Contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ. Competenţa Curţii de Apel de a judeca recursul, după ce anterior soluţiona apelul, în urma modificării intervenite în temeiul Legii nr. 219/2005
| Comentarii |
|
C. pr. civ., art. 317 alin. (1) pct. 2 Legea nr. 219/2005
în condiţiile în care în funcţie de valoarea obiectului dedus judecăţii, competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, înseamnă ca apelul este de competenta, tribunalului, iar recursul de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, potrivit actualelor norme de competenţă stabilite de legea nouă. Conform art. II alin. (1) al Legii nr. 219/2005 recursurile aflate pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit acestei legi, sunt de competenţa Curţilor de apel, se trimit la Curţile de apel.
Legea nr. 219/2005 este o lege prin care se modifică dispoziţiile Codului de procedură civilă, astfel că prevederile sale sunt de imediată aplicaţiu-ne, motiv pentru care, Curtea de Apel s-a considerat competentă să judece pricina.
Posibilitatea ca aceeaşi instanţă să judece atât apelul cât şi recursului, nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, care reglementează dreptul la un proces echitabil, aşa cum a decis Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 90/2006, în care a menţionat că Legea nr. 219/2005 nu retroactivează, dat fiind că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, de imediată aplicare, cu efect pentru viitor, nu pentru trecut.
Chiar dacă prin efectul aplicării imediate a noii reglementări referitoare la competenţa materială, aceeaşi instanţă soluţionează o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, soluţionarea aparţine unor complete cu o compunere diferită, iar părţile beneficiază de toate drepturile şi garanţiile procesuale pentru asigurarea dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil.
Astfel, soluţionarea recursului de către Curtea de Apel s-a făcut în mod corect, legal, cu respectarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, contestaţia în anulare fiind nefondată.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr.1698 din 76 octombrie 2007)
Prin cererea intitulată contestaţie în anulare, înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 3695/2/2007, contestatorul F.A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu intimaţii S.S.F., B.L., K.F., W.E., S.E., E.E., M.F.P. şi P.M.B. să se dispună anularea deciziei civile nr. 932 din 8 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 27837/1/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
în motivarea contestaţiei s-a arătat că hotărârea judecătorească atacată, a fost pronunţată de către instanţă, cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţa materială, această competenţă revenind în mod legal, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, fondul cauzei a fost judecat de către Tribunalul Bucureşti, iar apelul de către Curtea de Apel Bucureşti, astfel încât recursul declarat împotriva acestui apel, urma a fi judecat de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 4 C. pr. civ., care prevede că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor Curţilor de apel, iar o excepţie de la această regulă, nu este menţionată în C. pr. civ.
Astfel fiind, în mod greşit recursul a fost trimis de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, fiind interpretate eronat prevederile art. 725 C. pr. civ. Această eroare putea fi corectată de Curtea de Apel Bucureşti care trebuia să constate conflict negativ de competenţă.
Această soluţie eronată se datorează prevederilor art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 de modificare a Codului de procedură civilă, care a menţionat că recursurile aflate pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa Curţilor de apel, se trimit la Curţile de apel.
Aceste prevederi nu sunt aplicabile în cauză, deoarece competenţa de soluţionare potrivit legii noi, nu revenea Curţii de Apel Bucureşti.
Astfel, atât conform vechii forme a Codului de procedură civilă, cât şi formei modificate prin Legea nr. 219/2005, competenţa materială a instanţelor, se stabileşte în funcţie de valoarea obiectului dedus judecăţii, doar pentru judecarea fondului cauzelor. Pentru căile de atac, se prevede doar că o instanţă sau alta judecă apelurile, respectiv recursurile declarate împotriva hotărârilor instanţelor inferioare.
Astfel fiind, competenţa de soluţionare a recursului, nu revenea Curţii de Apel Bucureşti, întrucât aceasta soluţionase apelul.
