Acţiune în revendicare. Imobil naţionalizat. Inaplicabilita-tea art. 45 din Legea nr. 10/2001
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001 republicată, art. 45
Incidenţa art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul de la stat, se limitează exclusiv la ipoteza acţiunii în declararea nulităţii actului juridic, textul ne-referindu-se la raporturile dintre cumpărător şi proprietarul deposedat în materia revendicării, el nemodificând principiile comparării titlurilor şi nedeclarând preferabil titlul subdobânditorului de la stat, faţă de actul opus de verus dominus (adevăratul proprietar).
Această interpretare este în deplin acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, principiile de interpretare ale Curţii fiind aplicate în cauzele româneşti, începând cu cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu contra României şi toate cauzele repetitive în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.
în aplicarea raţionamentului conceput de Curtea Europeană, instanţa naţională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, ce se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 7956 din 20 noiembrie 2007)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 25 mai 2006, sub nr. 16799/2992006, reclamanţii P.I.M., R. V. şi R. M. au solicitat instanţei pronunţarea unei sentinţe, prin care pârâta A.E. să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 1.
în motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii proprietarilor imobilului, defuncţii N.P., U.P. şi S.P., care dobândiseră imobilul în baza titlului nr. 25535 din 31 iulie 1935, acesta fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, considerat abuziv prin Legea nr. 247/2005.
La termenul de judecată din 7 septembrie 2006, care a constituit prima zi de înfăţişare, reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înţeleg să se judece în contradictoriu cu A.M.I., în calitate de pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 16799 din 9 noiembrie 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, s-a respins cererea modificată formulată de reclamanţi, ca nefondată şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, atât reclamanţii, cât şi pârâtul au invocat existenţa unui titlu de proprietate cu caracter translativ, provenit de la autori diferiţi.
Astfel, titlul de proprietate al reclamanţilor îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 25535 din 21 iulie 1935 şi nr. 5550 din 15 februarie 1936 la Secţia notariat, iar titlul de proprietate al pârâtului îl constituie contractul de vânzare-cumpărare nr. N1612 din 16 octombrie 1997.
Instanţa de fond a mai reţinut că titlul de proprietate al reclamanţilor este mai vechi decât cel al pârâtului şi provine de la o persoană care a avut, la rândul său, calitatea de proprietar, iar titlul de proprietate al pârâtului provine de la un subiect de drept (Municipiul Bucureşti), în patrimoniul căruia imobilul litigios a intrat fără titlu valabil, în baza dispoziţiilor neconstituţionale ale Decretului nr. 92/1950.
Cu toate acestea, având în vedere situaţia juridică particulară a imobilului litigios, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate, în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanţa a apreciat că titlul de proprietate al reclamanţilor nu este preferabil celui invocat de pârât, deoarece valabilitatea titlului de proprietate nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumţie absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, iar, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dreptul de a cere aplicarea sancţiunii de drept civil a nulităţii s-a prescris, ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, astfel cum a fost succesiv prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi, respectiv, O.U.G. nr. 145/2001, ce s-a împlinit la data de 14 august 2002.
Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptăţite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obţinerii unei reparaţii în natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
în opinia instanţei de fond, prin această dispoziţie legală, având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect, un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
în plus, în cauză, în favoarea reclamanţilor, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul intrat în patrimoniul pârâtului, prin efectul de-voluţiunii succesorale, conform dispoziţiei nr. 5406 din 1 martie 2006, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, iar, în favoarea pârâtului, operează principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit jus), dreptul său de proprietate fiind preferabil oricărui alt drept de aceeaşi natură anterior, ce poartă asupra aceluiaşi obiect.
Instanţa de fond a mai reţinut că autoarea pârâtului a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 din imobil, cu titlu oneros, iar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 608 din 8 februarie 1998, a fost de bună-credinţă, în sensul că a cunoscut că imobilul se află în patrimoniul statului, iar reclamanţii nu solicitaseră în justiţie constatarea nevalabilităţii titlului statului, titlul statului asupra imobilului fiind prezumat valabil. în consecinţă, nu a existat nici o raţiune, la data la care s-a încheiat acest contract, pentru care apartamentul nr. 3 să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995.
