Repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare
| Comentarii |
|
săvârşite în procesul penal. Privare nelegală de libertate
- Cod procedură penală: art. 193 alin. 5 şi 6, art. 504-506
- Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 5 par. final
Nu doar persoana care a fost condamnată definitiv şi, în urma rejudecării cauzei, a :bţinut o hotărâre definitivă de achitare are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. O interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 504 C. pr. pen. este de natură să sbstrucţioneze realizarea scopului urmărit de legiuitor prin această normă, acela de a permite repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare săvârşite în procesul penal, atât prin condamnări pe nedrept, cât şi prin nelegala privare de libertate din cursul pro-cesului penal, finalizat fie prin încetarea procesului penal, fie prin achitarea inculpatului. Numai astfel legea internă este în concordanţă cu prevederile art. 5 par. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituţie.
(Decizia nr. 117/A/2009 din 10 aprilie 2009, nepublicată)
Prin cererea introductivă înregistrată în data de 09.09.2006, reclamantul C.F. a :nemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 26.050 lei, cu titlul de daune materiale şi la plata sumei de 50.000 Euro cu titlul de daune morale, conform art. 505 pct. 1 C. pr. pen.
Sumele pretinse cu titlul de daune materiale reprezintă onorariul avocaţial, achitat conform ordinelor de plată anexate şi o pagubă efectivă pe care a suportat-o.
în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504-506 C. pr. pen. şi dispoziţiile paragrafului 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin sentinţa civilă nr. 489/21.06.2007, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis psa excepţiei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea faţă de acest pârât.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.F. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind obligat să plătească eclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de reparaţie pentru daune morale; au fost respinse restul pretenţiilor.
Prin decizia civilă nr. 69/A/07.03.2008, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, s-a admis în parte apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 489 din 21
iunie 2007 a Tribunalului Cluj, fiind majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la suma de 1.000 lei la suma de 2.000 lei.
împotriva deciziei civile nr. 69/A/07.03.2008, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Recursul a fost admis iar hotărârea a fost casată şi trimisă cauza spre rejudecarea ambelor apeluri, prin decizia civilă nr. 7550/28.11.2008, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a pronunţat nici în minută şi nici în dispozitiv cu privire la apelul pârâtului, nu a motivat hotărârea din perspectiva susţinerilor pe care pârâtul le-a făcut prin declaraţia de apel, situaţie care echivalează cu o cercetare parţială a fondului pricinii şi care atrage admiterea recursului în condiţiile art. 312 pct. 5 C. pr. civ.
6. în rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, ca instanţă de apel, cu nr. 8354+/117/2006.
Verificând hotărârea atacată, în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. 1 C. pr. civ., curtea a apreciat că este în parte fondat apelul reclamantului şi este nefondat apelul pârâtului, pentru motivele arătate în continuare:
Sub aspectul stării de fapt, pot fi reţinute cu certitudine următoarele împrejurări:
Reclamantul a fost reţinut în baza ordonanţei de reţinere emise de IPJ Alba în dosarul nr. P/204 pentru 24 de ore, începând cu data de 3 iunie 2000, iar prin ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba în dosarul nr. 273/P/2000 s-a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă de 5 zile, între 3 iunie 2000 şi 7 iunie 2000, în acest sens fiind emis şi mandatul de arestare preventivă nr. 41 din 3 iunie
2000.
Măsura arestării preventive a fost revocată prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba la data de 7 iunie 2000, fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba dat la 29 mai 2003 şi înregistrat cu nr. 3887/2003, inculpatul C.F. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 C. penal.
Prin sentinţa penală nr. 229/11.10.2000, Tribunalul Alba a hotărât achitarea inculpatului C.F., în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pr. pen., întrucât fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire, lipsindu-i unul dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă. Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 139/A/06.05.2005 a Curţii de Apel Alba lulia, menţinută prin decizia nr. 977/15.02.2006 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La momentul privării de libertate,reclamantul avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit şi tată a trei copii minori, exercitând funcţia de director comercial al unei societăţi comerciale din Cluj-Napoca.
în drept, relevante sunt în cauză dispoziţiile art. 504-506 C. pr. pen., art. 5
paragraful final din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 193 alin. 5 şi alin. 6
C. pr. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. 2 C. pr. pen., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia ! s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Prin alin. 3 al aceluiaşi text de lege se precizează că privarea sau restrângerea de
libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin:
a) ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de ¡bertate;
b) ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j);
c) hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
d) hotărâre definitivă de achitare;
e) hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, pentru cauza prevăzută în art.
