Acţiunea în rezoluţiune a contractului de întreţinere. Prescripţie extinctivă. Coparticiparea procesuală pasivă. Condiţii de admisibilitate a acţiunii
| Comentarii |
|
Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 3 C. civ., art. 797
1) Obligaţia de întreţinere datorată creditorilor acesteia, în baza unui contract de întreţinere, este o obligaţie continuă, cu executare succesivă.
Fiind o obligaţie continuă, oricât de mult s-ar întinde în timp neexecu-tarea ei, creditorul este oricând în drept de a cere fie executarea, fie re-zoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă, fără a i se putea opune prescripţia care nici nu curge în contra sa.
în aceeaşi situaţie se regăsea şi creditorul care a promovat acţiunea de faţă, solicitând rezoluţiunea contractului de întreţinere încheiat cu pârâtul, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere de către acesta, începând cu anul 1997 şi până în prezent, când debitorul se afla tot într-o atitudine de neexecutare.
2) Cadrul procesual al litigiului este lăsat la dispoziţia reclamantului, el fiind cel care stabileşte atât calea procesuală de urmat, temeiul acţiunii sale, dar şi părţile în contradictoriu cu care se judecă, instanţa de judecată, în virtutea rolului activ, putând cel mult, să-i pună în discuţie necesitatea atragerii în proces şi a altor persoane, însă neputând introduce părţi în proces din oficiu şi nici refuza cercetarea cazului pentru argumentul unui cadru procesual imperfect sau incomplet, căci s-ar face vinovată de denegare de dreptate. Această regulă cunoaşte o singură excepţie consacrată în Codul civil prin dispoziţia art. 797, care impune ca în acţiunile de împărţeală să fie chemaţi toţi copiii în viaţă şi descendenţii fiilor predecedaţi, sub sancţiunea nulităţii.
Soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibile pentru nechemarea în judecată a tuturor persoanelor aflate într-un anumit raport juridic cu reclamantul, poate fi adoptată doar pentru cazul când, într-o anumită materie, legea ar impune un litisconsorţiu obligatoriu, or s-a arătat că în procedura civilă, coparticiparea procesuală este guvernată de principiul disponibilităţii, cu singura situaţie de excepţie a acţiunilor de împărţeală.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 1855 din 8 noiembrie 2007)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti sub nr. 1176/2005 (nr. unic 1446/3001 din 28 ianuarie 2005), reclamanta S.l. a chemat în judecată pe pârâtul S.I., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere nr. 557 din 19 februarie 1997 şi repunerea părţilor în drepturile anterioare, pentru motivul că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce îi incumbă din contract începând cu 19 februarie 1997 şi până în anul 2005.
La data de 18 ianuarie 2006, reclamanta a decedat, calitatea procesual activă transmiţându-se legatarului universal T.C.
Prin sentinţa civilă nr. 4262 din 12 mai 2006, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia prescripţiei, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.l. şi continuată prin legatar universalT.C., în contradictoriu cu pârâtul S.I., ca prescrisă pentru pretinse fapte de neexecutare culpabilă anterioare datei de
28 ianuarie 2003 şi a disjuns cererea de chemare în judecată pentru pretinse fapte de neexecutare culpabilă începând cu 28 ianuarie 2003, inclusiv.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 557 din 19 februarie 1997 de BNP, între S.l. şi S.M. pe de o parte şi S.l. pe de altă parte, soţii S. au strămutat dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 23, din sector 3, Bucureşti, către S.I., cel din urmă obligându-se să presteze soţilor întreţinere constând în procurarea hranei, a îmbrăcămintei şi suportarea cheltuielilor medicale şi de înmormântare, cu rezerva dreptului de uzufruct. Instanţa a calificat menţionatul contract ca fiind un contract de întreţinere. A reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cererea de rezoluţiune este prescriptibilă, conform art. 3 din decret, termenul prescripţiei fiind de 3 ani. în ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie achizitivă, instanţa a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din menţionatul decret. A apreciat că pretenţiile reclamantei întemeiate pe pretinse fapte de neexecutare culpabilă mai vechi de 3 ani, faţă de momentul introducerii cererii de chemare în judecată, 28 ianuarie 2005, sunt prescrise.