în acelaşi sens, instanţa de fond a reţinut că, potrivit principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate invocat de pârât este mai vechi decât cel al reclamanţilor, întrucât calitatea de titular al dreptului de proprietate există, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, numai de la data recunoaşterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire.
în cauză, reclamanţii nu au făcut, însă, dovada recunoaşterii calităţii lor de proprietari ai apartamentului nr. 3 din imobil, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior intrării dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtei, ca efect al aplicării Legii nr. 112/1995.
Faţă de cele expuse, apreciind că voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică creată, în mod valabil, în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara, exclusiv prin echivalent, prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâtului, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanţii, instanţa a respins cererea de revendicare, ca nefondată.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii P.I.M., R.V. şi R.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi „modificarea" sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii introductive de instanţă.
Prin decizia civilă nr. 532 din 2 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelantele - reclamante, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea modificată, a obligat pârâtul să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, a dispus menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate, a luat act că apelanţii - reclamanţi nu au solicitat cheltuieli de judecată şi a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatului - pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a constatat că, în prezenta cauză, construcţia juridică care a întemeiat soluţia instanţei de fond, respectiv aceea că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil celui al reclamanţilor, întrucât este valabil, iar pârâţii sunt subdobânditori de bună-credinţă cu titlu oneros, ai imobilului în litigiu şi astfel că, în virtutea asigurării securităţii circuitului civil, se impune protejarea titlului acestora, cât şi aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept, îşi găseşte reglementarea în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este falsă şi conduce la încălcarea dreptului de proprietate.
în acest sens, este de reţinut, în primul rând, că preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut prin Decretul nr. 92/1950, acesta neconstituind în sine, un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât încălca, în mod flagrant, Constituţia României în vigoare la acea dată, care garanta, în mod expres, dreptul de proprietate particulară, derogările fiind expres prevăzute de art. 10 şi art. 11. Nefiind un titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor reclamanţilor, fiind astfel transmis şi către apelanţii reclamanţi, iar, pe de altă parte, vânzătorul, Municipiul Bucureşti, nu a deţinut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că nici nu îl putea transmite către intimaţii-pârâţi, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat.
Mai mult, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se prevede că sunt preluate cu titlu, doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării.
într-o acţiune în revendicare în care ambele părţi produc titlul de proprietate, procedeul juridic care trebuie urmat de către instanţă, este cel al comparării titlurilor.
în cauza de faţă, apelanţii - reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, în timp ce intimaţii - pârâţi de la un autor care nu a avut niciodată acest drept în patrimoniu.
în ceea ce priveşte invocarea bunei-credinţe, ca argument principal în a susţine preferabilitatea titlului intimaţilor - pârâţi, instanţa a constatat că aceasta nu are nici o relevanţă într-o cerere având ca obiect revendicarea imobiliară.
Buna - credinţă poate fi analizată doar în cazul în care nici una din părţi nu are titlu de proprietate, situaţie în care are importanţă, o posesie mai bine caracterizată. în lipsa unui titlu provenit de la adevăratul proprietar, buna-credinţă nu poate duce prin ea însăşi, la dobândirea dreptului de proprietate. Singura situaţie în care buna - credinţă a unui act juridic cu un neproprietar are relevanţă în dobândirea dreptului de proprietate, este cazul uzucapiunii de 10-20 de ani, dar, nici atunci, aceasta nu conduce automat la dobândirea dreptului de proprietate, ci ca urmare a exercitării unei posesii utile, pe întreaga durată a termenului de prescripţie.
Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, în special, dispoziţiile art. 46 alin. (2) şi art. 18 lit. d), nu sunt incidente în litigiile având ca obiect acţiune în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii care se impun, raportul fiind acela dintre persoana îndreptăţită şi unităţile deţinătoare, în sensul art. 21 din respectiva lege. Legea nr. 10/2001 nu vizează raporturile juridice directe dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul persoană fizică, în cadrul acţiunilor în revendicare, aceste raporturi rămânând supuse dispoziţiilor Codului civil, art. 46 fiind aplicabil doar în ceea ce priveşte acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi chiriaşul cumpărător.