10 lit. j);
Din analiza dispoziţiilor mai sus evocate, rezultă că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea pagubei ori de câte ori nelegalitatea măsurii privative de bertate a fost stabilită prin una dintre modalităţile enumerate exhaustiv în cuprinsul alin. 3 al art. 504 C. pr. pen.
Prin urmare, nu doar persoana care a fost condamnată definitiv şi în urma -ejudecării cauzei a obţinut o hotărâre definitivă de achitare are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, aşa cum în mod eronat susţine pârâtul apelant, analizând :n exclusivitate dispoziţiile alin. 1 al art. 504. O interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 504 C. pr. pen. este de natură să obstrucţioneze realizarea scopului urmărit de legiuitor prin această normă, acela de a permite repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare săvârşite în procesul penal, atât prin condamnări pe nedrept, cât şi prin nelegala privare de libertate din cursul procesului penal, finalizat fie prin încetarea orocesului penal, fie prin achitarea inculpatului. Numai astfel legea internă este în concordanţă cu prevederile art. 5 par. 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituţie.
în cauză, nelegalitatea măsurii restrictive de libertate luată împotriva inculpatului C. F.a fost stabilită prin hotărârea definitivă de achitare pronunţată în favoarea acestuia, prin urmare, se verifică ipoteza art. 504 alin. 2 coroborat cu alin. 3 teza a IV-a C. pr. pen. în aceste circumstanţe, în mod corect prima instanţă a considerat a fi admisibilă acţiunea civilă în pretenţii exercitată de reclamant şi întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. pr. pen.
Cu privire la stabilirea întinderii reparaţiei, potrivit art. 505 alin. 1 C. pr. pen., trebuie să se ţină seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportată, precum şi de consecinţele produse^asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de ¡ibertate sau a cărui iibertate a fost restrânsă. Contrar celor susţinute de pârâtul apelant, prima instanţă a evocat şi aplicat dispoziţiile acestui text normativ, reţinând, în considerentele hotărârii pronunţate, circumstanţe in legătură cu situaţia familială a reclamantului, precum şi durata măsurilor restrictive de libertate, elemente suficiente pentru a permite instanţei să prezume că reclamantul a fost supus unei suferinţe psihice, libertatea reprezentând o nevoie fundamentală a omului. Prima instanţă a operat, aşadar, cu o prezumţie judiciară, în considerarea căreia a obligat pârâta la plata unor daune morale.
Indiscutabil, cele şase zile în care reclamantul a fost privat de libertate, prin reţinere şi arestare preventivă, perioadă la care se adaugă cele 30 de zile în care exerciţiul dreptului său la liberă circulaţie a fost restrâns, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea de domiciliu, au adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiul profesional şi altele asemenea.
Reclamantul avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit şi tată a trei copii minori, îşi câştiga existenţa prin muncă, administrând o societate comercială, nu avea antecedente penale, opera aşadar în favoarea sa prezumţia de onestitate şi onorabilitate, fiind perceput ca atare în mediul social în care trăia şi muncea. Or, prin arestarea preventivă toate aceste valori au fost afectate, suferinţa psihică fiind generată nu doar de efectele pe care durata privării de libertate le-a provocat, prin ea însăşi, ci şi prin efectele sociale ulterioare produse, achitarea nefiind întotdeauna suficientă pentru ameliorarea acestor efecte şi reabilitarea socială deplină a reclamantului.
Pentru cele ce preced, şi în consecvenţă cu practica acestei instanţe în materie curtea apreciază că obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 5000 lei reprezentă o sumă rezonabilă, în măsură să acopere şi să compenseze daunele morale suportate de reclamant.
Cu referire la despăgubirile pretinse pentru prejudiciul material suferit constând în cheltuielile judiciare aferente procesului penal, respectiv plata onorariului avocaţial curtea apreciază că în mod corect tribunalul a respins aceste pretenţii, constatând că ele nu sunt în legătură de cauzalitate cu măsurile privative şi restrictive de libertate onorariile avocaţiale fiind achitate între anii 2003-2006, în faza judecăţii, la mult timp după ce măsurile preventive au încetat.
într-adevăr, recuperarea acestor cheltuieli era posibilă în cursul procesului penal, prin aplicarea dispoziţiilor art. 193 alin. 5 şi 6 C. pr. pen.
Faţă de cele de mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 296 C. pr. civ., curtea a respins ca nefondat apelul pârâtului şi, consecutiv admiterii apelului declarat de reclamant, în parte, a obligat pârâtul să plătească acestuia suma de 5000 lei, cu titlul de reparaţie pentru daunele morale, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate. (Judecător Băldean Denisa-Livia)
IV. CONTRACTE
| ← Răspundere civilă delictuală. Condiţii de admisibilitate | Act de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.... → |
|---|