Cererea disjunsă a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 sub nr. 9081/301/2006, în care aceeaşi instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 5550 din 21 iunie 2006, prin care, admiţând excepţia inadmisibilităţii, a respins cererea de chemare în judecată disjunsă, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî în acest sens, s-a avut în vedere că actul juridic a cărui rezoluţiune se solicită, a fost semnat în calitate de vânzători de către S.l. şi S. M., iar în calitate de cumpărător de pârâtul S.I., despre care s-a stipulat că este căsătorit. Chiar dacă soţia pârâtului nu a figurat ca parte în contract, ea are calitate de cumpărător în temeiul prezumţiilor instituite de art. 30 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) C. fam. şi, întrucât în eventualitatea admiterii acţiunii, consecinţele rezoluţiunii contractului se vor răsfrânge şi asupra ei, s-ar fi impus a fi chemată şi ea ca parte în proces.
Prin urmare, chemarea în judecată doar a unuia dintre soţii cumpărători apare ca inadmisibilă, în absenţa caracterului divizibil al efectelor cererii de rezoluţiune.
împotriva acestor două sentinţe, a declarat apel reclamantul, cele două apeluri înregistrate pe rolulTribunalului Bucureşti fiind conexate la termenul din 2 martie 2007 (când dosarul 9081/301/2006 al secţiei a lll-a a fost conexat la dosarul nr. 1446/301/2005 al secţiei a V-a) şi soluţionate printr-o unică hotărâre, respectiv decizia civilă nr. 274/2 martie 2007 pronunţată în dosarul nr. 1446/301/2005.
Prin decizia menţionată, ambele apeluri au fost admise, dispunându-se desfiinţarea atât a sentinţei civile nr. 4262 din 12 mai 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 1446/301/2005, cât şi a sentinţei civile nr. 5550 din 21 iunie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 9081/301/2006, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, dat fiind caracterul viager al obligaţiei de întreţinere asumată de intimatul-pârât prin contractul a cărui rezoluţiune s-a solicitat, dreptul creditorilor întreţinerii nu se prescrie, chiar dacă aceştia nu ar solicita executarea obligaţiilor asumate de debitor, o perioadă de timp mai mare de 3 ani.
Aşadar, admiterea excepţiei de prescripţie pentru pretinse fapte de neexecutare culpabilă anterioare datei de 28 ianuarie 2003, s-a făcut în mod greşit de către judecătorul fondului.
în privinţa respingerii ca inadmisibile a cererii disjunse, s-a arătat că şi această soluţie este nelegală, întrucât calitate procesuală într-o acţiune de rezoluţiune a unui contract pentru neexecutarea obligaţiilor asumate, nu o pot avea decât părţile contractante, independent de faptul că acest contract a fost încheiat în condiţiile în care debitorul era căsătorit. Regimul juridic al bunului priveşte doar raporturile dintre soţi, iar calitatea de soţ a debitorului contractual nu poate atrage şi asumarea de obligaţii în sarcina acestuia, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. fam.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs intimatul-pârât.
în motivarea recursului declarat, acesta a susţinut că soluţia pronunţată prin sentinţa civilă nr. 4262 din 12 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti este corectă, fiind bazată pe aspectul că rezoluţiunea contractului este o sancţiune ce se aplică pentru neexecutarea culpabilă a contractului sinalagmatic, cererea de rezoluţiune este o cerere personală având un obiect patrimonial, astfel încât este prescriptibilă în termenul de 3 ani, momentul de la care începe să curgă acest termen fiind cel de la care păgubitul cunoştea sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce răspunde de ea.
De asemenea, corect a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată disjunsă, respectiv prin sentinţa civilă nr. 5550 din 21 iunie 2006 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, întrucât reclamanta ar fi trebuit să cheme în judecată pe toţi cumpărătorii, aceştia având în aceeaşi măsură drepturi şi obligaţii, conform contractului.
Pe calea procesuală a art. 57 pct. 1 C. pr. civ., părţile litigante nu pot să introducă în proces decât persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Or, soţia recurentului, introdusă în proces printr-o cerere formulată la mai mult de 12 luni de când dosarul se afla pe rolul instanţei, nu putea fi chemată în calitate de pârâtă, întrucât ea nu făcea parte din categoria persoanelor care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
în soluţionarea apelului, instanţa a făcut aprecieri greşite asupra următoarele aspecte:
- regimul bunurilor comune ale soţilor;
- aplicabilitatea prevederilor referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în cazul contractelor cu aplicare succesivă, astfel că admiterea apelurilor a fost determinată de o greşită aplicare a legii la situaţia de fapt.