în acelaşi sens, dispoziţiile art. 18 lit. d), care prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, nu se aplică în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărător, în cadrul acţiunii în revendicare, raporturile juridice dintre cei doi nefiind reglementate de Legea nr. 10/2001. Legiuitorul nici nu ar fi putut prevedea o altă dispoziţie, respectiv în sensul restituirii în natură a imobilului, deoarece, în acest caz, unităţile deţinătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu mai puteau dispune de aceste bunuri, deoarece nu se mai aflau în deţinerea lor, fiind înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, nimic nu îi împiedică pe reclamanţi să renunţe la dreptul de a solicita reparaţii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi să-şi valorifice dreptul de proprietate pe calea acţiunii în revendicare introdusă împotriva cumpărătorului imobilului.
De asemenea, dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, vizează doar aspecte legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare, neputându-se extinde interpretarea acestui text, în sensul că legiuitorul a urmărit să acorde preferabi-litatea titlului chiriaşului cumpărător, nefiind instituită o prevalenţă a acestuia faţă de titlul proprietarului iniţial. Nu în ultimul rând, trebuie subliniată distincţia între titlu, ca act juridic de dobândire a dreptului pus în discuţie şi dreptul propriu-zis. în acest sens, contractul de vânzare-cumpărare reprezintă un acord de voinţă prin care vânzătorii se obligă să transmită cumpărătorului dreptul de proprietate, iar cumpărătorul să plătească preţul, dar, în cazul vânzării de către un neproprietar al bunului altuia, chiar dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de valabilitate prevăzute de art. 948, efectul translativ al dreptului de proprietate nu se produce prin actul juridic încheiat, pentru simplul motiv că dreptul nu aparţinea vânzătorului, iar acesta nu putea să transmită ceva ce nu avea.
Faptul că, până în momentul de faţă, apelanţilor reclamanţi nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate, printr-o altă hotărâre judecătorească sau printr-un act de aplicare a unei măsuri legislative de restituire, după cum s-a pronunţat şi prima instanţă, nu are nici o importanţă în ceea ce priveşte acţiunea de faţă, având în vedere că dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, imobilul fiind preluat fără titlu valabil.
Dacă am adopta o altă soluţie, s-ar ajunge ca un principiu de drept creat de practica judiciară să aibă întâietate faţă de dispoziţiile constituţionale care consacră protecţia şi garantarea dreptului de proprietate privată, deci, o forţă juridică mai mare.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul A.M.I., în calitate de succesor al lui A.E., solicitând modificarea deciziei recurate, respingerea apelului declarat de reclamanţii - intimaţi, iar, pe fond, menţinerea sentinţei pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Un prim motiv de recurs încadrat de recurent în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. pr. civ. - hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii - s-a raportat la faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că sentinţa instanţei de fond s-a bazat esenţial pe argumentul că buna-credinţă este un mod de creare a unui drept de proprietate, deşi prima instanţă nu s-a bazat pe acest aspect, în mod exclusiv, ci l-a luat în considerare doar ca pe un element important în procedeul de comparare de titluri.
în acelaşi sens, în opinia recurentului, nici argumentul dobândirii imobilului de la adevăratul proprietar sau de la un non dominus nu are relevanţă în cauză şi nu poate fi reţinut ca un element de preferinţă, întrucât acest argument ar fi contat numai în situaţia unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate a recurentului, lucru care nu s-a solicitat niciodată, reclamanţii susţinând în permanenţă valabilitatea titlului său.
