Acţiune în constatare a falsului având ca obiect notele scrise. Inadmisibilă pe cale principală. Lipsa caracterului probator al notelor scrise
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 111, art. 184
Potrivit art. 184 C. proc. civ., când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă. Astfel cum au reţinut instanţele, instanţa civilă nu este competentă să cerceteze pe cale principală că un anumit înscris este fals, competenţa aparţinând instanţei penale.
Faptul că notele scrise reprezintă înscrisuri preconstituite, nu le conferă caracter probator în procesul civil.
C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 612R din 24 mai 2011 (nepublicată)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 15.04.2009, reclamanta C.R. a solicitat, în contradictoriu cu
A.N.P.A., constatarea caracterului fals al notelor scrise emise ca adresă de pârâta, sub nr. 736 din 28.06.1994, după închiderea dezbaterilor şi pronunţare asupra fondului cauzei.
în fapt, reclamanta a arătat că la dosarul aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti au fost depuse notele scrise emise de pârâta prin adresa nr. 736 din 28.06.1994, după închiderea dezbaterilor şi pronunţarea instanţei asupra fondului cauzei.
Reclamanta a susţinut că, în cuprinsul acestor note scrise, pârâta a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa sa, cu privire la sustragerea unor materiale de presă din instituţie, afirmaţii ulterior contrazise într-un articol de presă.
Reclamanta a susţinut că, deşi actul defăimător datează deja de 15 ani, efectele sale continuă să se producă, aceasta nereuşind să se angajeze decât sporadic.
în drept au fost invocate prevederile art. 111 şi 184 C. proc. civ.
Au fost anexate în fotocopie adresa nr. 736 din 28.06.1994 intitulată „note scrise”, extras de pe arhiva electronică a ziarului „Ziua” pentru data de 29.03.2006, carnetul de muncă al reclamantei.
Cererea a fost legal timbrată cu taxa de 19 lei şi timbru judiciar de
0,3 lei.
La data de 22.06.2009, pârâta A.N.P.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în esenţă, inadmisibilitatea acţiunii în constatare promovată de reclamanta şi inaplicabilitatea art. 184 C. proc. civ. Au fost invocate prevederile art. 82, 115-118, 274 C. proc. civ.
In răspuns la întâmpinare, reclamanta a precizat în scris, la data de 15.09.2009, că cererea sa vizează utilizarea procedurii falsului, relativ la notele scrise emise de pârâtă.
La termenul din 30.10.2009, instanţa a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii cererii, faţă de temeiurile în fapt şi în drept invocate de reclamantă.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa a reţinut următoarele:
Faţă de temeiul precizat de reclamantă, art. 184 C. proc. civ., instanţa constată că este chemată să aplice procedura falsului unui înscris intitulat „note scrise”, emis de pârâta în dosarul xxx din 1993 de pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Articolul 184 C. proc. civ. prevede : „Când nu este caz de judecată penală, sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă”.
Acest articol, aflat în Cartea a Il-a, Titlul III, Capitolul III (Judecata), Secţiunea a IlI-a (Administrarea dovezilor), Subsecţiunea 3 (Verificarea de scripte) a Codului de procedură civilă, este parte integrantă a normelor care reglementează administrarea probei cu înscrisuri. Or, notele scrise depuse la dosarul xxx din 1993 de pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti prin adresa nr. 736 din 28.06.1994 nu constituie înscris în sensul de probă în cadrul unui proces civil, sau mai precis nu este un instrumentum probationis.
Prin sentinţa civilă nr. 12482 din 30.10.2009 Judecătoria sectorului
1 Bucureşti a admis excepţia de inadmisibilitate, a respins cererea formulată de reclamanta C.R., ca inadmisibilă.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta C.R., recursul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti.
în motivarea recursului său, recurenta a menţionat oă sentinţa primei instanţe este netemeinică şi nelegală întrucât în mod eronat s-a considerat că ,liotele scrise” nu reprezintă un înscris în sensul de probă în cadrul unui proces civil. Recurenta a mai menţionat că „notele scrise respective” constituie un înscris preconstituit care a fost avut în vedere de mai multe instanţe la soluţionarea cauzelor.
S-a mai arătat că legiuitorul nu condiţionează admisibilitatea unei cereri în constatare a falsului de o eventuală admitere a cererii de chemare în judecată în raport de art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
Recurenta a mai menţionat că prima instanţă nu a ţinut cont de dec. nr. 15 din 2005 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii.
