Acţiune în revendicare a unui bun imobil. Existenta prezumţiei de comercialitate. Completarea raportului de expertiză cu privire la valoare imobilului
| Comentarii |
|
C. com., art. 1, art. 4 C. proc. civ., art. 2 pct. 1 lit. a), art. 181
Acţiunea în revendicare nu este un act esenţialmente civil pentru că nu poate fi desprinsă de natura raportului de drept substanţial existent între părţile litigante decurgând din calitatea părţilor. Dacă se recunoaşte caracterul comercial al actelor juridice privitoare la imobile încheiate de un comerciant în realizarea obiectului de activitate, acest caracter se răsfrânge şi asupra acţiunilor în valorificarea drepturilor privitoare la imobile izvorâte din asemenea acte.
Competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze comerciale revine totuşi judecătoriei, valoarea pricinii la data primei investiri a unei instanţe de judecată fiind mai mică de un miliard, potrivit completărilor raportului de expertiză depuse la data de
11.12.2009, neavând relevanţă sub aspectul competenţei materiale valoarea stabilită în raportul iniţial.
C.A. Bucureşti, s. a Vl-a com., sent. nr. 76 din 26 mai 2010 (nepublicată)
Constată că, prin acţiunea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pârâta SC M. SA, solicitând instanţei să dispună respectarea dreptului de proprietate prin lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a 11 camere în suprafaţă totală de 175,28 mp situate în corpul C2, la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, Şos. P., sector 2, rectificarea corespunzătoare a menţiunii înscrise în cartea funciară referitoare la dreptul de superficie al pârâtei constând în dreptul de proprietate asupra celor 11 camere şi drept de folosinţă pentru 111,628 mp teren aflat sub construcţie, precum şi obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă asupra spaţiului, constând în chiria neîncasată pentru perioada 01.11.1997-26.04.2005.
La data de 05.04.2007, instanţa a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie formulată de SC S. F. SA în interesul reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 7909 din 12.10.2007, Judecătoria sectorului 2 a respins acţiunea pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, sentinţa fiind casată prin decizia civilă nr. 715 din 11.04.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Cu prilejul rejudecării, Judecătoria sectorului 2 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei sale materiale şi, admiţând-o, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială prin sentinţa civilă nr. 2157 din 09.03.2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa reţinut natura comercială a litigiului, în baza prezumţiei de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com., impusă de statutul de comerciant al părţilor, care acţionează în virtutea acestei calităţi, reclamanta urmărind valorificarea dreptului său de proprietate asupra unui bun imobil aflat în patrimoniul pârâtei.
Instanţa a apreciat că prezumţia de comercialitate acoperă nu numai raporturile juridice de natură contractuală asumate de comerciant, ci şi pe cele izvorâte din fapte juridice care sunt în legătură cu activitatea specifică a comerciantului, şi a constatat că reclamanta se manifestă în postura de comerciant care tinde să valorifice un drept asupra unui bun în legătură cu care susţine că aparţine activului său comercial, bun a cărui normală exploatare este prejudiciată de conduita pârâtei care, în accepţiunea reclamantei stăpâneşte imobilul fără titlu valabil.
Pe cale de consecinţă, instanţa a considerat că raportul juridic de drept substanţial existent între părţile litigante are pentru ambele părţi natura unei fapte de comerţ subiective, accesorie unui element al fondului de comerţ.
Totodată, instanţa a precizat că prezumţia nu a fost răsturnată, neverificându-se nici una din situaţiile de excepţie prevăzute de art. 4 C. com.
Astfel, a subliniat faptul că actele juridice invocate de reclamantă în istoricul dobândirii dreptului de proprietate au fost încheiate în considerarea calităţii de comerciant, existente şi în cazul demersurilor prin care se urmăreşte valorificarea acestui bun, neexistând nici un argument care să fundamenteze natura civilă prin excelenţă a cauzei.
în egală măsură, instanţa a arătat că, în cuprinsul actelor de care se prevalează reclamanta, nu există nicio prevedere care să permită calificarea acestora ca fiind civile, permiţând aprecierea că destinaţia obiectului actului ar fi fost întrutotul străină scopului comercial al activităţii comerciantului.