Mai mult, în procesul de comparare de titluri, este esenţial a se analiza dacă, la momentul în care autoarea sa, în exercitarea legală a drepturilor conferite de Legea nr. 112/1995, a tratat cu cel care în mod neîndoielnic apărea ca singurul şi necontestatul proprietar, îi era aplicabil principiul error communis facit jus care nu este de natură să-i creeze un drept, dar are rolul de a ocroti un drept realizat în mod legal.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., în varianta „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", a fost invocat de recurent, în susţinerea faptului că instanţa de apel socoteşte în mod nelegal ca inaplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în materia revendicării imobilelor, deşi, în cauză, este pe deplin aplicabil art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, conform căruia restituirea în natură nu mai este posibilă, în ipoteza în care imobilul a fost vândut fostului chiriaş, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
în acelaşi sens, recurentul a arătat că reclamanţii nu au evidenţiat niciodată că înţeleg să renunţe la repararea prejudiciului produs prin deposedarea abuzivă de imobil, prin echivalent, necontestând dispoziţia primăriei, prin care li se acordau despăgubiri pentru imobilul preluat de stat.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. pr. civ., depunând însă, la dosar, note scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a soluţiei instanţei de apel.
în etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, conform art. 305 C. pr. civ.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, şi analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, al limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea reţine că instanţele, fiind învestite cu o cerere de revendicare, prin care reclamanţii invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu, au atributul de a examina valabilitatea titlului statului şi au constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamanţilor şi că acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituţia României în vigoare la acel moment, care, în art. 8, recunoştea si garanta, în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare ale art. 10 şi art. 11 prevăzând anumite excepţii, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulara. în condiţiile acestor texte constituţionale, naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2. 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situaţie nu se încadra în niciuna din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 şi art. 11 din Constituţia României.
în acest context, Curtea consideră necesar să sublinieze că, în cauză, constatând-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, respectiv a Decretului nr. 92/1950, aceasta echivalează cu recunoaşterea cu efect retroactiv, şi, deci, nerevocabil, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, astfel că reclamanţii, având un interes patrimonial, constând în interesul de a
li se restitui în natură imobilul solicitat, având, deci, „un bun", în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, în înţelesul autonom al acestui termen, astfel cum a fost acesta conturat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie să se recunoască, implicit, accesul reclamanţilor la instrumentul specific de apărare a acestui bun, care este acţiunea în revendicare.
Astfel, Curtea nu poate subscrie opiniei recurentului şi a instanţei de fond, privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic special creat prin Legea nr. 10/2001, respectiv a incidenţei art. 18 lit. d din acest act normativ şi aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat, întrucât, pentru situaţia concretă în care se află intimaţii - reclamanţi, al căror bun nu se mai regăseşte în patrimoniul unei unităţi deţinătoare, dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, ca urmare a înstrăinării lui către chiriaş, acest act normativ nu prevede nici o cale directă de a acţiona în procedura administrativă de soluţionare a notificărilor în vederea restituirii bunului în natură. Tot astfel, admisibilitatea cererii în constatarea ne-valabilităţii titlului statului trebuie raportată la dispoziţiile speciale în materie, respectiv art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 [se poate observa că alin. (2) şi (3) ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 reglementează cadrul unor acţiuni distincte, alin. (2), cadrul acţiunii în revendicare, iar alin. (3), cadrul acţiunii în stabilirea valabilităţii titlului statului - fără vreo legătură necesară de dependenţă între ele].
Din moment ce art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiţie având acest obiect este perfect admisibilă, neavând relevanţă dacă ea este alăturată unei acţiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincţie nu este impusă de textul legal, or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
în continuarea raţionamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamanţilor, Curtea apreciază că analiza cererii în revendicare se realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. şi a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi nu în considerarea Legii nr. 10/2001, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum şi de la cea a menţinerii contractului de vânzare-cumpărare nr. 608/112/1998, titlul exhibat de recurentul - pârât din cauză, încheiat în baza Legii 112/1995 şi nedesfiinţat până în prezent, Curtea va face următoarele consideraţii:
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, şi a art. 18 lit. d), se susţine, într-o interpretare însuşită de prima instanţă, că s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu bună-credinţă", aşadar, în situaţiile apreciate ca reflectând o situaţie de eroare comună şi invincibilă, ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat, anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei-credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiţii, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinţei legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credinţă.
