1. Legea nr. 10/2001. Calitate procesuală activă. Derogare de la regula unanimităţii aplicabilă în cazul actelor de dispoziţie privind bunuri aflate în coproprietate. Efecte. 2. Apel incident. Folosul practic urmărit prin cererea de aderare la apel. Lipsa
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001, art. 4 alin. (4), art. 293
1. Netemeinicia argumentului vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor decurgând din încălcarea regulii unanimităţii la restituirea în natură, faţă de existenţa, alături de aceştia, a încă unui moştenitor al proprietarului originar, rezultă din dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cerere de restituire.”
Textul de lege invocat se constituie practic într-o derogare de la regula unanimităţii aplicabilă în cazul actelor de dispoziţie privind bunuri aflate în coproprietate, deoarece permite restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu doar atunci când acestea au fost solicitate de toţi moştenitorii persoanei îndreptăţite, ci şi atunci când au fost cerute numai de unul sau unii dintre aceştia, caz în care soluţia legiuitorului este aceea ca restituirea să se dispună pentru tot în favoarea moştenitorilor care au formulat în termen cerere de restituire, prin preluarea de către ei şi a cotelor celorlalţi moştenitori, ce nu s-au adresat cu notificare de restituire unităţii deţinătoare.
2. Calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru declararea căii de atac, fiind necesar ca cel care critică hotărârea să justifice şi interesul de a o ataca, acesta reprezentând o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile.
Prin urmare, intimatul are interesul să formuleze un apel incident dacă a căzut şi el parţial în pretenţii, deoarece dacă a avut câştig de cauză la fond el nu poate demonstra drepturile care i-au fost lezate, respectiv folosul practic pe care l-ar putea obţine prin exercitarea căii de atac.
Or, în speţă, reclamanţii care au formulat un apel incident, aderând printr-o cerere proprie la apelurile pârâţilor, conform art. 293 C. pr. civ., au câştigat la fond procesul atât pe cererea în constatarea nevalabilităţii titlului statului, cât şi pe cererea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, cu privire la care poartă criticile din apelul lor incident.
Faptul că prima instanţă nu a reţinut ca motive de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare atacate pe toate cele invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, nu justifică interesul acestora în formularea unui apel incident, atâta timp cât soluţia pe capătul de cerere în constatarea nulităţii contractelor le este favorabilă, acest capăt de cerere fiind admis.
Cât priveşte soluţia pe capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, aceasta este, de asemenea, favorabilă reclamanţilor, fiind admisă în contradictoriu cu reprezentantul statului în proces; faptul că pe acelaşi capăt de cerere s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice, nu justifică nici el interesul reclamanţilor în exercitarea apelului incident, deoarece schimbarea soluţiei pe acest aspect nu le-ar aduce niciun folos practic acestora, folosul ce s-a tins a se obţine prin formularea cererii de constatare a nulităţii titlului statului, anume constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi restituirea în natură a întregului imobil, fiind deja realizat prin hotărârea de fond.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 45 din 23 ianuarie 2007)
NOTĂ: Hotărârea a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 1516 din 6 martie
2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Prin sentinţa civilă nr. 1516 din 22 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii R.M.F., D.C. şi K.J. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, T.F., T.V.A., T.T. şi D.I., iar în consecinţă:
A constatat că imobilul situat în Bucureşti sector 1 a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil.
A constatat că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului.
A respins cele două capete de cerere susmenţionate faţă de pârâţii T.F., T.T, T.V.A. şi D.l. ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 612 din 22 ianuarie 1997, încheiat între C.G.M.B. -A.F.I. şiT.F.D. - decedat şi T.F.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5911 din 28 aprilie 1999, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC H.N. SA şi D.l.
A obligat pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să modifice punctul 1 al dispoziţiei nr. 335/20 mai 2002, în sensul restituirii în natură către reclamanţi a apartamentului nr. 4 situat la etajul 2 al imobilului din str. A. sector 1, deţinut de pârâţii T. şi a apartamentului nr. 3 situat la mezaninul aceluiaşi imobil, deţinut de pârâta D.
A respins capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Prefectura Municipiului Bucureşti, ca fiind rămas fără obiect.
A respins acţiunea faţă de pârâţii N.O.L.- decedată şi Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Bucureşti ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.
A obligat pe pârâţi la plata către reclamanţi a sumei de 5.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a reţine lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilorT. şi D. pe primele două capete de cerere ale acţiunii - având ca obiect constatarea preluării fără titlu de către stat a imobilului litigios şi constatarea calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire - prima instanţă a avut în vedere că între aceşti pârâţi şi titularul dreptului dedus judecăţii nu există identitate.