Intimata A.N.P.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
în motivarea întâmpinării sale, intimata a menţionată hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală întrucât înscrisul care se solicită a fi constatat ca fiind fals nu este o probă în sensul codului de procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 8.09.2010, tribunalul a calificat calea de atac exercitată în cauză ca fiind apel pentru considerentele expuse în practicaua hotărârii.
Analizând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul a apreciat apelul nefondat pentru următoarele considerente: Reclamanta C.R. a investit instanţa cu o acţiune având ca obiect constatarea caracterului fals al înscrisului intitulat „Note scrise”, înscris depus de intimata A.N.P.A. în dosarul nr. xxx din 1993 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Potrivit art. 111 C. proc. civ. „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.
Potrivit art. 180 alin. (1) C. proc. civ. „dacă una din părţi declară că scrisul sau semnătura este falsă şi cealaltă parte nu este de faţă, instanţa va dispune înfăţişarea în persoană a părţilor...”, iar potrivit art. 182 alin. (2) „dacă partea lipseşte, nu voieşte să răspundă sau declară că nu se mai foloseşte de înscris, acesta va fi înlăturat”.
Potrivit art. 184 C. proc. civ. „Când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă”.
înscrisul poate fi definit ca fiind orice declaraţie despre un act sau fapt juridic în sens restrâns, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litoşrafiere, imprimare pe hârtie sau pe orice alt material.
în speţă, tribunalul a constatat că, în mod corect prima instanţă a stabilit că înscrisul intitulat „note scrise” depus în dosarul nr. xxx din 1993 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti nu are valoarea unei probe, motiv pentru care nu poate fi aplicabilă procedura falsului reglementată de art. 180-184 C. proc. civ.
Tribunalul a apreciat că dispoziţiile art. 184 C. proc. civ. sunt aplicabile numai pentru înscrisurile pentru care se putea invoca procedura falsului în cadrul procesului civil.
Altfel spus, se pot invoca dispoziţiile art. 184 C. proc. civ. pentru a se constata caracterul fals al unui înscris dacă nu s-a folosit procedura falsului în cadrul procesului civil, iar acţiunea penală s-a stins sau s-a prescris.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu putea să invoce în cadrul dosarul nr. xxx din 1993 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti procedura falsului cu privire la înscrisul respectiv, întrucât procedura falsului priveşte un înscris care este folosit ca probă într-un proces civil, or notele scrise depuse într-un proces civil nu au valoare de probe ci sunt mijloace prin care părţile îşi fac apărările în pricina dedusă judecăţii.
Astfel judecătorul nu soluţionează cauza pe baza susţinerilor părţilor invocate prin cererea de chemare în judecată, întâmpinare, note scrise etc., ci judecătorul are în vedere dacă susţinerile părţilor expuse în documentele menţionate mai sus se coroborează cu probele administrate în cază.
Tribunalul nu a reţinut susţinerile apelantei în sensul că poate solicita constatarea caracterul fals al înscrisului intitulat „note scrise”, urmând ca după obţinerea unei hotărâri favorabile să ceară revizuirea hotărârii pronunţată în dosarul nr. xxx din 1993 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în baza art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
Potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă hotărârea s-a dat în baza unui înscris declarat fals în cursul unei judecăţi”.
Pentru a fi în prezenţa acestui caz de revizuire se cere ca înscrisul să fi fost determinant în darea hotărârii, în sensul că soluţia ar fi fost alta în lipsa lui.
Aşa cum s-a reţinut mai sus, notele scrise depuse de o parte în soluţionarea unei cauze nu pot fi considerate determinante la soluţionarea unei cauze întrucât nu de aceste note depinde soluţia adoptată de instanţă, ci aceasta este determinată de probele administrate în cauza respectivă.
Tribunalul a constatat că nu este aplicabilă în speţă decizia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din 2005 într-un recurs în interesul legii.
Prin decizia menţionată mai sus s-a reţinut că, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184 C. proc. civ., potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.
Astfel prin decizia amintită se reglementează competenţa instanţei civile de a analiza dacă un înscris este fals potrivit procedurii instituite de art. 184 C. proc. pen. în situaţia în care nu este caz de judecată penală, însă aşa cum s-a reţinut mai sus pentru a se dispune anularea unui înscris potrivit procedurii prevăzute de art. 184 C. proc. civ., înscrisul respectiv trebuie să fie probă în proces, or susţinerile părţilor cuprinse într-o cerere de chemare în judecată, în întâmpinare sau note scrise nu sunt considerate probe în accepţiunea Codului civil şi a Codului de procedură civilă, înscrisul respectiv trebuie să fie probă în proces, or susţinerile părţilor cuprinse într-o cerere de chemare în judecată, în întâmpinare sau note scrise nu sunt considerate probe în accepţiunea Codului civil şi a Codului de procedură civilă.