Această interpretare care, în mod legal, nu a fost însuşită de către tribunal, nu poate fi primită nici de către instanţa de recurs, pentru următoarele consideraţii:
Numai printr-o interpretare a Legii nr. 10/2001, (deci nu printr-un text expres) s-a ajuns, în dezbaterile legate de aplicarea acestei legi, la afirmarea ideii ca Legea nr. 10/2001 ar modifica principiile aplicabile acţiunii în revendicare şi ar declara preferabil titlul subdobânditorului de la stat în faţa dreptului proprietarului deposedat de statul comunist (şi chiar ar determina inadmisibilitatea de plano a acţiunii în revendicare a proprietarului deposedat împotriva subdobânditorului de la stat).
în opinia Curţii, aceasta interpretare nu îşi găseşte suportul explicit în nici un text legal, nici un text neconsacrând in terminis prioritatea vreunui titlu, în conflictul dintre fostul proprietar si chiriaşul cumpărător.
într-adevăr, art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 prevede că masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Textul este perfect logic, având în vedere ca domeniul de aplicare a legii vizează exclusiv raporturile dintre „persoana îndreptăţită" si acele organe si instituţii menţionate în art. 20 si nu semnifică decât că, în situaţia în care imobilul a fost deja vândut, organele si instituţiile publice menţionate la art. 20 nu mai pot dispune ele însele restituirea în natura, pentru simplul motiv ca bunul nu se mai afla în deţinerea lor, iar, în aceste cazuri, la cererea proprietarului deposedat, aceste unităţi vor trebui sa plătească acestuia despăgubiri.
Aceste dispoziţii nu pot fi, însă, aplicate în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat în cadrul acţiunii în revendicare în justiţie, pentru simplul motiv că Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.
în ceea ce priveşte art. 46 din Legea nr. 10/2001, acesta vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare ca act juridic (aşa fiind redactat textul legal), valabilitate analizată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 948 C. civ. (consimţământ, capacitate, cauza şi obiect). Nimic în redactarea acestui text nu justifică, însă, extinderea efectelor lui, în sensul afirmării ideii că declară preferabil titlul cumpărătorului de la stat în faţa titlului proprietarului deposedat de statul comunist.
De altfel, aceasta a fost şi raţiunea pentru care, prin decizia nr. 145/2004, Curtea Constituţionala a decis că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/ 2001 este constituţional în raport de art. 44 din Constituţia României. S-a reţinut ca art. 46 alin. (2), recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de buna - credinţă, nu a înţeles însă, să consacre şi prevalenţa acestuia faţă de titlul proprietarului iniţial, care, potrivit aceleiaşi legi, nu a încetat nici un moment să existe. Textul de lege nu tranşează conflictul de interese legitime între proprietarul iniţial şi dobânditorul de bună-credinţă al imobilului în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre ei, litigiu care constă în coexistenţa a două titluri de proprietate având acelaşi obiect, Curtea Constituţională concluzionând astfel că art. 46 alin. (2) este constituţional tocmai pentru că este departe de a nesocoti dreptul proprietarului iniţial şi, prin aceasta, de a contraveni art. 44 din Constituţie.
Aşadar, incidenţa art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul de la stat se limitează exclusiv la ipoteza acţiunii în declararea nulităţii actului juridic, textul nu se referă la raporturile dintre cumpărător şi proprietarul deposedat în materia revendicării, el nemodificând principiile comparării titlurilor şi nedeclarând preferabil titlul subdobânditorului de la stat faţă de actul opus de verus dominus (adevăratul proprietar).
Această interpretare este în deplin acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, principiile de interpretare ale Curţii fiind aplicate în cauzele româneşti, începând cu cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu contra României şi toate cauzele repetitive în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.
în aplicarea raţionamentului conceput de Curtea Europeană, instanţa naţională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, ce se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menţionate reprezintă „cauze pilot" în jurisprudenţa Curţii şi sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanţele naţionale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raţionament pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu.
în mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui „bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale, a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale", „valori sau interese patrimoniale" sau „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, parag. 38; cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual, în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată, în speţă, că reclamanţii deţin un „bun" în sensul Convenţiei, în condiţiile în care se recunoaşte de către instanţe nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu şi, deci, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor.
în consecinţă, premisa evaluării de legalitate, presupusă de speţă, este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaşi, ce are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispoziţiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună-credinţă.