Pentru a reţine lipsa capacităţii de folosinţă a pârâţilor N.O.L. şi Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, prima instanţă a avut în vedere că pârâta N. era decedată la data chemării sale în judecată, iar pârâta Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 nu are personalitate juridică conferită de Legea nr. 10/2001 spre a putea fi subiect distinct de drept civil.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, conform art. 3 şi 4 din această lege, în calitatea lor de moştenitori ai defunctului proprietar al imobilului solicitat spre restituire, I.N.I.; de asemenea, s-a apreciat că în sensul Legii nr. 10/2001 pot formula cereri de restituire moştenitorii foştilor proprietari şi că această posibilitate nu este condiţionată de prezenţa tuturor moştenitorilor ca titulari ai cererii de restituire, motiv pentru care reclamanţii, ca moştenitori ai autorului comun I.N.I., culeg şi partea de moştenire din imobil cuvenită pretinşilor succesori ce nu au formulat cereri de restituire, D.G. şi B.M.
407
în ceea ce priveşte titlul statului, s-a reţinut nevalabilitatea lui în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998, în condiţiile în care preluarea imobilului litigios s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1952, decret care contravenea Constituţiei de la 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat.
Pe aspectul contractelor de vânzare-cumpărare atacate, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul şi-a întemeiat analiza pe dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 45 în forma republicată a legii), concluzionând că respectivele contracte sunt nule absolut, întrucât au fost încheiate cu rea-credinţă.
Astfel, s-a reţinut că vânzătorul a fost indiscutabil de rea-credinţă, el fiind cel care a preluat bunul de la adevăratul proprietar fără titlu şi apoi fără temei juridic l-a înstrăinat chiriaşilor; de asemenea, s-a reţinut că şi pârâţii-cumpărători T. şi
D. au fost de rea-credinţă la contractare, în condiţiile în care moştenitorii fostului proprietar formulaseră cereri de restituire în procedura administrativă a Legii nr. 112/1995, cereri despre a căror existenţă cumpărătorii au avut cunoştinţă la momentul contractării.
Tribunalul a apreciat că prin efectul constatării nulităţii contractelor de vânza-re-cumpărare ale pârâţilor T. şi D., apartamentele înstrăinate se reîntorc în patrimoniul stătu lui-vânzător, aşa încât nu mai există nici un impediment pentru restabilirea lor în natură către reclamanţi în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, văzând dispoziţiile art. 26 raportat la art. 21 din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut temeinicia contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva dispoziţiei de restituire nr. 335 din 20 mai 2005, dispunându-se modificarea acesteia în sensul restituirii în natură şi a apartamentelor 3 şi 4.
Cât priveşte cererea îndreptată împotriva pârâtei Prefectura Municipiului Bucureşti, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru apartamentele ce nu pot fi restituite în natură, s-a constatat că aceasta a rămas fără obiect în raport de restituirea în natură dispusă consecutiv constatării nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
S-a apreciat că cererea îndreptată împotriva Prefecturii nu mai are obiect nici în privinţa apartamentului cumpărat de defuncta N.O.L., faţă de care nulitatea contractului nu a mai fost cercetată pentru lipsa unei condiţii de fond a cererii de chemare în judecată; pentru acest apartament s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în baza art. 20 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, urmând însă ca despăgubirile să fie acordate după noua procedură prevăzută de Legea nr. 247/2005.
împotriva sentinţei de fond au declarat apel pârâţii T.F., T.T. şi T.V.A. 1, D.l. şi Primăria Municipiului Bucureşti, iar reclamanţii au formulat cerere de aderare la apelurile pârâţilor.
I. Apelanţii-pârâţi T.F., T.T. şi T.V.A. 1 au invocat următoarele critici:
1) în mod greşit prima instanţă nu a admis excepţia prescripţiei în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, excepţie întemeiată faţă de împrejurarea că acest capăt de cerere nu a fost formulat până la data de 14 august 2002, aşa cum prevedeau dispoziţiile 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
2) Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii au înţeles să învestească instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 24 pct. 7 din legea nr. 10/2001, cu o contestaţie împotriva dispoziţiei emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001; notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 au vizat restituirea în natură a imobilului din str. A. sector 1, Bucureşti şi acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 şi cum primăria a omis dă dispună acordarea de despăgubiri, cererea dedusă judecăţii nu poate avea în vedere decât această omisiune, iar nu şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, astfel că pârâţii T. nu au calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere vizând constatarea nulităţii contractului lor de vânzare-cumpărare.
3) Reclamanţii nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire şi, prin urmare, nu au calitate procesuală activă în cauză.
Aceasta deoarece certificatul de moştenitor nr. 120/2001, eliberat de pe urma defunctului proprietar I.N.I., a fost emis la cererea reclamanţilor R.M. şi K.J., în numele mamelor lor, surori cu I.N.I., în frauda dispoziţiilor Legii nr. 319/1944, pentru că în cuprinsul său trebuia să se ateste calitatea de moştenitoare şi a soţiei supravieţuitoare a defunctului, I.M.; mai mult decât atât, faţă de masa succesorală declarată în faţa notarului - obiecte de mobilier foarte uzat - ar fi trebuit să se reţină drept unică moştenitoare a defunctului soţia supravieţuitoare, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944.
De altfel, pentru aceste neregularităţi s-a promovat o acţiune separată de constatare a nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 120/2001, care însă a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale a titularilor săi, respectiv apelanţii T. din prezentul litigiu.
