Acţiune în constatare a caracterului simulat şi a nulităţii absolute. Caracter evaluabil în bani. Excepţia necompetenţei materiale invocată direct în recurs

Comentarii

0

C. proc. civ., art. 2 lit. b)

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea caracterului simulat şi, respectiv, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare la un imobil a cărui valoare de impunere era la data introducerii cererii de chemare în judecată de 810.108,748 lei, astfel cum rezultă din adresa emisă de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 4, acest lucru atrage competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti.

C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 757R din 17 iunie 2011 (nepublicată)

Prin cererea înregistrată la data de 01.08.2008, reclamanta A.S. prin reprezentant cu procură specială autentificată sub nr. 1729 din

02.10.2008 la BNP A.L.C., G.I., a chemat în judecată pârâţii C.J.M., S.Z. şi S.G., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 23478 din 11.11.1994 în bază căruia pârâta C.J. M., în calitate de vânzător, înstrăinează pârâţilor S.G. şi S.Z. imobilul situat în Bucureşti, Bd. R.M., nr. 51 compus din teren şi construcţie.

în fapt, învederează reclamanta că la data de 11.11.1994, între părţi a intervenit contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest imobil, dată la care aceasta era chiriaşă cu contract legal şi având împreună cu familia sa un drept de locaţiune. Aceasta a învederat instanţei că înainte de a înstrăina imobilul, pârâta C.J.M. a obţinut cu încălcarea legii, un certificat de moştenitor cu nr. 1807 din 20.09.1993 al defunctului V.A.W., act eliberat după 29 de ani de la decesul acestuia, depăşindu-se termenul de 6 luni prevăzut de lege pentru acceptarea succesiunilor, potrivit dispoziţiilor art. 700 coroborat cu art. 651 C. civ.

Aceasta a mai arătat că nerespectarea normelor de ordine publică referitoare la termenul de acceptare a succesiunii atrage şi nulitatea actelor subsecvente, în acest sens pronunţându-se şi Tribunalul Suprem prin dec. nr. 2 din 20.01.1973 (nepublicată), precum şi Tribunalul Suprem - s. civ. prin dec. nr. 470 din 07.04.1970 şi dec. nr. 1413 din 02.06.1973 (nepublicată). Contractul de vânzare-cumpărare invocat reprezintă un contract simulat întrucât preţul la care s-a făcut vânzarea-cumpărarea imobilului este de 8 milioane vechi iar în urma evaluării acestuia de către expert D.Z., raport efectuat în 08.10.2004 imobilul este evaluat la sute de milioane de lei vechi.

A susţinut reclamanta că pentru a fi valabil un contract de vânzare-cumpărare este necesar ca actul juridic prin intermediul căruia a fost înstrăinat imobilul să cuprindă elementele esenţiale, prin urmare şi preţul. Obiectul contractului fiind un bun corporal acesta era susceptibil de o apreciere corespunzătoare, nu fictivă, simbolică, iluzorie, reclamanta achitând pentru acelaşi imobil preţul de 44 milioane vechi potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 20/1996, preţul practicat la vânzarea din 1994 fiind de 5 ori mai mic. Din acest motiv rezultă cu evidenţă nesin-ceritatea, neseriozitatea, Activitatea contractului, Codul civil stipulând că preţul trebuie să fie stabilit în bani, determinat sau determinabil, sincer şi serios.

Stabilind un preţ atât de mic, arată reclamanta, părţile au urmărit fraudarea legii, mai exact a H.G. nr. 1295/1990, nr. 318/1991, O.G. nr. 10/1993, legi de ordine publică, în caz contrar presupunându-se încheierea unei donaţii deghizate, însă fiind necesară manifestarea voinţei înstrăinătorului în acest sens, neputându-se prezuma. Reclamanta a invocat prevederile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 12/1998, potrivit cu care este nulă vânzarea prin care părţile s-au înţeles printr-un act secret să plătească un preţ mai mare decât cel care este declarat în actul autentic, nulitatea putând fi constatată oricând de către instanţă la cererea oricărei persoane interesate.

Reclamanta susţine că, prin compararea înscrisului a cărui simulaţie se cere a fi constatată cu cel încheiat în anul 1997, prin intermediul căruia reclamanta a cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 şi ale

H.G. nr. 20/1996 în calitate de chiriaş se constată activitatea şi frauda legii, aceasta fiind de bună-credinţă la momentul încheierii actului, prin urmare, solicitându-se constatarea simulaţiei prin frauda legii, impunându-se anularea actului.

