Imobil preluat de stat. Dovada dreptului de proprietate.
| Comentarii |
|
Contestaţie împotriva dispoziţiei de respingere a notificării.
Admisibilitatea administrării de probe în faţa instanţei
Legea nr. 10/2001, republicată, art. 24, art. 26 alin. (3) şi (4)
1. în cadrul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate nu se face în mod exclusiv cu actul translativ de proprietate. Art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie prezumţia că, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate este cea recunoscută în actul prin care s-a dispus preluare abuzivă, iar persoana individualizată în acest act este presupusă că a deţinut imobilul sub nume de proprietar. în raport cu această dispoziţie legală, depunerea la dosar, de către persoana îndreptăţită, a deciziei de preluare a imobilului de către stat, în care se menţionează că imobilul a fost preluat de la autorul său, dă naştere prezumţiei că acesta a avut în proprietate imobilul obiect al notificării, prezumţie care nu poate fi înlăturată dacă partea adversă nu a administrat nici un mijloc de probă care să facă dovada situaţiei contrare.
2. Contestaţia prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata este reglementată ca o cale de atac cu caracter devolutiv împotriva dispoziţiei sau deciziei emise de unitatea notificată, care permite administrarea de noi mijloace de probă şi analizarea cauzei în mod complet, în condiţiile generale reglementate de Codul de procedură civilă, iar nu ca o cale de atac pur formală, doar pentru aspecte de strictă nelegalitate.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 267 din 78 aprilie 2007)
NOTĂ: Hotărârea a rămas irevocabilă prin decizia nr. 7168 din 30 octombrie
2007 pronunţată de secţia civilă şi de proprietate intelectuală a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2005 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, contestatoarea T.E. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 2113 din 16 decembrie 2003 emisă de intimata Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, prin care s-a respins notificarea formulată pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, corpurile A şi B, situate în sectorul 4.
Prin sentinţa civila nr. 1217 din 16 octombrie 2006 tribunalul a admis contestaţia formulata, a anulat dispoziţia nr. 2113 din 16 decembrie 2003 emisa de PMB şi a obligat intimata PMB să emită în favoarea contestatoarei o nouă dispoziţie motivată asupra notificării nr. 4394/2001 în sensul restituirii în natură sau prin echivalent a imobilului.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin notificarea nr. 4394 din 2 noiembrie 2001 contestatoarea T.E. a solicitat, în nume propriu şi ca moştenitoare a soţilor P.M. şi P.C., restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 4, compus din corp B, construcţie şi teren de 92 mp., proprietatea sa, şi corp A construcţie şi teren de 166 mp, fosta proprietate a defunctei P.C. S-a precizat ca imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/ 1974 şi a Legii nr. 59/1974, Prin deciziile nr. 518 şi 520 din 31 martie 1976. S-a solicitat restituirea în natura sau despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului, estimata la 150.000 dolari SUA.
Prin dispoziţia nr. 2113 din 16 decembrie 2003 emisa de PMB a fost respinsă notificarea pe motiv ca nu a fost făcuta dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor.
Tribunalul a reţinut ca, din certificatul de moştenitor nr. 174 din 23 septembrie 1955 de pe urma decesului lui P.M. moştenitori au rămas soţia acestuia P.C. şi copiii P.S. şi C.E. şi în masa succesorala este inclusa cota de 1/2 din imobilul construcţie şi teren de 180 mp. dobândit de defunct împreună cu soţia sa Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 43807/1928. Aceasta parte din imobil a fost trecuta în proprietatea statului Prin decizia nr. 320 din 31 martie 1976 emisa de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti cu ocazia plecării din tara a soţiei P.C. în anul 1965 în baza Decretului nr. 223/1974 şi a art. 13 din Legea nr. 59/1974, în decizia menţionându-se trecerea în proprietatea statului a corpului A de construcţie şi a suprafeţei de teren de 166 mp..