Chiar luând în considerare certificatul de moştenitor nr. 120/2001, reclamantele nu îşi justifică în cauză calitatea procesuală activă, atâta timp cât nu sunt singurele succesoare ale defunctului proprietar, având această calitate şi numitul
D.G.; ca atare, la eliberarea dispoziţiei de restituire, care nu îl priveşte şi pe D.G., a fost încălcată regula unanimităţii, regulă deopotrivă aplicabilă şi în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 şi care face imposibilă restituirea în natură atunci când nu au formulat notificare în acest sens toţi moştenitorii.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 îi repune în termenul de acceptare a moştenirii pe cei care au formulat notificare de restituire, dar cu condiţia ca aceştia să fie îndreptăţiţi la moştenire, ori reclamanţii nu se află într-o astfel de situaţie; repunerea în termen ar fi putut profita surorilor defunctului proprietar,
C.C. şi D.F., dacă ar fi fost în viaţă la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001, dar nicidecum reclamanţilor, dovadă că acestora li s-a cerut certificat de moştenitor de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, în vederea soluţionării notificării lor de restituire.
4) încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 4 nu s-a făcut cu rea-credinţă, cu consecinţa că soluţia de constatare a nulităţii respectivului contract este nelegală şi netemeinică.
Pentru apartamentul nr. 4 nu exista nici o cerere de revendicare întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare.
Cererea de restituire în natură formulată de numiţii I.S., M.D. C. şi T.D.C. nu a vizat apartamentul nr. 4 şi nici pe celelalte apartamente din imobilul litigios, ci numai spaţiul comercial de la parterul imobilului şi de aceea o asemenea cerere nu putea justifica reţinerea relei-credinţe în persoana chiriaşilor-cumpărători.
Inexistenţa cererii de restituire a foştilor proprietari sau a persoanelorîndreptăţite a întărit chiriaşilor-cumpărători convingerea că imobilul este supus dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi că nu exista nici un impediment la înstrăinare; aceasta cu atât mai mult cu cât până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare chiriaşii-cumpărători nu au fost notificaţi sau înştiinţaţi de fostul proprietar sau moştenitorii lui cu privire la intenţia de redobândire a imobilului.
Constatarea nulităţii titlului de preluare al statului asupra imobilului litigios nu atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 612/1997, sancţiunea nulităţii operând numai în cazul relei-credinţe a cocontractanţilor, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.
II. Apelanta-pârâtă D.l. a criticat soluţia de constatare a nulităţii contractului său de vânzare-cumpărare pentru următoarele motive:
Instanţa de fond nu a avut în vedere că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, acesta se afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti, existând aparenţa deplină a dreptului de proprietate al statului asupra lui, ceea ce a creat cumpărătorului convingerea că încheie contractul cu adevăratul proprietar.
La momentul vânzării au fost respectate atât condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., cât şi dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că, chiriaşul-cumpărător nu avea nici calitatea şi nici pregătirea de a analiza validitatea titlului statului la momentul contractării; de asemenea, instanţa a reţinut eronat că s-ar fi răsturnat prezumţia de bună-credinţă, ignorând că intimaţii nu au făcut nici o dovadă că i-ar fi adus la cunoştinţă cumpărătorului intenţia de a acţiona pentru redobândirea imobilului, prezumţia de bună-credinţă nefiind răsturnată cu atât mai mult cu cât la momentul contractării nu exista litigiu cu privire la imobilul litigios.
III. Apelanta-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti a formulat critici pe trei aspecte - constatarea nevalabilităţii titlului statului, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi obligarea sa la restituirea apartamentelor 3 şi 4.
Relativ la primul aspect, apelanta-pârâtă a susţinut că în mod greşit s-a reţinut nevalabilitatea titlului statului, acest lucru nemaifiind posibil după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care statuează că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv.
în privinţa cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, apelanta-pârâtă a invocat nelegalitatea admiterii ei, faţă de împrejurarea că, la momentul contractării, imobilul litigios se afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti, existând aparenţa deplină a dreptului de proprietate al statului asupra respectivului imobil, ceea ce a creat convingerea cumpărătorilor că tratează cu adevăratul proprietar.
Vânzarea imobilului s-a perfectat în condiţii de deplină legalitate, fiind respectate atât dispoziţiile Legii nr. 112/1995, cât şi condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. - capacitatea părţilor, consimţământul valabil exprimat al părţilor, obiectul determinat şi cauza licită.
Chiriaşii-cumpărători T. şi D. nu aveau calitatea de a analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, singurele în măsură să se pronunţe asupra acestui aspect fiind instanţele judecătoreşti.
Conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, atât foştii proprietari sau moştenitorii lor, cât şi chiriaşii puteau formula cereri, iar soluţionarea uneia nu era condiţionată de cealaltă, singura condiţie pentru chiriaşi - îndeplinită de pârâţii din cauză
- fiind aceea de a avea contract de închiriere legal încheiat la data intrării în vigoare a legii, iar actul să fie încheiat cu bună-credinţă.
Prezumţia de bună-credinţă a chiriaşilor-cumpărători nu a fost răsturnată în cauză, reclamanţii nefăcând nici o dovadă că le-ar fi adus la cunoştinţă pârâţilor intenţia lor de a reintra în posesia imobilului; la dosar nu există nici o notificare a pârâţilor şi nici o dovadă că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ar fi existat vreun litigiu cu privire la imobilul litigios.
