceptare a succesiunii defunctului său tată, iar această cerere reprezintă un act în suita unor astfel de demersuri pentru dezbaterea succesiunii fie pe cale notarială, fie pe cale judiciară.

Este lipsit de relevanţă dacă regula dovedirii cetăţeniei române pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri prin succesiune era operantă la data corespondenţei părţilor, acest demers al intimatei reclamante dovedind intenţia sa serioasă de obţinere a certificatului de moştenitor şi de intrare în posesie asupra imobilelor ce făceau parte din masa succesorală, câtă vreme din scrisorile adresate de pârâtă reclamantei, rezultă că cea din urmă intenţiona chiar înstrăinarea unora dintre ele; or, reclamanta nu-şi putea propune încheierea unor acte de dispoziţie cu privire la ceea ce nu avea în patrimoniu, pornind de la prezumţia exercitării cu bună-credinţă a drepturilor subiective civile.

Se apreciază, de asemenea, că aceste reguli de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, nu contravin prevederilor art. 1203 C. civ., astfel cum recurenta a susţinut prin motivele de recurs, iar Curtea nu a uzat de prezumţii pentru situaţia în care legea nu permite proba cu martori, deoarece pe bază de prezumţii s-a stabilit existenţa (ca fapt juridic) a însuşi înscrisului prin care intimata reclamantă a acceptat succesiunea (scrisorile adresate recurentei), iar nu manifestarea de voinţă neechivocă în sensul acceptării exprese a succesiunii, pentru care ad probationem este necesară existenţa unui înscris, sancţiunea absenţei lui, conducând la imposibilitatea dovedirii prin alte mijloace de dovadă a actului acceptării, aşadar, şi prin proba testimonială, cum corect susţine recurenta.

Analiza competenţelor oficiului consular din perspectiva art. 13 din Legea nr. 36/1995 este o chestiune care excede obiectului cauzei, deoarece conţinutul adresei de confirmare a cetăţeniei române a intimatei este lipsită de relevanţă din perspectiva calităţii procesuale active în cauză, instanţa de apel raportân-du-se la cererea pe care reclamanta a adresat-o Consulatului, cerere căreia i-a dat semnificaţia înscrisului sub semnătură privată din care reiese exteriorizarea manifestării de voinţă a intimatei în sensul acceptării exprese a succesiunii.

Faţă de cele anterior redate, Curtea apreciază că semnificaţia acceptării exprese a succesiunii de către reclamantă decurge, aşa cum s-a arătat, din scrisorile pe care reclamanta le-a expediat pârâtei şi nu din conduita subiectivă a acesteia de afirmare în conţinutul acestor scrisori de recunoaştere a calităţii de moştenitoare a intimatei, astfel cum recurenta susţine prin motivele de recurs, după cum cererea adresată Consulatului României din Los Angeles are semnificaţia unor demersuri concrete în vederea eliberării titlului de moştenitor, respectiv a certificatului de moştenitor, intimata acţionând în sensul celor comunicate de pârâtă, pentru acoperirea întregului necesar de documente, în cadrul dezbaterii succesorale.

în consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat şi se va lua act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată. (T.E.V.)

#Succesiuni in Instanta. Spete

← Cerere reconvenţională formulată de pârât în...		Conflict negativ de competenţă. Ipoteza exercitării de către... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre 1. Complet de divergenţă. Pronunţarea unei hotărâri în unanimitate. Lipsa vreunei cauze de nulitate a acesteia. 2. Succesiune. Dovada acceptării exprese a succesiunii