Răspundere civilă delictuală. Daune morale. Prescripţia dreptului material la acţiune. Momentul de la care începe să curgă acest termen
| Comentarii |
|
- Decretul nr. 167/1958
Acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ., este prescriptibilă în termenul de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 8 alin. 1 din acelaşi act normativ.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
în speţă, chiar dacă reclamantul cunoştea paguba, precum şi pe cel vinovat de producerea pagubei, încă de la data eliberării sale din penitenciar, 1.05.1954, termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994, respectiv de la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, conform art. 78 din Constituţia României nerevizuită, dat fiind că abia prin prevederile C.E.D.O. s-a reglementat posibilitatea efectivă a persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi fundamentale au fost nesocotite ori încălcate, de a obţine constatarea acestei încălcări sau nesocotiri şi o reparaţie echitabilă.
(Decizia nr. 290/A din 5 noiembrie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 479 din 7 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; s-a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul I.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi, în consecinţă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, echivalent în lei la data plăţii; s-a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, pe de o parte reclamantul I.G., iar pe de altă parte pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Maramureş.
Examinând apelurile promovate prin prisma motivelor invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Curtea constată că apelul reclamantului este nefondat, iar apelul pârâtului este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune
înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretenţiile deduse judecăţii de către reclamant, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea introductivă de instanţă, prezenta acţiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripţie extinctivă reglementat de Decretul nr. 167/1958.
Reclamantul, prin cererea introductivă de instanţă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la data de 30 iulie 2008, a învestit Tribunalul Maramureş cu o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998 -999 C. civ.
Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanţă l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă de 250.000 Euro - sumă majorată ulterior, prin precizarea de acţiune depusă la dosar !a termenul de judecată din 24.04.2009, la 500.000 Euro, dar nu este mai puţin adevărat că acordare acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat prin regimul de detenţie, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., Statul Român fiind ţinut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetăţenilor săi de organele represive ale regimului comunist.
Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., acţiunea trebuia formulată în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe
să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".
întrucât actul normativ mai sus menţionat nu reglementează vreun termen special de prescripţie extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripţie este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, eclamantul ar fi trebuit să promoveze acţiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civ., în termen de 3 ani, iermen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamantul a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Raportat la starea de fapt reţinută de instanţa de fond, este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată prin faptul detenţiei şi a regimului la care a fost supus în perioada de detenţie - cât şi pe cel răspunzător de oagubă - Statul Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989 - chiar la momentul arestării sale, la data de 03.05.1949, respectiv, la momentul eliberării sale din detenţie, la data de 01.05.1954.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 1/05.01.1950, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în dosar penal nr. 1400/1949, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, conform art. 209 pct. III combinat cu art. 157 C. pen. şi Decretul nr. 212/1948; la 3 ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere legală de armament, făcându-se aplicare art. 33, 35 din Legea nr. 190/1947, combinat cu art. 157, 158 C. pen.
Din adeverinţa nr. 2848/21.06.1990, emisă de Ministerul de Interne - Penitenciarul Gherla, rezultă că reclamantul a fost eliberat din Penitenciarul Gherla la data de 01.05.1954, la expirarea pedepsei de 5 ani ce i-a fost aplicată pentru săvârşirea faptei de uneltire contra ordinii sociale, subliniindu-se încă o dată faptul că reclamantul a fost arestat la data de 03.05.1949.
Aceleaşi împrejurări de fapt sunt atestate şi de răspunsul comunicat reclamantului de către Ministerul de Interne - Inspectoratul General al Poliţiei - Serviciul cazier Judiciar, ca urmare a solicitării făcute de reclamant în acest sens, respectiv, faptul că reclamantul figurează în evidenţele acestui serviciu ca privat de libertate în perioada 03.05.1949 - 01.05.1954, ca urmare a condamnării la 5 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea averii, pentru uneltire contra ordinei sociale, oedepse aplicate prin sentinţa penală nr. 1/05.01.1950 a Tribunalului Militar Cluj, Secţia I.
Curtea constată, aşadar, că în speţă termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994. respectiv, de la momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, conform art. 78 din Constituţia României nerevizuită.
în sprijinul acestei opinii a Curţii stă faptul că, deşi şi Constituţia României din 1991 recunoştea şi garanta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor - dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, la libertate individuală, la libertatea conştiinţei, ibertatea de exprimare, dreptul la ocrotirea sănătăţii etc., totuşi, legea fundamentală a ţării nu prevedea nici un mijloc efectiv de înlăturare a efectelor acestor încălcări şi de reparare a prejudiciilor cauzate prin încălcarea acestor drepturi şi libertăţi fundamentale, o atare posibilitate efectivă fiind reglementată prin prevederile Convenţiei, care permit persoanei, ale cărei drepturi şi libertăţi fundamentale au fost nesocotite ori încălcate, de a se adresa cu o cerere Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a se constata încălcarea de către statul al cărui resortisant este respectiva persoană, a unuia dintre drepturile reglementate de C E.D O. şi de a dispune în sensul obligării acelui stat la o reparaţie echitabilă.
Prin urmare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, Curtea constată că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, în căzui prezentei acţiuni, termen reglementat de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958, este data intrării în vigoare a Legii nr. 30/1994, respectiv, 31 mai 1994.
Or, cererea introductivă de instanţă a fost promovată de către reclamant la data de 30 iulie 2008, cu depăşirea evidentă a termenului de prescripţie extinctivă prevăzut de art. art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din Decretul nr. 167/1958.
Aşa fiind, în temeiul art. 295, art. 296 C. pr. civ., având în vedere toate considerentele anterior expuse, Curtea va admite apelului pârâtului, va schimba sentinţa apelată, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă, concomitent cu respingerea apelului reclamantului, care viza doar majorarea cuantumului daunelor morale. (Judecător Carmen - Maria Conţ)
| ← Fidejusiune. Condiţii. Obligaţiile fîdejusorului. Limite | Răspundere civilă delictuală. Condiţii de admisibilitate → |
|---|