Apelanta-pârâtă a susţinut că atâta timp cât nu existau motive de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele 3 şi 4, ea nu putea fi obligată la restituirea în natură a acestor apartamente.
în contra apelului Primăriei au formulat întâmpinare intimaţii-reclamanţi, cerând respingerea acestui apel ca nefondat, sens în care au reiterat apărările invocate în faţa primei instanţe pe aspectul nevalabilităţii titlului statului şi al relei-credinţe a chiriaşilor-cumpărători la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate.
IV. Reclamanţii au formulat un apel incident, aderând la apelurile pârâţilor prin-tr-o cerere proprie, prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei de fond în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor T. şi
D. pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi admiterii capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor T. şi D. şi în raport de celelalte motive de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată.
Apelanţii-reclamanţi au arătat astfel că pârâţii T. şi D. au calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului faţă de prevederile actuale ale art. 2 din Legea nr. 10/2001 raportat la prevederile art. 42 din aceeaşi lege republicată (fost art. 46).
De asemenea, apelanţii-reclamanţi au arătat că nulitatea contractelor de vân-zare-cumpărare ale pârâţilor T. şi D. a fost susţinută prin acţiune pe mai multe motive, dintre care numai unul a fost analizat de prima instanţă, ceea ce este greşit.
De aceea, s-a solicitat reluarea analizei valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu şi prin raportare la dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1 din primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 20/1996, aşa cum a fost modificată prin H.G. nr. 11/1997.
La apelul incident al reclamanţilor au formulat întâmpinare intimaţii-pârâţi T.F., T.T. şi T.V.A., solicitând respingerea acestui apel ca nefondat, cu motivarea că nevalabilitatea titlului statului se poate constata numai în contradictoriu cu statul, iar în ce priveşte contractul lor de vânzare-cumpărare, acesta a fost încheiat cu respectarea întocmai a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Ca înscris nou, apelanţii-reclamanţi au produs în această fază procesuală copia recipisei de transmitere prin poştă a cererii de chemare în judecată; proba cu interogatoriul pârâţilor T. şi D., solicitată pe aspectul poziţiei subiective a acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, le-a fost, însă, respinsă apelanţilor-reclamanţi ca neutilă cauzei în raport de probatoriul deja administrat.
Celelalte părţi nu au solicitat probe noi în apel.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:
I. Cu privire la apelul pârâţilor T.F., T.T. şi T.V.A.
1) Nepronunţarea primei instanţe asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor T., invocată de aceştia în şedinţa publică de la 19 decembrie 2005, a fost urmarea renunţării lor la excepţie în chiar şedinţa în care au invocat-o, după ce reclamanţii au prezentat recipisa de transmitere prin poştă a acţiunii, împrejurare atestată de încheierea de şedinţă de la termenul din 19 decembrie 2005.
în atare condiţii, excepţia prescripţiei, ca excepţie de ordine publică, va fi analizată pentru prima dată în apel, Curtea urmând a reţine că nu este întemeiată potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 republicată, prin art. 45 alin. (5), defige un termen special de prescripţie de 1 an şi 6 luni de la data intrării sale în vigoare pentru acţiunile în nulitatea actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa sa, numai că, în speţă, acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la o parte din imobilul litigios a fost promovată cu respectarea termenului special de prescripţie.
întrucât Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001, termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) [art. 46 alin. (5) în redactarea iniţială a legii] s-a împlinit la data de 14 august 2002.
Cererea de chemare în judecată, prin care reclamanţii au solicitat şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, a fost înregistrată la instanţă la data de 15 august 2002, conform vizei de înregistrare aplicată pe prima filă a acţiunii, numai că ea a fost trimisă prin poştă, plicul în care a fost expediat regăsindu-se în dosarul de fond.
Deşi pe acest plic ştampila poştei nu este lizibilă, nepermiţând identificarea datei de predare la oficiul poştal a actului de procedură, pe el este făcută menţiunea numărului recomandatei de predare - 6360, ori din verificarea recomandatei nr. 6360, produsă ca act nou în apel, rezultă că predarea la oficiul poştal s-a făcut la data de 13 august 2002, deci în interiorul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, care s-a împlinit la data de 14 august 2002.
Sub acest aspect trebuie avute în vedere prevederile art. 104 C. pr. civ., potrivit cărora actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.
2) Plecând de la calificarea cererii deduse judecăţii ca o simplă contestaţie la decizia administrativă de restituire, emisă în procedura Legii nr. 10/2001, apelan-ţii-pârâţi T. au susţinut că în cadrul contestaţiei prevăzute de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 nu se puteau solicita decât despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate chiriaşilor, nu şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare pentru aceste apartamente, astfel că dintr-o asemenea perspectivă ei nu şi-ar justifica legitimarea procesuală pasivă pe capătul de cerere vizând constatarea nulităţii contractului lor de vânzare-cumpărare,
Critica nu poate fi primită.