în ceea ce priveşte modul de aplicare a acestor dispoziţii legale, este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu, proprietatea reclamanţilor, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
în sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinţei de legalitate, dar şi ca dreptul intern să răspundă exigenţelor de accesibilitate şi previzibilitate şi interpretarea dată de instanţe să nu fie arbitrară (cauza Străin, parag. 49).
în evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru, parag. 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, parag. 112).
în acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârât, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabit, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, şi, implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului, în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanţi, care să pună capăt acestei încălcări.
în acelaşi timp, recurentul - pârât, deţinător al unui titlu asupra apartamentului nr. 3 al imobilului, necontestat, dispune, la rândul lui, de un „bun", însă, după cum corect a apreciat tribunalul, viciul care afectează titlul autorului său - statul
- radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului său în concurs cu cel al intimaţilor- reclamanţi, mai bine caracterizat.
Astfet, întrucât părţile litigante deţin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil şi au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaşte, întocmai cum a făcut-o tribunalul, preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Din cele expuse, rezultă că buna - credinţă a chiriaşei cumpărătoare, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici o relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata preferabilitatea titlului succesorilor acestuia din urmă faţă de titlul subdobânditorului de bună
- credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea naţională, în situaţia în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, şi în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea unei jurisprudenţe minoritare, în sensul că art. 45 ar institui un criteriu de preferinţă în favoarea chiriaşului cumpărător de bună-credinţă, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale s-ar putea realiza, oricum, prin efectul aplicării directe a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu consecinţa înlăturării preferabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanţilor şi care împiedică redobândirea posesiei de către aceştia.
în acelaşi sens, trebuie adăugat că instanţa de contencios european a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii (cauza Porţeanu, parag. 34), proporţionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci şi la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea, de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare ale primei, în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Concluzionând, nu se poate susţine ca un contrargument valid, că reclamanţilor nu trebuie să li se restituie imobilul în natură, întrucât acestora le este recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri, ca drept de creanţă, fiind un drept distinct de însuşi dreptul de preptul de proprietate, drept real ce se execită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente echivalând cu o expropiere, în sensul constituţional al acestei măsuri.
în aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor, către chiriaşi, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanţele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilităţii titlului statului, împiedică a se avea în vedere, în buna-credinţă cu care autoarea recurentei ar fi acţionat în momentul cumpărării apartamentului său, şi a unui criteriu de preferabilitate a titlului recurentului, în judecarea cererii în revendicare, pentru că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăseşte în speţă.
Curtea reţine, astfel, că buna-credinţă a pârâtei-cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpăra-re pentru apartamentul în litigiu, deşi poate salvgarda, în anumite condiţii, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forţa juridică a titlului reclamanţilor.
Convingerea recurenţilor cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credinţă a acestora, poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare-cumpărare de la sancţiunea nulităţii absolute pentru inexistenţa calităţii de proprietar a vânzătorului şi pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, va avea dreptul la plata preţului reactualizat sau a valorii de circulaţie a bunului (a se vedea cauza Raicu contra României), însă nu poate produce consecinţe juridice în planul acţiunii în revendicare.
în acelaşi sens, nu trebuie ignorată, în cauză, nerespectarea de către stat a obligaţiilor pozitive ce decurg din articolul 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a suspenda vânzările în temeiul Legii nr. 112/1995, până la soluţionarea cererii de restituire în natură formulată de foştii proprietari (existentă în anul 1996, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosarul fond, care conţine situaţia locuinţelor solicitate pentru restituire, conform Legii nr. 112/1995) şi, deci, până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului asupra căruia exista o dispută reală şi serioasă, în sensul Convenţiei (parag. 102,103, cauza Păduraru contra României, precitată).
Pentru considerentele expuse, Curtea urmează a constata că instanţa de apel a procedat corect admiţând cererea în revendicare împotriva subdobânditorului căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, pentru argumente ce au fost completate prin prezenta hotărâre şi, în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A.M.L împotriva deciziei civile nr. 532 A din 2 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi P.M.Y., R.V. şi R.M. (H.M.)
| ← Acţiune în revendicare prin compararea titlurilor.... | Acţiunea în rezoluţiune a contractului de întreţinere.... → |
|---|