Corpul B de construcţie a fost trecut în proprietatea statului tot în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 518 din 31 martie 1976, ca urmare a plecării definitive din tara a proprietarei T.E., în anul 1965, preluarea construcţiei fiind cu plata şi terenul de 92 mp. fiind preluat fără plata.
Situaţiajuridică stabilită prinacestedouădeciziidepreluareînproprietateastatului este confirmată şi prin adresa nr. 55685 din 26 octombrie 2005 eliberată de Direcţia Generală de Impozite şi Direcţia de Impozite şiTaxe Locale a sectorului 4, iar prin adresa nr. 312 din 24 aprilie 2003 emisă de SC AVL Berceni SA se confirmă înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a trei apartamente din imobil către M.C., S.M. şi G.V.
Tribunalul a reţinut şi că s-a făcut dovada identităţii dintre contestatoarea T.E. şi C.E., născută P., fiica proprietarilor C. şi M.P, pe baza înscrisurilor administrate în cauză.
Tribunalul a arătat că, deşi nu s-a depus la dosar titlul de proprietate propriu-zis al imobilului, cu înscrisurile menţionate şi având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dovada proprietăţii a reieşit totuşi în cauza. La fel, s-a reţinut că dovada calităţii de moştenitor s-a făcut cu certificatul de moştenitor din anul 1955 de pe urma defunctului P.M., certificatul de deces al soţiei acestuia P.C. şi declaraţia de renunţare la succesiunea părinţilor săi dată de fratele contestatoarei P.S. în forma autentică.
Au fost înlăturate apărările intimatei PMB în sensul că actele nedepuse la dosarul administrativ nu ar mai putea fi luate în considerare, arătându-se că nu poate fi negat dreptul contestatoarei de a beneficia de măsuri reparatorii, faţă de principiile care guvernează procesul civil şi faţă de faptul că intimata nu a făcut dovada că a solicitat acesteia depunerea de acte doveditoare.
în concluzie, tribunalul a reţinut că T.E. este persoană îndreptăţită potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei soluţii a fost declarat prezentul apel de către Primăria Municipiului Bucureşti, în termen legal, aducându-se următoarele critici: în contextul art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 şi a Capitolului I pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ, prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înţelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică şi sarcina probei revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
în raport de aceste prevederi legale, actele depuse de contestatoare nu pot fi considerate decât un început de probă a dreptului de proprietate.
S-a arătat şi că instanţa are de analizat legalitatea şi temeinicia dispoziţiei contestate numai în raport de actele care au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziţiei, printre ele neregăsindu-se şi titlul de proprietate.
Pe de altă parte, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, cu plată şi astfel nu face obiectul legii, nefiind considerată preluare abuzivă. în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi a H.G. nr. 498/2003, în asemenea situaţii, notificarea va fi respinsă, conform art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/ 2003.
în apel au fost administrate înscrisuri.
Soluţionând apelul declarat, în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile art. 296 şi urm. C. pr. civ., curtea îl va respinge ca nefondat, considerând că în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamanta beneficiază de restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi dispoziţia atacată se impune a fi anulată.
Astfel, în primul rând, Curtea constată neîntemeiate susţinerile apelantei legate de faptul că dovada dreptului de proprietate putea fi făcută în cauză exclusiv cu actul juridic translativ de proprietate în favoarea autorilor contestatoarei intimate sau a acesteia.
în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 (dispoziţii aplicabile în cauză) în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul prin care s-a dispus preluarea abuzivă şi persoana individualizată în acest act este presupusă că a deţinut imobilul sub nume de proprietar.
Această prezumţie legală operează în cauză în favoarea intimatei contestatoare în raport de decizia nr. 518 din 31 martie 1976, care prevede preluarea în proprietatea statului a corpului B de construcţie şi a terenului de 92 mp., imobile menţionate ca fiind proprietatea contestatoarei T.E. şi de decizia nr. 520 din 31 martie 1976 care prevede preluarea în proprietatea statului a corpului A de construcţie şi a terenului de 166 mp., menţionate ca proprietatea contestatoarei P.C., precum şi de adresa nr. 55686/2005 emisă de DCITL sector 4. Aşadar, în aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, intimata contestatoare şi autoarea acesteia sunt prezumate a fi proprietarele imobilului obiect al notificării, iar această prezumţie legală nu a fost răsturnată în cauză cu niciun alt mijloc de probă administrat.