Contrar celor susţinute de apelanţi, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi are o dublă natură - contestaţie întemeiată pe art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 şi acţiune de drept comun în privinţa capătului de cerere vizând constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul litigios.
Nimic nu se opune ca în cadrul aceleiaşi cereri de chemare în judecată să fie valorificat atât dreptul la desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare privind imobilele ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, cât şi dreptul de contestaţie împotriva măsurilor administrative de restituire.
De asemenea, faptul că acţiunea în nulitate nu a fost formulată anterior emiterii deciziei administrative de restituire nu închide reclamanţilor calea la promovarea ei ulterioară cu respectarea termenului special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată şi, implicit, nu semnifică, cum greşit au susţinut apelanţii-pârâţi T., pierderea de către reclamanţi a dreptului de a pretinde, pe calea contestaţiei la decizia administrativă, restituirea în natură a apartamentelor înstrăinate, în măsura în care se va constata nulitatea actelor de înstrăinare.
în contextul arătat, ţinând seama că reclamanţii au învestit instanţa şi cu un capăt de cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al apelanţilor-pârâţi T., urmează a se reţine că pe acest capăt de cerere apelanţii-pârâţi T. au calitate procesuală pasivă, identificându-se cu subiecţii pasivi ai dreptului dedus judecăţii, în calitatea lor de părţi în actul juridic atacat.
3) Nici critica vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, decurgând din inexistenţa calităţii lor de persoane îndreptăţite la restituire, nu poate fi primită.
Această critică a fost structurată pe două argumente, în principal susţinându-se că reclamanţii nu îşi justifică titlul de moştenitori de pe urma defunctului proprietar I.N.I., ca urmare a nelegalităţii certificatului de moştenitor nr. 120/2001, iar în subsidiar că şi dacă şi-ar justifica acest titlu, reclamanţii nu sunt singurii moştenitori ai defunctului proprietar, aşa încât la restituirea în natură în favoarea lor se opune regula unanimităţii.
Ambele argumente au fost înlăturate în mod corect de tribunal, care a reţinut întemeiat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit textelor legale enunţate, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 persoanele fizice, proprietari ai imobilelor de la data preluării lor abuzive sau, după caz, moştenitorii legali ori testamentari ai acestora.
Cu certificatele de moştenitor depuse, reclamanţii au făcut dovada transmisiunilor succesorale succesive care le atestă calitatea de moştenitori ai autorului originar, defunctul proprietar I. N. I. şi, prin aceasta, dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la restituire.
Din şirul transmisiunilor succesorale succesive între proprietarul originar şi reclamanţi, apelanţii-pârâţi T. o contestă pe prima, atestată de certificatul de moştenitor nr. 120 din 20 ianuarie 2001, din cuprinsul căruia rezultă că defunctul proprietar a fost moştenit pe cale legală de surorile sale D.F. şi C.C., soţia supravieţuitoare fiind străină de succesiune prin neacceptare, conform art. 700
C. civ.
Având în vedere că potrivit art. 88 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, până la anularea sa, prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovadă deplină în privinţa calităţii de moştenitor, iar apelanţii-pârâţi T. nu au obţinut anularea certificatului de moştenitor nr. 120/2001, deşi au acţionat pe cale separată în acest sens, după cum chiar ei au arătat prin motivele de apel, urmează a se reţine că certificatul de moştenitor nr. 120/2001 face dovadă deplină în privinţa calităţii de moştenitoare legale, de pe urma defunctului proprietar I.N. I., a surorilor acestuia, D.F. şi C.C., iar nu şi a soţiei lui supravieţuitoare, I.M.
Cât priveşte argumentul subsidiar vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor decurgând din încălcarea regulii unanimităţii la restituirea în natură, faţă de existenţa, alături de reclamanţi, a încă unui moştenitor al proprietarului originar şi anume D. G., netemeinica lui rezultă din dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cerere de restituire."
Articolul 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se constituie practic într-o derogare de la regula unanimităţii aplicabilă în cazul actelor de dispoziţie privind bunuri aflate în coproprietate, deoarece permite restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv nu doar atunci când acestea au fost solicitate de toţi moştenitorii persoanei îndreptăţite, ci şi atunci când au fost solicitate numai de unul sau unii dintre moştenitorii persoanei îndreptăţite, caz în care soluţia legiuitorului este aceea ca restituirea să se dispună pentru tot în favoarea moştenitorilor care au formulat în termen cerere de restituire, prin preluarea de către aceştia şi a cotelor celorlalţi moştenitori, ce nu s-au adresat cu notificare de restituire unităţii deţinătoare.
De aceea, faptul că D.G., decedat la 6 iunie 1990, fiul lui D.F., atestat ca moştenitor direct a defunctului proprietar al imobilului litigios prin certificatul de moştenitor nr. 120/2001, ar fi avut şi el moştenitori, ce ar fi fost îndreptăţiţi la restituire alături de reclamanţi, nu exclude dreptul acestora din urmă la a obţine restituirea întregului imobil, dat fiindcă ei au fost singurii moştenitori ai proprietarului deposedat abuziv care au formulat în termen notificare de restituire; în calitatea lor de moştenitori ai persoanei îndreptăţite la restituire, care au urmat procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanţii îşi justifică şi calitatea procesuală activă în cauză.