Tribunalul nu a reţinut nici susţinerile recurentei în sensul că refuzul primei instanţe de a-i analiza pe fond pretenţiile constituie o încălcare a art. 21 din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Tribunalul a avut în vedere că atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţă nu este absolut, ci el poate face obiectul unei limitări.
Astfel spus legiuitorul este cel care stabileşte termenul şi condiţiile în care o persoană se poate adresa instanţei pentru apărarea unui drept.
în situaţia în care reclamanta recurentă pretinde că intimata - pârâtă a făcut afirmaţii defăimătoare împotriva sa prin acele note scrise, are posibilitatea formulării unei acţiuni în răspundere civilă delictuală prin care poate solicita repararea prejudiciului care i s-a produs prin afirmaţiile respective.
Pentru aceste considerente, tribunalul în baza art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 1007 A din 29.09.2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă C.R. împotriva sentinţei civile nr. 12482 din 30.10.2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Reclamanta C.R. a declarat recurs împotriva deciziei civile pronunţată în apel şi a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Bucureşti [art. 312 alin. (1) şi 5 C. proc. civ.] cu referire la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Motivele recursului.
Tribunalul a preluat, cu o formulare uşor schimbată, aprecierea instanţei de fond, în sensul că «notele scrise depuse la dosarul nr. xxx din 1993 de pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti prin adresa nr. 736 din 28.06. 1994 nu constituie înscris în sensul de probă în cadrul unui proces civil, sau mai precis nu este un instrumentum probationis ».
Tribunalul şi-a justificat poziţia, prin plasarea normelor art. 184 C. proc. civ. prin susţinerea că reclamanta nu ar fi putut folosi procedura falsului cu privire la înscrisul în litigiu, întrucât această procedură «priveşte un înscris care este folosit ca probă într-un proces civil”, iar „«notele scrise depuse într-un proces civil nu au valoare de probe, ci sunt mijloace prin care părţile îşi fac apărările în pricina dedusă judecăţii.”
Aceasta motivare este contradictorie.
Prima parte se refera clar la finalitatea şi relevanţa urmărită când este folosit un înscris, deci la utilizarea lui efectiva ca probă intr-un proces civil.
A doua parte a aceleiaşi fraze prezintă exact teza contrară primei, afirmând pur-teoretic, ca notele scrise depuse intr-un proces civil nu au valoare de probe.
Tribunalul trebuia sa aibă în vedere, pentru a statua asupra naturii juridice a «notelor scrise» în discuţie, finalitatea urmărită de partea care le-a folosit şi relevanţa pe care instanţele de judecata au acordat-o acestor note.
Astfel cum rezulta din chiar conţinutul acestor note scrise, ele sunt un înscris preconstituit (conform definiţiei şi clasificării doctrinare constante în materie), destinat a fi utilizat de către pârâtă, ca mijloc de probă.
De altfel, această valoare i-a fost acordată şi de către instanţa de judecată care a pronunţat hotărârea în litigiul de muncă înregistrat ca dosar nr. xxx din 1993 şi de majoritatea instanţelor care au soluţionat ulterior, în mai multe cicluri procesuale, litigiul, prin încorporarea, în considerentele hotărârilor, uneori chiar integral, a situaţiilor de fapt susţinute de pârâta ca fiind abateri disciplinare comise de reclamantă şi de o fostă colegă de serviciu.
într-adevăr, notelor scrise, potrivit legii, nu ar fi trebuit să li se atribuie o valoare probatorie în procesul civil, dar în speţa în care au fost formulate şi depuse, este incontestabil că li s-a atribuit o asemenea valoare, efectul judiciar fiind chiar respingerea contestaţiei promovată de reclamantă.
II. Tribunalul s-a pronunţat, cu încălcarea principiului disponibilităţii [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], dar şi cu încălcarea normelor art. 184 C. proc. civ., asupra şanselor de admitere a unei viitoare cereri de revizuire, care ar urma să fie promovată de reclamantă în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., pentru a justifica menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii sale.