Au fost încălcate de către instanţă şi dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie care reglementează dreptul la un proces echitabil, fiind fără îndoială inechitabil, ca aceeaşi instanţă care a pronunţat o hotărâre să judece şi calea de atac exercitată împotriva acesteia.
O astfel de instanţă nu poate fi independentă şi imparţială, aşa cum se solicită în art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
în drept au fost invocate dispoziţiile art. 317-321 C. pr. civ. şi a fost ataşat dosarul în care s-a pronunţat decizia contestată.
Analizând contestaţia formulată, Curtea a constatat următoarele:
Competenţa de soluţionare a recursului a fost declinată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie către Curtea de Apel Bucureşti în temeiul Legii nr. 219/2005, ca urmare a modificării prin această lege a cuantumului valorii obiectului cererii de chemare în judecată, prin majorarea acestuia în materie civilă de la 1 miliard de lei, la 5 miliarde de lei.
Conform art. II alin. (1) al Legii nr. 219/2005, recursurile aflate pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel, se trimit la curţile de apel.
Astfel, în raport de această limită, de 5 miliarde de lei, cauza este de competenţa în primă instanţă a judecătoriei, ceea ce înseamnă că apelul este de competenţa tribunalului, iar recursul de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, potrivit actualelor norme de competenţă stabilite de legea nouă.
Prin urmare, susţinerile contestatorului, referitoare la faptul că competenţa materială a instanţelor se stabileşte în funcţie de valoarea obiectului dedus judecăţii doar pentru judecarea fondului cauzelor, iar pentru căile de atac, se prevede doar că o instanţă sau alta judecă apelurile, respectiv recursurile declarate împotriva hotărârilor instanţelor inferioare, nu este o critică propriu-zisă, ci tocmai o afirmaţie care vine în susţinerea celor menţionate anterior cu privire la modificarea competenţei în primă instanţă prin Legea nr. 219/2005 şi, pe cale de consecinţă, a competenţei instanţelor de control judiciar.
Legea nr. 219/2005 este o lege prin care se modifică C. pr. civ., astfel că prevederile sale sunt de imediată aplicaţiune, motiv pentru care Curtea de Apel Bucureşti nu a constat un conflict negativ de competenţă, ci s-a considerat competentă să judece pricina, ca instanţă de recurs, potrivit noii competenţe stabilite de legea nouă şi a normelor de declinare menţionate expres în această lege, în art. II alin. (3).
Posibilitatea ca aceeaşi instanţă să judece atât apelul, cât şi recursul, nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie care reglementează dreptul la un proces echitabil, aşa cum a decis deja Curtea Constituţională prin decizia nr. 90/1996, în care a menţionat că Legea nr. 219/2005 nu retroac-tivează, dat fiind că dispoziţiile criticate sunt norme de procedură, de imediată aplicare, cu efect pentru viitor şi nu pentru trecut. Chiar dacă prin efectul aplicării imediate a noii reglementări referitoare la competenţa materială, aceeaşi instanţă urmează să soluţioneze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, soluţionarea aparţine unor complete cu o compunere diferită, iar părţile beneficiază de toate drepturile şi garanţiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil.
Curtea Constituţională a constatat că nu a fost încălcat principiul controlului judiciar ierarhic, întrucât Constituţia nu consacră un asemenea principiu, ci, potrivit art. 129, numai folosirea căilor de atac prevăzute de lege. Conform art. 126 alin. (2), legiuitorul are competenţa de a stabili atât căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, cât şi procedura de exercitare a acestora. Astfel, atunci când calea de atac implică un control judiciar, ca în cazul recursului, nimic nu împiedică efectuarea acestui control de către alţi judecători de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.
Pentru aceste motive, constatând că hotărârea nu a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, Curtea a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., astfel că a respins contestaţia în anulare, ca nefondată. (G.S.)
| ← Contestaţie în anulare de drept comun întemeiată pe absenţa... | Contestaţie în anulare obişnuită. Invocarea necompetenţei... → |
|---|