4) Şi pe aspectul modului de dezlegare a cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare al apelanţilor-pârâţi T., hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.
Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată [art. 46 alin. (2) în redactarea iniţială a legii], actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt nule absolut, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună-credinţă.
Prin această dispoziţie legală se consacră, aşadar, cu efect retroactiv, un caz de validare a unui act lovit de nulitate, în care simpla bună-credinţă a achizitorului este nu numai necesară, dar şi suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.
Buna-credinţă înseamnă credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, iar pentru a salva de la nulitate actul de dobândire încheiat cu un neproprietar, buna-credinţă a achizitorului trebuie să fie lipsită de orice culpă sau chiar îndoială.
Ori, aceste condiţii nu sunt întrunite în persoana cumpărătorilor apartamentului nr. 4 din imobilul litigios, apelanta-pârâtă T.F. şi defunctul ei soţ T.F.D.
Apelanta-pârâtă T.F. şi soţul ei au cumpărat apartamentul nr. 4 la data de 22 ianuarie 1997, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. N612 din 22 ianuarie 1997, cunoscând că pentru imobilul din care face parte şi acest apartament era în curs de soluţionare o cerere de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cunoaşterea unei asemenea împrejurări de către cumpărători rezultă fără putinţă de tăgadă din chiar dosarul lor de cumpărare, transmis instanţei în copie de către vânzător.
Pe chiar coperta dosarului de cumpărare era înscrisă situaţia juridică a imobilului ce urma a se înstrăina, în sensul că acesta „figura în listele Comisiei Centrale" şi că s-a „adus răspuns de la Primăria sectorului 1 că se încadrează la despăgubiri"; răspunsul Primăriei Sectorului 1 se regăsea şi el în dosarul de cumpărare, atestând existenţa dosarului de restituire nr. 557/1997, înaintat ta Comisia de Aplicare a Legii nr. 112/1995 de I.S., precum şi a împrejurării că „pentru apartamentul nr. 4 din str. A. sector 1, deţinut cu contract de închiriere deT.F., s-a solicitat restituirea în natură, însă moştenitorii locuiesc în sectorul 2, încadrând-se la despăgubiri".
în atare situaţie, nu se poate susţine că viitorii cumpărători nu au fost avizaţi asupra caracterului incert al titlului statului înstrăinător, din moment ce chiar acesta le-a furnizat informaţii în legătură cu existenţa unei cereri de restituire în natură a apartamentului ce urma a li se vinde, ceea ce demonstrează în acelaşi timp netemeinicia apărării apelanţilor-pârâţi T. în sensul că pentru apartamentul nr. 4 nu a existat o cerere de restituire în natură.
Faţă de datele din dosarul de cumpărare al chiriaşilor T., care erau de natură să prefigureze pentru oricine voia să cumpere un puternic dubiu asupra titlului înstrăinătorului, prudenţa şi diligenţă îi obligau pe chiriaşi să nu contracteze până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului, soluţie dedusă şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 112/1995.
Astfel, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 prevede că, chiriaşii titulari ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente, iar art. 14 din aceeaşi lege, la care face trimitere art. 9, dispune că persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.
Din interpretarea sistematică a celor două texte de lege rezultă că vocaţia chiriaşilor la cumpărarea apartamentelor este condiţionată de nerestituirea lor în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora care au formulat cereri în acest sens în termenul legal, de unde şi condiţia subînţeleasă că închirierea contractelor de vânzare-cumpărare este subordonată soluţionării cererii de restituire în natură formulată de persoanele îndreptăţite.
Această condiţie, deşi neprevăzută expres de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, se circumscrie sensului normei cuprinse în art. 9 alin. (1), determinat pe baza metodei sistematice de interpretare a legii, iar respectarea sau nerespecatarea ei la contractare are semnificaţie juridică în planul poziţiei subiective a părţilor contractante, cu consecinţe asupra valabilităţii actului încheiat.
Atâta timp cât soţii T. au ignorat datele furnizate de vânzător în legătură cu situaţia juridică a apartamentului nr. 4, contractând înainte de clarificarea acestei situaţii juridice, respectiv înainte de soluţionarea cererii de restituire în natură, buna lor credinţă la contractare este exclusă, situaţie corect apreciată şi de prima instanţă.
în contextul în care soţii T. aveau cunoştinţă despre formularea unei cereri de restituire a apartamentului pe care doreau să-l cumpere, faptul că adevăraţii proprietari nu le-au notificat înainte de cumpărare intenţia de redobândire a acestui bun nu poate să se constituie într-un argument al bunei lor credinţe la contractare, cum greşit s-a invocat în apel, fiind, de asemenea, fără relevanţă pe acest aspect dacă titularul cererii de restituire în natură era sau nu îndreptăţit la restituire în sensul Legii nr. 112/1995.
în consecinţă, chiriaşii cumpărători ai apartamentului nr. 4 din imobilul litigios fiind de rea-credinţă la contractare, actul lor de dobândire este nul absolut potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată [art. 46 alin. (2) în redactarea iniţială a legii], astfel că soluţia pronunţată în acest sens la fond este temeinică şi legală, neexistând motive pentru reformarea ei.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că apelul pârâţilor T. este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, conform art. 296 C. pr. civ.