Reclamant nu a precizat temeiul juridic al cererii.

La termenul din 20.11.2008, reclamanta a formulat cerere preciza-toare a acţiunii, prin intermediul căreia a învederat că solicită instanţei constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. 23478 din. 11.11.1994, intervenit între pârâta C.J.M. şi pârâţii S.G. şi S.Z., precum şi constatarea nulităţii acestuia, arătând că preţul stabilit de 8 milioane lei vechi este fictiv, nereal şi neserios.

La data de 24.12.2008, prin Serviciul Registratură, pârâţii S.G. şi S.Z. au formulat întâmpinare solicitând instanţei respingerea acţiunii formulate cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor judiciare. Aceştia au formulat excepţia nulităţii acţiunii întrucât nu este semnată de către reclamantă, acţiunea purtând semnătura unei persoane ce nu şi-a dovedit calitatea de reprezentant. De asemenea, a fost formulată excepţia nemotivării acţiunii în drept, excepţia netimbrării acţiunii la valoare, excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea şi susţinerea acţiunii şi excepţia puterii de lucru judecat

Prin mandatarul prezent în instanţă, la termenul din 13.02.2009, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită constatarea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare nr. 23478 din 11.11.1994, precum şi constatarea nulităţii pentru preţ fictiv, nereal şi neserios iar în şedinţa de la data de 19.11.2009 acesta subliniază că solicită anularea actului întrucât a fost încheiat cu fraudarea legii, prin urmare, instanţa considerându-se învestită cu soluţionarea acţiunii în simulaţie, precum şi în nulitatea contractului pentru fraudă la lege şi preţ fictiv, nereal şi neserios.

în şedinţa publică de la data de 05.02.2009 au fost puse în discuţie excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării formulată prin răspunsul la întâmpinare de către reclamanţi şi excepţia nulităţii acţiunii pentru lipsa semnăturii reclamantei şi cea a netimbrării acţiunii la valoare formulate de pârâţi prin întâmpinare iar instanţa, prin încheierea de la data de

13.02.2009 le-a respins ca neîntemeiate pentru considerentele arătate acolo.

Prin sentinţa civilă nr. 6868 din 27.11.2009 a Judecătoriei sectorului

4 Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes şi pe fond a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâţii S.G. şi S.Z., aceştia au formulat excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea şi susţinerea acţiunii, arătând că acţiunea a fost introdusă doar pentru a se tergiversa judecarea unui alt litigiu ce are ca obiect evacuarea reclamantei din imobilul proprietatea pârâţilor. Reclamanta învederează că introducerea acestei acţiuni reprezintă un interes legitim privat al său care se concretizează în dreptul oricărei persoane de a îşi apăra drepturile sale.

Instanţa, analizând excepţia invocată, a constatat că în vederea exercitării acţiunii civile trebuiesc întrunite patru condiţii care sunt: afirmarea unui drept de către reclamant ori a unei situaţii juridice protejate de lege, să existe interesul de a formula pretenţia, să posede capacitate precum şi calitate procesuală.

Prin interes se înţelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă, interes care trebuie să îndeplinească anumite condiţii: de a fi legitim, acesta nu trebuie să contravină legii sau regulilor de convieţuire socială şi să fie vorba de un interes juridic, de a fi născut şi actual, deci, să existe în momentul în care se exercită acţiunea civilă şi de a fi personal şi direct, în sensul că folosul practic trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la forma procedurală iar nu pe altcineva. Prin introducerea acţiunii reclamanta a urmărit să îşi apere o stare de fapt şi anume, posesia imobilului care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 23478 din 11.11.1994, deci, putându-se vorbi de un interes care se bucură de protecţia legii, fiind născut şi actual, căci reclamanta locuieşte în imobilul cu pricina, precum şi personal şi direct, deoarece avantajul practic al admiterii acţiunii o vizează pe aceasta.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei formulată de pârâţii S.G. şi S.Z., ca neîntemeiată.

Pârâţii prin întâmpinare au invocat excepţia puterii de lucru judecat iar instanţa, în baza rolului activ care guvernează desfăşurarea procesului civil, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a calificat această excepţie ca fiind o apărare de fond.