în ceea ce priveşte susţinerea apelantei, că nu ar putea fi avute în vedere de instanţa de judecata înscrisuri care nu au fost depuse în dosarul administrativ şi care nu au fost avute în vedere de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, Curtea iarăşi o constată neîntemeiată, în realitate, acestea putând fi avute în vedere cu valoare probatorie de către instanţa de judecată.
Contestaţia prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (republicată) este reglementată ca o cale de atac cu caracter devolutiv împotriva dispoziţiei sau deciziei emise de unitatea notificată, care permite administrarea de noi mijloace de probă şi analizarea cauzei în mod complet, în condiţiile generale reglementate de Codul de procedură civilă, iar nu ca o cale de atac pur formală, doar pentru aspecte de strictă nelegalitate. Aceasta este confirmată implicit şi de dispoziţiile art. 26 alin. (4), care fac referire la adoptarea unei poziţii procesuale de către unităţile notificate, în raport de probele dosarului.
în final, Curtea respinge critica adusă de apelantă, legată de faptul că imobilul obiect al notificării nu ar cădea sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi nu ar fi supus la restituire, întrucât preluarea nu ar fi considerată abuzivă în contextul acestei legi.
Astfel, Curtea constată că preluarea imobilului în condiţiile Decretului nr. 223/1974 era o preluare evident abuzivă, întrucât contravenea flagrant prevederilor constituţionale în vigoare la acel moment.
Articolul 36 alin. (1) din Constituţia României din anul 1965 prevedea dreptul de proprietate ca drept fundamental, statuând că acest drept este ocrotit de lege, iar în alin. 2 se prevedea că pot face obiect al dreptului de proprietate personală casa de locuit şi terenul pe care se afla.
Articolul 12 din legea supremă prevedea că terenurile şi construcţiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri.
Pe de alta parte, art. 17 alin. (1) din Constituţie prevedea că cetăţenii români sunt egali în drepturi, fără deosebire de naţionalitate, sex, rasă sau religie.
în acest context, preluarea în condiţiile Decretul nr. 223/1974 a imobilului de către stat contravenea în mod flagrant art. 36 şi art. 17 din Constituţie, înfrângând principiului fundamental al ocrotirii dreptului de proprietate consacrat expres în art. 36 şi dispoziţiile art. 12, căci preluarea se făcea în mod forţat, fără consimţământul proprietarului şi nu pentru un interes obştesc.
Totodată, era încălcat şi art. 17 din Constituţie, căci se crea o discriminare între cetăţenii români, după cum au domiciliul în ţară sau în străinătate.
Articolul 6 din Legea nr. 213/1998 reglementează clar problema valabilităţii preluării bunurilor de către stat, prevăzând expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării.
De altfel, chiar în contextul Legii nr. 10/2001, caracterul abuziv al acestei preluări este expres consacrat, în art. 2 lit. i) din lege, fiind prevăzute ca fiind preluate abuziv „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării".
în consecinţă, critica adusa de apelantă este total nefundamentată, iar referirile făcute de aceasta la dispoziţiile H.G. nr. 498/2003 (în prezent abrogată) nu interesează câtuşi de puţin, datorită faptului că aceste dispoziţii nu ar putea fi luate în considerare în măsura în care ar adăuga sau ar contraveni însăşi Legii nr. 10/2001, act normativ cu forţă juridică superioară şi în aplicarea şi executarea căreia au fost emise aceste norme metodologice.
Pentru toate aceste motive, în baza art. 296 C. pr. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat. (A.R.)
| ← Imobil preluat de stat. Acţiune în revendicare admisă prin... | înscris sub semnătura privată. Cerinţa multiplului exemplar.... → |
|---|