II. Cu privire la apelul pârâtei D.l.
Acest apel poartă asupra soluţiei de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5911/28 aprilie 1999, încheiat de Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, cu pârâta D.l.
Soluţia contestată este, însă, legală şi temeinică, prima instanţă apreciind în mod corect asupra relei-credinţe la contractare a chiriaşei-cumpărătoare D.I., cu consecinţa constatării nulităţii actului de dobândire în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 [art. 46 alin. (2) în redactarea iniţială a legii].
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 5911/31434 din 28 aprilie 1999, având ca obiect apartamentul nr. 3 din imobilul situat în str. A. sector 1 Bucureşti, apelanta pârâtă D.l. cunoştea situaţia juridică a acestui apartament, respectiv faptul că el fusese solicitat a fi restituit în natură în procedura administrativă a Legii nr. 112/1995 de către persoanele care se considerau îndreptăţite la o asemenea măsură.
Astfel, pe versoul cererii de cumpărare a apelantei este consemnat referatul întocmit de oficiul juridic al unităţii vânzătoare la data de 1 aprilie 1999, potrivit căruia apartamentul nr. 3 figurează pe lista Primăriei sectorului 1 Bucureşti cu două cereri de restituire în natură, formulate de D.D., poziţia 185, dosar 3326 şi
I.S., poziţia 20, dosar 557; de asemenea, pe versoul aceleiaşi cereri este consemnată poziţia cumpărătoarei de la data contractării, 28 aprilie 1999, în sensul că a luat cunoştinţă de situaţia juridică a imobilului.
Este, deci, mai presus de orice îndoială că apelanta D.l. a contractat în cunoştinţă de cauză, asumându-şi riscurile ce decurg din cunoaşterea caracterului incert al titlului înstrăinătorului.
Formularea unor cereri de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995 reprezintă o formă de contestare a titlului statului, iar apelanta-pârâtă D.I., care ştia despre un asemenea demers iniţiat cu privire la apartamentul pe care urma să-l cumpere, nu se poate apăra invocând că a fost de bună-credinţă la contractare, deoarece este de netăgăduit dubiul pe care orice cumpărător diligent şi-l putea prefigura asupra calităţii de proprietar a statului înstrăinător, atâta timp cât o altă persoană emitea pretenţii asupra proprietăţii bunului de care statul urma să dispună.
în atare condiţii, contrar celor susţinute de apelata pârâtă D.I., aparenţa titlului de proprietate al statului, decurgând din faptul că bunul supus înstrăinării se găsea în patrimoniul acestuia, a fost înlăturată înainte de vânzare, ceea ce din punctul de vedere al poziţiei subiective a cumpărătoarei la momentul contractării semnifică reaua-credinţă a acesteia. Nici faptul că adevăraţii proprietari nu au notificat-o, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare despre intenţia lor de redobândire a imobilului şi nici faptul că la acel moment nu exista pe rolul instanţelor judecătoreşti o cerere de revendicare a imobilului litigios, nu permit reţinerea bunei-credinţe a chiriaşei-cumpărătoare, pentru că independent de asemenea demersuri, aceasta luase cunoştinţă anterior cumpărării despre intenţia de redobândire a imobilului de către persoanele ce se considerau îndreptăţite, potrivit celor deja menţionate.
De asemenea, apelanta-pârâtă D.l. nu poate pretinde nici că a contractat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, deoarece, aşa cum s-a arătat în cadrul analizei apelului precedent, interpretarea sistematică a art. 9 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 112/1995 conduce la concluzia că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în baza acestei legi este subordonată soluţionării cererilor de restituire în natură, formulate în termen de persoanele îndreptăţite, nerespecta-rea unei atare condiţii la contractare reflectând în fapt reaua-credinţă a părţilor contractante, ceea ce este cazul apelantei - pârâte D., care a tranzacţionat cu statul fără a aştepta finalizarea procedurii administrative de restituire.
Aşa fiind, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată [art. 46 alin. (2) în redactarea iniţială a legii], constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5911 din 28 aprilie 1999, faţă de reaua-credinţă a chiriaşei - cumpărătoare, apelanta D.l.
Curtea apreciază, aşadar, că apelul pârâtei D.l. este nefondat, motiv pentru care îl va respinge, conform art. 296 C. pr. civ.
III. Cu privire la apelul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti:
Prima critică din acest apel vizează imposibilitatea instanţei de a mai constata nevalabilitatea titlului statului după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, faţă de calificarea prin această lege a caracterului abuziv al preluării tuturor imobilelor intrate în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Critica nu este întemeiată, ignorând faptul că Legea nr. 247/2005 nu a adus nici o modificare Legii nr. 10/2001 în privinţa calificării naturii juridice a preluărilor operate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Şi înainte de adoptarea Legii nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 califica, prin art. 1, ca fiind abuzive toate preluările operate de stat în perioada comunistă; atunci, ca şi acum, când a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 defineşte prin art. 2 noţiunea de „imobile preluate abuziv", incluzând în această noţiune atât imobilele preluate cu titlu, cât şi pe cele preluate fără titlu, în vederea identificării acestora din urmă făcând trimitere expresă la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 [art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001].