Pe fondul cauzei a reţinut ca în baza sentinţei civile nr. 4455 din 1994 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare a pârâtei C.J.M. în contradictoriu cu PMB şi SC AVL Berceni şi s-a constatat că aceasta este proprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. G.C. nr. 51, sector 4, fiind unica moştenitoare a numitului V.A., s-a emis Dispoziţia cu nr. 1294 din 1994 a Primarului General al Capitalei, prin care s-a restituit în natură pârâtei C.J.M. imobilul cu pricina, dreptul acesteia fiind transcris în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al fostului notariat de Stat sector 4 nr. 13234 din 1994. Ulterior înscrierii, pârâta a încheiat cu soţii S.G. şi S.Z. un contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23478 la data de 11.11.1994 prin intermediul căruia aceasta a vândut iar pârâţii S. au cumpărat imobilul menţionat anterior contra sumei de 8 milioane lei.

Prin decizia civilă nr. 246 din 26.06.1997 pronunţată în recursul în anulare formulat de către procurorul general a fost casată sentinţa nr. 4455 din 1994.

La data de 29.09.1997, între reclamanta A.S., în calitate de cumpărător şi PMB - Departamentul patrimoniului imobiliar - Direcţia Generală de administrare a fondului imobiliar în calitate de vânzător, a intervenit în baza Legii 112 din 1995 la cererea cu nr. N 1950 din 1997 un contract de vânzare-cumpărare a locuinţei situate în Bucureşti, B-dul G.C. nr. 51, et. 1, ap. 1, sector 4 iar prin sentinţa civilă nr. 8258 din 17.09.1999 a fost admisă acţiunea pârâţilor S. introdusă împotriva reclamantei din prezenta cauză A.S. precum şi împotriva CGMD, instanţa constatând nulitatea absolută a acestui contract. Sentinţa menţionată a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 219 A din 27.01.2000 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2320 din 29.06.2000 a Curţii de Apel Bucureşti.

în ceea ce priveşte simulaţia, aceasta constituie o excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului şi reprezintă operaţiunea juridică unitară ce constă în încheierea concomitentă a unui act public, denumit şi simulat, prin care părţile deghizează în tot sau în parte adevăratele raporturi juridice dintre ele, şi a unui act secret, care corespunde voinţei reale a părţilor şi care anihilează, în tot sau în parte, efectele actului public.

întrucât reclamanta nu a subliniat care formă a simulaţiei este incidenţă în cauză şi ţinând cont că simulaţia, în funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de relaţia în care acesta se află cu contractul secret poate fi de mai multe feluri, instanţa va analiza toate aceste aspecte.

Astfel, în situaţia în care părţile disimulează total realitatea, creând aparenţa existenţei unui contract, care, în realitate, nu există, suntem în prezenţa unui contract aparent (public) fictiv. Contractul poate fi deghizat dacă părţile încheie în realitate un contract, însă urmăresc să-l ţină secret, în tot sau în parte, faţă de terţele persoane, ascunzându-1, mascându-1 printr-un alt contract, deghizarea fiind totală, când se urmăreşte a se ascunde chiar natura contractului secret sau paţială, dacă contractul aparent se mărgineşte a face să fie ignorate numai anumite elemente ale contractului secret. O altă formă a simulaţiei o reprezintă interpunerea de persoane, contractul aparent încheindu-se între anumite persoane, fiind însoţit totodată de un contract secret prin care se precizează că adevăratul beneficiar al contractului este o altă persoană decât cea care apare în contractul public, în urma administrării probelor, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unui contraînscris secret care să stabilească alte înţelegeri între părţile contractului de vânzare -cumpărare nr. 23478 din 11.11.1994, mai exact, între pârâta C.J.M. şi pârâţii S.G. şi S.Z. ori între una dintre acestea şi o altă persoană pentru a ne afla în prezenţa simulaţiei.

Cu privire la preţul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare, preţ stabilit prin acordul de voinţă a părţilor la 8 milioane de lei vechi, din înscrisurile depuse la dosar, şi anume, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23478 la data de 11.11.1994, precum şi din cererea numitei C.J.M. din 08.11.1994 adresată Notariatului de Stat, în care se precizează preţul vânzării la 8 milioane de lei coroborat cu răspunsurile pârâtului S.G. la interogatoriul administrat care susţine că preţul vânzării imobilului a fost stabilit la această sumă datorită condiţiilor precare în care se găsea imobilul, nici o persoană nefiind interesată să cumpere, reiese că în schimbul transmiterii proprietăţii imobilului era datorată această sumă, între pârâţi neexistând o altă înţelegere cu privire la cuantumul acesteia.