Tribunalul a adăugat la lege, întrucât legiuitorul nu condiţionează admisibilitatea unei cereri de constatare a falsului de o eventuală admitere a cererii reclamantei de revizuire întemeiată pe normele art. 322 pct. 4 C. proc. civ., care reglementează un caz distinct de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti (dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii).
III. Greşit tribunalul a apreciat că în speţă nu este aplicabilă dec. nr. 15 din 2005, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cu justificarea că din aceasta rezultă că înscrisurile vizate cu privire la care se poate solicita constatarea falsului pe calea unei acţiuni civile trebuie să fie probă în proces.
în realitate, din citirea juridică a deciziei mai sus amintite rezultă că aceste înscrisuri pot să fie şi acte al căror caracter fals trebuie constatat pentru a putea fi desfiinţate, în situaţiile în care nu se poate realiza altfel repararea pagubei.
IV. Tribunalul a considerat, cu încălcarea art. 53 din Constituţia României şi a art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că refuzul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti de a examina pe fond cererea reclamantei nu ar constitui o încălcare a normelor art. 21 din Constituţia României, ca şi a normelor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi în mod evident, contrar celor apreciate de tribunal, în acest fel a fost atinsă însăşi substanţa dreptului.
Reclamanta nu mai are nici un alt remediu judiciar pentru a restabili situaţia anterioară, iar acţiunea în răspundere civilă delictuală, în raport cu afirmaţiile defăimătoare din « notele scrise», este lipsită de orice şansă în lipsa constatării falsului notelor scrise, iar pe de altă parte, printr-o asemenea acţiune nu se poate restabili statutul de salariată a intimatei şi nici redobândi drepturile salariale şi vechimea în muncă.
Acţiunea civilă este mijlocul legal prin care o persoană solicită instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului său, fie realizarea acestui drept, iar înscrisurile se utilizează ca probe preconstituite autentice sau sub semnătură privată.
în procesul civil, dacă o parte îşi sprijină pretenţiile pe un înscris, partea căreia i se opune actul poate declara că este fals, arătându-1 şi pe autorul falsului, cercetarea şi urmărirea penală urmând să se facă de organele de urmărire penală şi de instanţa de judecată penală, aşa cum prevede art. 183 C. proc. civ.
Potrivit art. 184 C. proc. civ., când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă.
Astfel cum au reţinut instanţele, instanţa civilă nu este competentă să cerceteze pe cale principală că un anumit înscris este fals, competenţa aparţinând instanţei penale.
Respingând acţiunea ca inadmisibilă judecătorul nu este culpabil de negare de dreptate, întrucât nu se regăseşte nici unul din cazurile prevăzute de art. 3 C. civ.
Faptul că notele scrise reprezintă înscrisuri preconstituite, nu le conferă caracter probator în procesul civil.
Inadmisibilitatea - temei al respingerii acţiunii - nu echivalează cu „un refuz al instanţei de judecată de a examina pe fond cererea reclamantei cum se pretinde în motivarea recursului, ci constituie soluţia prin care instanţa se desesizează, constatând că nu sunt întrunite cerinţele pentru o analiză pe fond a pricinii.
Este însă fondată critica recurentei în ce priveşte motivarea instanţei de apel în sensul că examinând caracterul determinant al notelor scrise din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. s-a încălcat principiul disponibilităţii, însă critica nu atrage admiterea recursului având în vedere că într-o eventuală cerere de revizuire analiza caracterului determinant al înscrisului declarat fals este obligatorie conform art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
Nu s-au încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie ori art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece recurentei nu i s-a îngrădit dreptul de acces la justiţie, drept ce poate face obiectul unor limitări legale, iar în cauză instanţele s-au pronunţat cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. în legătură cu obiectul dedus judecăţii.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., în majoritate, recursul a fost respins ca nefondat.
Cu opinia separată a doamnei judecător A.G. în sensul admiterii recursului, casării deciziei civile recurată, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile apelată şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond - Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
[]
Consider că această soluţie menţinută de instanţa de apel prin decizia civilă nr. 1007 din 29.09.2010 este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat să se constate că adresa nr. 736 din 28.06.1994 emisă de pârâtă sub titlu de note scrise şi depusă în dosarul nr. xxx din 1993, după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare asupra fondului cauzei, este falsă.