Competenţa instanţei de a se pronunţa asupra nevalabilităţii titlului statului nu a fost deci înlăturată, iar interesul în constatarea nevalabilităţii titlului statului a rămas actual, întrucât chiar dacă toate preluările operate în perioada comunistă sunt calificate generic de lege ca fiind abuzive, faptul dacă una a fost cu titlu sau fără titlu prezintă în continuare relevanţă în analiza valabilităţii actelor juridice de înstrăinare încheiate de stat cu chiriaşii cu privire la imobilele preluate în perioada comunistă; pe aspectul valabilităţii acestor acte juridice Legea nr. 10/2001 face distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate fără titlu, aşa încât chestiunea valabilităţii titlului statului este una prejudicială, ce trebuie tranşată de instanţă în vederea soluţionării cererii în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare, ori tocmai aceasta este situaţia în speţă, unde prima instanţă, având de analizat valabilitatea unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, trebuia să se pronunţe în prealabil asupra valabilităţii titlului de preluare al statului - înstrăinător, neputându-i-se imputa că ar fi constatat altceva decât ceea ce prevede legea, cum greşit a pretins apelanta - pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti.
în privinţa soluţiei de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii T. şi D., criticată şi ea în apelul Primăriei, cu aceleaşi argumente ca cele folosite în apelurile pârâţilor cumpărători, Curtea va reţine că este legală şi temeinică, urmând a fi avute în vedere în acest sens considerentele deja prezentate în analiza apelurilor pârâţilor - cumpărători.
Devreme ce nu s-au primit criticile prin care apelanta - pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti tinde să demonstreze valabilitatea înstrăinărilor operate în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită nici critica prin care aceeaşi parte contesta măsura de restituire în natură a apartamentelor înstrăinate, dată fiind relaţia de dependenţă dintre aceste critici.
Singurul impediment la restituirea în natură a apartamentelor nr. 3 şi 4 din imobilul în litigiu l-ar fi constituit menţinerea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii pentru aceste apartamente, dar cum ambele contrate au fost constatate nule, în apel confirmându-se legalitatea şi temeinicia soluţiei pe nulitate, nu există temei pentru schimbarea soluţiei dispuse la fond în sensul restituirii în natură a apartamentelor în discuţie; prin constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, apartamentele nr. 3 şi 4 au reintrat în patrimoniul statului, impunându-se restituirea lor în natură, conform art. 1 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de argumentele expuse, Curtea apreciază că apelul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti este nefondat, astfel că în baza art. 296 C. pr. civ. urmează să-l respingă.
IV. Cu privire la apelul incident formulat de reclamanţi, în şedinţa publică din 23 ianuarie 2007 Curtea a pus în discuţie, din oficiu, excepţia lipsei de interes, pe care o va admite pentru următoarele motive:
Calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru declararea căii de atac, fiind necesar ca cel care critică hotărârea să justifice şi interesul de a o ataca, acesta reprezentând o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile.
Prin urmare, intimatul are interesul să formuleze un apel incidental dacă a căzut şi el parţial în pretenţii, deoarece dacă a avut câştig de cauză la fond el nu poate demonstra drepturile care i-au fost lezate, respectiv folosul practic pe care l-ar putea obţine prin exercitarea căii de atac.
Ori, în speţă, reclamanţii care au formulat un apel incidental, aderând printr-o cerere proprie la apelurile pârâţilor, conform art. 293 C. pr. civ., au câştigat la fond procesul atât pe cererea în constatarea nevalabilităţii titlului statului, cât şi pe cererea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, cu privire la care poartă criticile din apelul lor incidental.
Faptul că prima instanţă nu a reţinut ca motive de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare atacate pe toate cele invocate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, nu justifică interesul acestora în formularea unui apel incidental, atâta timp cât soluţia pe capătul de cerere în constatarea nulităţii contractelor le este favorabilă, acest capăt de cerere fiind admis.
Cât priveşte soluţia pe capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, aceasta este, de asemenea, favorabilă reclamanţilor, fiind admisă în contradictoriu cu reprezentantul statului în proces, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti; faptul că pe acelaşi capăt de cerere s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice -T.F., T.T., T.V.A. şi D.I., nu justifică nici el interesul reclamanţilor în exercitarea apelului incidental, deoarece schimbarea soluţiei pe acest aspect nu le-ar aduce nici un folos practic reclamanţilor, folosul ce s-a tins a se obţine prin formularea cererii de constatare a nulităţii titlului statului, anume constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi restituirea în natură a întregului imobil, fiind deja realizat prin hotărârea de fond.
Aşa fiind, Curtea urmează să dispună respingerea apelului incidental al reclamanţilor ca lipsit de interes. (M.V.)
| ← Legea nr. 10/2001. Aplicarea principiului restituirii în... | Legea nr. 10/2001. Dispoziţia de aprobare a restituirii în... → |
|---|