Pe de altă parte, instanţa a precizat că împrejurarea că obiectul acţiunii în revendicare este un imobil nu constituie un argument susceptibil să atragă caracterul civil al actelor juridice, acesta fiind afectat activităţii comerciale a părţilor, care, guvernate fiind de principiul specializării capacităţii de folosinţă, nu pot încheia decât acele acte juridice necesare realizării obiectului de activitate şi scopului pentru care au fost constituite.
în ceea ce priveşte valoarea obiectului cererii, instanţa a reţinut concluziile expertizei dispuse în cauză cu privire la valoarea de circulaţie a imobilului şi suma de 161.819 lei, ce au atras incidenţa dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
La rândul său, prin pronunţarea sentinţei comerciale nr. 3023 din
11.03.2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut natura eminamente civilă a acţiunii în revendicare, fiind independentă de calitatea persoanei care o promovează şi de modul de dobândire a dreptului de proprietate, ceea ce determină răsturnarea prezumţiei de comercialitate instituite de art. 4 C. com.
în subsidiar, instanţa a subliniat competenţa materială a judecătoriei în soluţionarea cauzei chiar dacă s-ar reţine natura comercială a acesteia, reţinând că valoarea obiectului cererii estimată de reclamantă, precum şi cea stabilită de expert erau mai mici de un miliard la data introducerii acţiunii, moment la care instanţa este ţinută să se raporteze, conform art. 181 C. proc. civ.
Faţă de conflictul negativ de competenţă creat, Curtea a reţinut următoarele:
în deplin acord cu opinia primei instanţe învestite cu soluţionarea prezentei cauze, amplu motivată şi argumentată, Curtea consideră că litigiul are natură comercială, decurgând din fapte de comerţ subiective.
Apreciem că prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. este aplicabilă în speţă, ambele părţi acţionând în calitatea de comerciant pentru valorificarea unui bun din patrimoniu afectat comerţului, neputând fi identificată nici una din situaţiile de excepţie inserate în acelaşi articol.
în ciuda opiniei exprimate de Tribunal, Curtea subliniază că acţiunea în revendicare nu este un act esenţialmente civil pentru că nu poate fi desprinsă de natura raportului de drept substanţial existent între părţile litigante decurgând din calitatea părţilor.
Depăşind teoria clasică instituită de Codul comercial potrivit căreia imobilele erau excluse din sfera comerţului, cadrul economic, social şi legal actual a impus recunoaşterea caracterului comercial şi pentru actele juridice privitoare la imobilele destinate realizării obiectului de activitate şi atingerii scopului comercial pentru care a fost înfiinţat comerciantul.
Totodată, astfel cum s-a precizat de Judecătorie, prezumţia de comercialitate nu poate fi limitată la raporturile juridice contractuale, aplicându-se şi în cazul faptelor juridice care sunt în legătură strânsă cu activitatea comerciantului.
Pe cale de consecinţă, dacă se recunoaşte caracterul comercial al actelor juridice privitoare la imobile încheiate de un comerciant în realizarea obiectului de activitate, acest caracter se răsfrânge şi asupra acţiunilor în valorificarea drepturilor privitoare la imobile izvorâte din asemenea acte.
în acest cadru, subliniem că nu are relevanţă temeiul juridic indicat în susţinerea acţiunii în revendicare ce face parte din Codul civil şi faptul că acţiunea în revendicare este cercetată preponderent în doctrină la disciplina drept civil, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 C. com. recunosc şi Codului civil rolul de izvor normativ al dreptului comercial în absenţa unor norme în Codul comercial şi în legile comerciale speciale care să reglementeze anumite aspecte ale activităţii comerciale.
Reţinând caracterul comercial al cauzei, instanţa competentă materială să soluţioneze cauza va fi stabilită în funcţie de valoarea obiectului pricinii calculată la data sesizării instanţei de judecată, conform art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 181 C. proc. civ.
Astfel, competenţa materială de soluţionare a prezentei cauze comerciale revine totuşi judecătoriei, valoarea pricinii la data primei învestiri a unei instanţe de judecată fiind mai mică de un miliard, potrivit completărilor raportului de expertiză depuse la data de 11.12.2009, neavând relevanţă sub aspectul competenţei materiale valoarea stabilită în raportul iniţial depus pentru termenul de judecată din 26.01.2009.
Pentru aceste considerente, soluţionând conflictul negativ de competenţă, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2.
| ← încuviinţarea executării silite a unei hotărâri... | Acţiunea în revendicare. Expertiză tehnică specialitatea... → |
|---|
