Acţiune în anularea unui act juridic încheiat în forma solemnă a înscrisului autentic. Vicii de consimţământ. Probaţiunea
| Comentarii |
|
- Cod civil: art. 954
Eroarea-obstacol invocată de reclamanţi ca viciu de consimţământ este susceptibilă de a fi dovedită prin orice mijloace de probă, prin urmare, lipsa la interogatoriu a pârâţilor putea fi considerată numai un început de dovadă scrisă, iar nu o mărturisire deplină, care trebuia completată de reclamanţi cu alte probe, în vederea stabilirii adevărului.
(Decizia nr. 533/R din 6 martie 2009, nepublicată)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 21.11.2007, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanţii P.E. şi P.V., în contradictoriu cu pârâţii B.l. şi
B.M., au solicitat instanţei să anuleze contractul de vânzare-cumpărare autentic, având ca obiect imobilul apartament nr. 39 din str. H.. Cluj-Napoca.
Prin sentinţa civilă nr. 9219/22.08.2008, Judecătoria Cluj-Napoca a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, apreciind, în esenţă, că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 954 C. civ., invocat ca temei de drept al acţiunii în anulare.
Prin decizia civilă nr. 671/A/28.11.2008 a Tribunalului Cluj, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 9219/2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menţinută în totul.
împotriva acestei decizii au declarat recurs în termenul legal reclamanţii, solicitând modificarea, în sensul admiterii apelului şi, într-o nouă judecată a pricinii pe fond, admiterea acţiunii principale, astfel cum a fost formulată.
Recursul este nefondat.
Recurenţii au invocat incidenţa cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. pr. civ., respectiv, interpretând greşit actului juridic dedus judecăţii, instanţa a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Observă curtea că nu se verifică, în speţă, ipoteza acestei norme întrucât litigiul nu a obligat instanţele de fond să procedeze la o calificare juridică a actului juridic dedus judecăţii, respectiv contractul încheiat de părţi la data de 10 noiembrie 2003 în forma solemnă a înscrisului autentic, ci la aprecierea existenţei valabile a acestui contract, din perspectiva condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii, în particular a consimţământului, cu privire la care reclamanţii susţin că a fost viciat, fiind dat prin eroare Se afirmă că au avut o falsă reprezentare asupra naturii actului juridic pe care -au încheiat, crezând că încheie un contract de întreţinere în timp ce pârâţii aveau în vedere încheierea unui contract de vânzare cumpărare.
Calificând juridic corect acţiunea civilă promovată de reclamanţi, instanţele de fond şi-au circumscris cercetarea judecătorească valabilităţii consimţământului, prin prisma dispoziţiilor art. 953 şi art. 954 C. civ.
în raport cu motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C. pr. civ., curtea observă că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a legii de procedură şi a normelor substanţiale incidente, mai sus evocate.
în privinţa probaţiunii, instanţa de apel a învederat faptul că actul juridic în litigiu a fost încheiat în forma solemnă a înscrisului autentic or, constatările personale ale notarului care a instrumentat acest act, făcute cu propriile simţuri în limitele atribuţiilor sale legale, au valoare probantă absolută, până la înscrierea în fals. în acest sens există art. 1073 C. civ., potrivit căruia actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată.
în speţă, în partea finală a contractului de vânzare cumpărare, părţile personal arată că au citit în întregime contractul şi li s-au explicat consecinţeie acestuia, pe care nţeleg să şi le asume, iar prin încheierea de autentificare nr. 2418 din 20 noiembrie 2003, dată de Biroul Notarului Public C.C. se menţionează textual: „după citirea actului, au consimţit la autentificare a prezentului înscris şi au semnat toate exemplarele acestuia, precum şi cele 6 anexe".
în aceste circumstanţe, instanţele de fond au reţinut ca cert faptul că părţile semnatare ale actului juridic atacat de reclamanţi s-au prezentat personal în faţa notarului public care, înainte de autentificare, le-a citit acest act denumit „Contract de vânzare cumpărare" şi ale cărei clauze, aduse la cunoştinţa părţilor prin citire, sunt cele specifice unui astfel de contract.
Aprecierea pe care instanţele de fond au dat-o probelor testimoniale, administrate la cererea reclamanţilor, nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs întrucât prin acesta se tinde la o restabilire a stării de fapt, într-o nouă analiză şi sinteză a probelor or aceasta este de competenţa exclusivă a instanţelor de fond, după abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 C. pr. civ. (O.U.G. nr. 138/2000, art. I pct
111 şi pct. 112).
Susţin recurenţii că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 225 C. pr. civ., potrivit căruia dacă partea refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, aceste împrejurări pot fi socotite ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.
Sub acest aspect, corect tribunalul a subliniat că cele două tipuri de sancţiuni legale sunt lăsate la libera alegere a instanţei, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, nefiind obligatorii pentru aceasta. Mai mult decât atât, în ipoteza în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde al părţii adverse trebuie considerate un început de dovadă scrisă, iar nu o mărturisire deplină, care urmează a fi completat cu alte probe, în vederea stabilirii adevărului.
în cauză, eroarea obstacol invocată de reclamanţi este susceptibilă de a fi dovedită prin orice mijloace de probă, prin urmare, lipsa la interogatoriu a pârâţilor putea fi considerată numai un început de dovadă scrisă, care însă nu a fost completată de către reclamanţi cu alte probe, în condiţiile în care depoziţiile celor doi martori audiaţi au fost înlăturate de instanţe, fiind apreciate ca părtinitoare în circumstanţele în care ele au fost date.
De altfel, pot fi reţinute şi dispoziţiile art. 218 C. pr. civ., potrivit căruia interogatoriu, ca mijloc de probă poate fi încuviinţat numai în cazul în care se urmăreşte atestarea unor fapte personale, care pot duce la dezlegarea pricinii. Or, recurenţii solicită aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. pr. civ. pentru a face dovada unui act juridic şi nu a unui fapt personal al pârâţilor, respectiv plata preţului stipulat în contractul de vânzare cumpărare în litigiu. Prin urmare, sub acest aspect, interogatoriu era vădit inadmisibil.
în fine, recurenţii acuză instanţele de fond de lipsă de imparţialitate, prin aceea că au respins acţiunea în condiţiile în care pârâţii nu şi-au formulat o apărare în proces, reclamanţii fiind singura parte care a formulat cereri în probaţiune şi a depus înscrisuri probatorii la dosar.
Curtea observă că premisa de la care pleacă recurenţii pentru a conchide în acest sens este falsă întrucât în procesul civil sarcina probei aparţine reclamanţilor, în acest sens fiind dispoziţiile de principiu cuprinse în art. 1169 C. civ., conform căruia cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Atâta timp cât reclamanţii nu au făcut proba indubitabilă a erorii „obstacol”, ca viciu de consimţământ, unica soluţie legală pe care o poate pronunţa instanţa este aceea a respingerii acţiunii, şi aceasta chiar în condiţiile în care pârâţii nu au înţeles să îşi formuleze o apărare în proces, pasivitatea lor nefiind sancţionată prin legea de procedură civilă, în acest caz.
Nu se verifică, aşadar, niciunul dintre cazurile de recurs evocate prin memoriul -ecurenţilor, astfel că, văzând şi dispoziţiile art. 312 C. pr. civ., curtea respinge recursul ca nefondat şi menţine în tot decizia atacată. (Judecător Băldean Denisa-Uvia)
| ← Act de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.... | Acţiune în rezoluţiunea unui antecontract de... → |
|---|