Susţinerile reclamantei de pe parcursul soluţionării litigiului în sensul că pe lângă acest contract de vânzare-cumpărare precizat anterior trebuie să existe şi un contract ascuns, ocult, deoarece nu este posibil ca imobilul asupra căruia poată litigiul să fie înstrăinat cu preţul stabilit prin contract de 8 milioane de lei întrucât este un preţ scăzut pentru un astfel de imobil, nu sunt susţinute de nici o probă şi nu sunt de natură să răstoarne sarcina probei stabilită potrivit art. 1169 C. civ., conform căruia cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

Cu privire la existenţa unei înţelegeri între pârâţi în vederea fraudării legii, instanţa consideră că aceste aspecte au fost soluţionate în dosarul cu nr. 1453 din 2004 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti având ca obiect acţiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, acţiune ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 3403 din 18.06.2004, hotărâre ce a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 754 din 11.11.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1246 din 01.06.2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, stabilindu-se că actul invocat nu s-a încheiat prin fraudarea vreunei legi, existând un titlu de proprietate al numitei C.J.M. necontestat la momentul încheierii contractului în temeiul căruia avea dreptul să dispună liber şi necondiţionat de proprietatea sa iar între aceasta şi pârâţii S. nu s-a făcut dovada vreunei înţelegeri frauduloase. Prin urmare, această sentinţă are autoritate de lucru judecat în conformitate cu dispoziţiile art. 1201 C. civ.

Afirmaţiile făcute de reclamantă referitor la eliberarea către pârâta C.J.M. a Certificatului de moştenitor la masa succesorală a defunctului V.A.W. cu încălcarea legii vor fi înlăturate de către instanţă ţinând cont că acest act nu face obiectul verificărilor instanţei, obiectul litigiului cu care a fost învestită instanţa nefiind acesta.

In ceea ce priveşte susţinerile reclamantei în legătură cu nulitatea contractului invocat datorată caracterului derizoriu al preţului, în conformitate cu dispoziţiile art. 1295 C. civ. preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi trebuie să fie fixat în bani, determinat sau determinabil, sincer şi serios, sub sancţiunea nulităţii absolute deoarece îi lipseşte contractului de vânzare-cumpărare un element esenţial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voinţă. Preţul este serios când nu este derizoriu, adică atât de disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut încât să nu existe preţ, să nu poată constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului şi, deci, o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate. însă, seriozitatea, fiind o chestiune de fapt, trebuie analizată în raport de împrejurările fiecărui caz în parte.

Instanţa a reţinut că deşi considerentele în sine nu au autoritate de lucru judecat, ele dobândesc o asemenea calitate prin coroborarea lor cu dispozitivul, deoarece dezleagă elementele acelui raport litigios asupra căruia instanţa s-a pronunţat în dispozitiv. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4085 din 04.07.2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti prin care s-a respins acţiunea în revendicare şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 23478 încheiat la data de 11.11.1994 pentru lipsa cauzei şi preţ derizoriu, ca neîntemeiată, sentinţă care a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 52 A din 19,01.2004 a Tribunalului

Bucureşti şi irevocabilă prin dec. nr. 67 din 20.01.2005 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a trecut în puterea de lucru judecat caracterul preţului datorat pentru achiziţionarea imobilului de a fi serios iar nu derizoriu, în conformitate cu prevederile art. 1200 şi 1201 C. civ, arătându-se că trăsătura preţului de a fi derizoriu se apreciază la speţă, în funcţie de împrejurările concrete existente iar în cauză, preţul reprezentând echivalentul în lei a sumei de 4550 dolari SUA nu este derizoriu chiar dacă este sub preţul pieţei, nefiind atât de scăzut în raport cu valoarea imobilului încât să atragă nulitatea contractului. Mai mult, stabilirea caracterului serios al preţului se face şi în funcţie de aprecierea subiectivă a pârâtei vânzătoare C. şi ţinându-se cont şi de faptul că o parte din imobil era locuit de chiriaşi.

în acelaşi sens hotărăşte instanţa cu putere de lucru judecat şi prin sentinţa civilă nr. 3403 din 18.06.2004 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti care a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 754 din 11.11.2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi irevocabilă prin dec. nr. 1246 din 01.06.2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a 111-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie că în ciuda faptului că imobilul ar fi avut o valoare mult mai mare în raport de elementele relevate de reclamantă, respectiv, preţul stabilit de Primăria Municipiului Bucureşti pentru apartamentul nr. 1 în care locuieşte reclamanta sau raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar tot de către aceasta nu poate conduce la concluzia că acesta nu ar fi serios în sensul art. 1303 C. civil. Echivalenţa între prestaţiile ce revin părţilor în contract se permite a fi relativă, tocmai în raport de principiul libertăţii contractuale. Instanţa consideră neîntemeiată susţinerea reclamantei referitoare la caracterul derizoriu al preţului având în vedere că acesta nu este atât de disproporţionat în raport cu valoare imobilului încât să ducă la lipsa cauzei vânzării.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins acţiunea formulată de reclamanta A.S. în contradictoriu cu pârâţii C.J.M., S.G. şi S.Z., ca neîntemeiată.

împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă la data de 19.03.2010.

La termenul de judecată din 25.01.2011, tribunalul a calificat calea de atac drept apel, având în vedere obiectul cererii şi valoarea precizată la acest termen.

Prin decizia civilă nr. 61 A din 01.02.2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat apelanta la plata sumei de 3000 lei către intimatul-parat S. G.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că primul motiv de apel se refera la încălcarea de către instanţa de fond a formelor de procedură prin omisiunea de a se pronunţa prin încheiere cu privire la revenirea asupra unei probe deja încuviinţate, şi anume la emiterea adresei către Direcţia Impozite şi Taxe Locale şi de discutare a probei cu expertiză.

Din dosarul instanţei de fond, rezultă că la data de 19.03.2009 au fost încuviinţate probele solicitate de părţi, iar proba cu expertiză tehnică în specialitatea evaluare imobiliară a fost prorogată după administrarea celorlalte probe încuviinţate.

Aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 23.04.2009, instanţa de fond a încuviinţat cererea reclamantului de efectuare a unei adrese către Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 4, iar la data de

11.08.2009, răspunsul la această adresă a fost ataşat la dosarul de fond.

Potrivit încheierii de şedinţă din 19.11.2009, reclamanta, prin mandatar, a solicitat emiterea unei alte adrese către această instituţie, cu un alt conţinut decât cel încuviinţat la termenul din data de 23.04.2009, precum şi încuviinţarea probei cu expertiză construcţii. Această cerere de suplimentare a probatoriului cu adresa către Direcţia Impozite şi Taxe Locale, precum şi expertiza, a fost respinsă de către instanţa de fond care a retinut că probele nu sunt utile, pertinente şi concludente cauzei.

In aceste condiţii, rezultă că susţinerile apelantei-reclamante sunt nefondate, întrucât instanţa de judecată nu a renunţat la administrarea unor probe ce fuseseră anterior încuviinţate, ci a considerat că suplimentarea probatoriului cu alte probe decât cele administrate deja nu era utilă cauzei.

Tribunalul a reţinut că cel de-al doilea motiv de apel vizează de fapt schimbarea cauzei acţiunii de către instanţa de fond şi schimbarea obiectului cererii.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat că prin cererea depusă la dosar la data de 20.11.2008, reclamanta şi-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată, arătând că solicită constatarea simulaţiei contractului, precum şi constatarea nulităţii aceluiaşi act pentru preţ fictiv, nereal şi neserios. în consecinţă, în mod corect instanţa de fond a reţinut că este învestită cu o acţiune în simulaţie, precum şi în constatarea nulităţii contractului pentru fraudă la lege şi preţ fictiv, nereal şi neserios, aşa încât a procedat la analizarea celor două cereri.

întrucât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin precizarea ataşată la dosar la data de 20.11.2008 nu s-a arătat care formă a simulaţiei este incidenţă în cauză, instanţa în mod corect a procedat la analizarea tuturor aspectelor, reţinând că în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la preţ nu s-a demonstrat că a existat o înţelegere ascunsă. în ceea ce priveşte existenţa unei înţelegeri în vederea fraudării legii, instanţa a reţinut că aceste aspecte au fost deja analizate într-o altă cauză, reţinând autoritatea de lucru judecat. De asemenea, şi cererea de constatare a nulităţii absolute a fost analizată de instanţa de fond potrivit cauzelor invocate de reclamantă.

în consecinţă, tribunalul a constatat că instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererilor deduse judecăţii, în conformitate cu disp. art. 129 alin. ultim C. proc. civ., potrivit solicitării reclamantei, fără a schimba obiectul şi natura cauzei.

Cel de-al treilea motiv se referă la concluzia, considerată eronată, a instanţei de fond când a reţinut că preţul de 8 milioane nu este un preţ derizoriu, deşi acelaşi imobil fusese vândut reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995 la un alt preţ. Or, aşa cum a arătat în mod corect instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 4085 din 04.07.2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, rămasă irevocabilă, această problemă a preţului de 8 milioane stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare a primit o dezlegare, cu putere de lucru judecat reţinându-se că acest preţ a fost serios şi nu derizoriu. Or, acest adevăr juridic nu mai poate fi combătut prin nici un mijloc de probă.