în drept, au fost invocate prevederile art. 299 şi urm. C. pr. civ., recurentul cerând şi judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. pr. civ.
Intimatul-reclamant a formulat mai multe întâmpinări prin care, în urma dezbaterii problemelor ce ţin de fondul raporturilor dintre părţi, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că recursul declarat este nefondat.
în mod corect tribunalul a făcut în cauză aplicare dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pr. civ., întrucât în cazul ambelor sentinţe pronunţate de prima instanţă, aceasta în mod greşit a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Astfel, în mod greşit prin sentinţa civilă nr. 4262 din 12 mai 2006 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă ca prescrisă cererea pentru faptele de neexecutare a obligaţiei, anterioare datei de 28 ianuarie 2003.
Adoptând această soluţie, prima instanţă a nesocotit cu totul natura specială a obligaţiei asumate de recurent prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere (calificat corect ca fiind un contract de întreţinere) autentificat sub nr. 557 din 19 februarie 1997, respectiv a obligaţiei de întreţinere datorată creditorilor acesteia, aceea de a fi o obligaţie continuă, cu executare succesivă.
Fiind o obligaţie continuă, oricât de mult s-ar întinde în timp neexecutarea ei, creditorul este oricând în drept de a cere fie executarea, fie rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă, fără a i se putea opune prescripţia care nici nu curge în contra sa.
în aceeaşi situaţie, se regăsea şi creditoarea care a promovat acţiunea de faţă, ea solicitând rezoluţiunea contractului de întreţinere încheiat cu recurentul-pârât pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere de către acesta, începând cu anul 1997 şi până în prezent, când debitorul se afla tot într-o atitudine de neexecutare.
Cât priveşte soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată disjunse (soluţie pronunţată prin sentinţa civilă nr. 5550 din 21 iunie 2006) ca inadmisibilă, pentru considerentul neformulării ei şi în contradictoriu cu soţia recurentului, ea este de asemenea nelegală şi nesocoteşte principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Aceasta întrucât, cu o singură excepţie consacrată în Codul civil prin dispoziţia art. 797, care impune ca în acţiunile de împărţeală să fie chemaţi toţi copiii în viaţă şi descendenţii fiilor predecedati, sub sancţiunea nulităţii, cadrul procesual al litigiului este lăsat la dispoziţia reclamantului, el fiind cel care stabileşte atât calea procesuală de urmat, temeiul acţiunii sale, dar şi părţile în contradictoriu cu care se judecă, instanţa de judecată, în virtutea rolului activ, putând cel mult să-i pună în discuţie necesitatea atragerii în proces şi a altor persoane, însă neputând introduce părţi în proces din oficiu şi nici refuza cercetarea cazului pentru argumentul unui cadru procesual imperfect sau incomplet, căci s-ar face vinovată de denegare de dreptate.
Soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibile pentru nechemarea în judecată a tuturor persoanelor aflate într-un anumit raport juridic cu reclamantul poate fi adoptată doar pentru cazul când, într-o anumită materie, legea ar impune un litisconsorţiu obligatoriu, or s-a arătat că în procedura civilă, coparticiparea procesuală este guvernată de principiul disponibilităţii, cu singura situaţie de excepţie a acţiunilor de împărţeală.
Prin urmare, în mod greşit şi fără de temei legal, prima instanţă a refuzat să cerceteze pe fondul raporturilor juridice litigioase, respingând cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.
Stabilind acelaşi lucru, respectiv că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, la cazul dedus judecăţii, în mod corect tribunalul a decis desfiinţarea hotărârilor apelate.
Nu se poate reţine că decizia atacată ar fi nelegală întrucât ar conţine aprecieri greşite în raport cu regimul bunurilor comune ale soţilor, întrucât instanţa de apel nu şi-a propus şi nu a lămurit prin hotărârea sa regimul juridic al bunului litigios.
Pentru considerentele arătate, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat. (HM.)
| ← Acţiune în revendicare. Imobil naţionalizat.... | Antecontract de vânzare - cumpărare. Cerere de obligare a... → |
|---|