Singura ipoteză în care o acţiune în constatare este inadmisibilă este reglementată de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., care precizează că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. în mod greşit s-a reţinut inadmisibilitatea acţiunii introductive în raport de art. 111 C. proc. civ., deoarece prin acţiune reclamanta a solicitat constatarea unei situaţii de fapt pentru că obiectul cererii nu reprezintă stabilirea unei situaţii de fapt, ci constatarea caracterului fals al unui înscris, fiind invocat în acest sens ca temei de drept art. 184 C. proc. civ. alături de art. 111 C. proc. civ. şi care permite formularea unei astfel de acţiuni.
Reclamanta nu are deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului, acţiunea în constatare formulată de aceasta fiind admisibilă.
în speţă, instanţa de fond a constatat inadmisibilitatea cererii introductive şi în raport de dispoziţiile art. 184 C. proc. civ., care stabilesc că procedura falsului poate fi folosită în cazul înscrisurilor autentice care în privinţa constatărilor personale ale agentului instrumentator fac dovadă până la înscrierea în fals, precum şi în cazul înscrisurilor sub semnătură privată ce au fost defăimate ca falsuri dacă s-a arătat şi autorul falsului. Cercetarea şi stabilirea falsului se va face de către instanţa civilă pe cale incidentală, prin orice mijloace de dovadă, dacă nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea penală s-a stins sau s-a prescris.
Reclamanta a arătat în acţiune că notele scrise pe care le consideră false au caracter de act autentic, deoarece au fost avute în vedere de către instanţele judecătoreşti cu ocazia soluţionării dosarului nr. xxx din
1993, menţiunile existente în acest document fiind preluate în considerentele hotărârii judecătoreşti, deşi fusese depus după rămânerea în pronunţare.
în aceste condiţii, consider că instanţa de apel menţinând soluţia instanţei de fond a interpretat şi aplicat greşit legea fără a avea în vedere dispoziţiile referitoare la forţa probantă a înscrisurilor şi modalitatea de administrare a acestei probe. împrejurarea dacă notele scrise invocate de reclamantă ca fiind false au prin ele însele caracter de act autentic sau acest caracter le-a fost conferit chiar de instanţa de judecată prin invocarea lor în considerente este un aspect care a fost ignorat la soluţionarea cauzei. De asemenea, nu s-a cercetat acest caracter în raport de calitatea de funcţionar public a persoanei care le-a întocmit şi semnat conform art. 1171 C. civ..
în aceste condiţii, unul din elementele ce trebuia analizat în cauză conform art. 184 C. proc. civ., se referă la caracterul de înscris autentic al notelor scrise şi dacă ele au dobândit acest caracter prin menţionarea unor aspecte din textul acelui act în hotărârea judecătorească (sentinţa civilă nr. 7691 din 14.07.1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti). Existenţa sau lipsa caracterului autentic al notelor scrise ce fac obiectul acţiunii reprezintă un element care ţine de fondul cauzei, iar nu de admisibilitatea acesteia.
în mod greşit s-a apreciat, astfel, caracterul inadmisibil al acţiunii, atât în raport de art. 111 C. proc. civ., cât şi în raport de art. 184 C. proc. civ., acţiunea fiind admisibilă.
Soluţia privind respingerea acţiunii ca inadmisibilă, însuşită de instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul de acces la o instanţă în privinţa tuturor drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil. Acest acces poate fi limitat doar dacă restricţiile urmăresc un scop legitim, nu afectează însăşi substanţa dreptului şi asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese. în speţă nu se regăseşte nici una dintre ipotezele acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în acest sens, respectiv autorizarea prealabilă pentru sesizarea unei instanţe, condiţiile procedurale ale acţiunii în justiţie, delimitarea recursurilor abuzive etc.
Având în vedere cele menţionate anterior, apreciez că tribunalul în mod greşit a respins apelul, considerând, ca şi instanţa de fond, că acţiunea este inadmisibilă, fără a cenzura faptul că judecătoria nu a intrat în cercetarea fondului ci a soluţionat acţiunea în baza excepţiei inadmisibilităţii, criticile formulate în cererea de recurs în sensul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ. şi a art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fiind fondate.
în această ipoteză conform art. 312 alin. (2) C. proc. civ., decizia recurată a fost casată, a fost admis apelul conform art. 296 raportat la art. 297 C. proc. civ. şi, având în vedere că instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului, cauza a fost trimisă spre soluţionare pe fond Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
| ← Calificarea inadmisibilităţii ca excepţie procesuală sau... | Acţiune în pretenţii. Cerere reconvenţională prin care se... → |
|---|