în ceea ce priveşte ce-a de-a patra critică, tribunalul a constatat că existenţa hotărârilor judecătoreşti irevocabile ce au dezlegat aceleaşi probleme ca cele repuse în discuţie de către reclamantă, se bucura de puterea de lucru judecat, iar o nouă analiză pe aspecte care contrazic cele intrate în puterea de lucru judecat nu este posibilă. Ca atare, aşa cum s-a, cele reţinute prin hotărârile judecătoreşti anterioare nu mai pot fi combătute prin nici un mijloc de probă.

Critica referitoare la obligaţia judecătorului fondului de a se abţine de la soluţionarea cauzei deoarece a mai judecat alte cereri între aceleaşi părţi este, de asemenea, nefondată întrucât, în cauză, nu sunt întrunite nici condiţiile prev. de art. 24 C. proc. civ. şi nici cele prev. de art. 25 C. proc. civ. cu raportare la disp. art. 27 C. proc. civ. în consecinţă, judecătorul fondului nu avea nici un motiv să formuleze cerere de abţinere.

în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.S., în temeiul art. 304 pct. 3, 6, 8 şi 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că imobilul în litigiu are o valoare de peste 500.000 lei, astfel încât instanţa de fond a judecat cauza cu încălcarea competenţei materiale stipulată de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, astfel cum au fost precizate, Curtea urmează să admită recursul pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată la termenul din 20.11.2008 şi din 19.11.2009, reclamanta a solicitat constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. 23478 din

11.11.1994, intervenit între pârâta C.J.M. şi pârâţii S.G. şi S.Z., precum şi constatarea nulităţii acestuia, pentru fraudă la lege şi preţ fictiv, nereal şi neserios.

Prin dec. nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că o astfel de acţiune are caracter evaluabil în bani, chiar dacă nu s-a solicitat repunerea în situaţia anterioară, competenţa instanţei stabilindu-se ţinând cont de valoarea imobilului ce face obiectul unui astfel de contract.

Astfel, potrivit art. 2 lit. b) C. proc. civ., tribunalul este competent să judece în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al cărui obiect are o valoare de peste 500.000 lei.

Cum în cauza de faţă obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea caracterului simulat şi, respectiv, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23478 din

11.11.1994, cu privire la imobilul din Bucureşti, B-dul C. nr. 51, a cărui valoare de impunere era la data introducerii cererii de chemare în judecată de 810.108,748 lei, astfel cum rezultă din adresa nr. 361.01 din

20.07.2009 emisă de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 4, acest lucru atrage competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti.

Prin urmare, soluţionarea pe fond a pricinii de către Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti s-a realizat cu încălcarea normelor de competenţă materială, motiv care atrage desfiinţarea hotărârii.

Apreciind ca întemeiat acest motiv de recurs şi având în vedere că normele de competenţă materială au un caracter absolut, fiind reglementate de norme imperative, încălcarea acestora atrăgând desfiinţarea hotărârii, Curtea nu va mai analiza celelalte motive invocate prin cererea de recurs, care vizează şi fondul pricinii.

Faţă de cele arătate, constatându-se incidenţa art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în temeiul acestui text de lege, coroborat cu art. 306 alin. (2) şi art. 312 alin. (6) teza I C. proc. civ., raportat la art. 297 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a casat decizia recurată, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza pentru rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.

Comentariu:

Articolul 121 N. C. proc. civ. prevede că în cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.

Deşi la momentul pronunţării prezentei hotărâri erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 202/2010, care nu mai făceau posibilă invocarea excepţiei necompetenţei materiale direct în recurs111, art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 prevede că acestea sunt aplicabile numai proceselor începute după intrarea în vigoare a legii. Prin urmare, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe data de 1 august 2008, noile dispoziţii nu erau aplicabile.

Hotărârea redată demonstrează însă necesitatea modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, prezente şi în noul Cod de procedură civilă: reclamanta, iniţiatorul procesului civil şi cea care a ales instanţa la care să formuleze acţiunea, după ce i-a fost respinsă cererea de chemare în judecată atât de instanţa de fond, cât şi de apel, încearcă să obţină o rejudecare invocând necompetenţă materială a instanţei pe care ea însăşi a ales-o. ( Victor Constantinescu)

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: