Acţiune în revendicare prin compararea titlurilor. Aplicabilitatea principiilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apăra
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480 Legea nr. 10/2001, art. 45-46 Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, art. 1 Cauzele Străin, Păduraru, Porţeanu şi Brumărescu contra României.
Existenţa unui „bun", în sensul celui dintâi paragraf al art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, constă în recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Premisa evaluării de legalitate este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaşi, ce are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispoziţiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună-credinţă.
însă, în aplicarea acestor dispoziţii legale, este utilă raportarea la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza condiţiilor presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut dreptul pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu, proprietatea reclamanţilor, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
în sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, şi dreptul intern să răspundă exigenţelor de previzibilitate şi precizie, verificându-se şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară.
în evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă, şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în concursul dintre foştii proprietari, aflaţi în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv şi nerevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, şi, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul lor şi deţinătorii actuali ai imobilului revendicat, cărora nu li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va da preferabilitate titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata prefera-bilitatea titlului acestuia din urmă, în raport de titlul subdobânditorului de bună-credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea naţională, în situaţia în care ar urma procedura anume prevăzute de această lege.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 869 din 15 mai 2007)
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti la data de 20 octombrie 2003 sub nr. 12786/2003, reclamanţii B.D.E. şi N.Ş. au chemat în judecată pe pârâţii L.V., P.M. şi B.T., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1, respectiv apartamentul nr. 2 din Bucureşti str. N.B. nr. 5, parter, sector 1, iar, pe cale de excepţie, să se constate inopozabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi pentru aceste imobile.
în motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr. 6215 din 3 aprilie 2000, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată în contradictoriu cu C.G.M.B. şi SC X. SA, s-a constatat nulitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Bucureşti, str. N.B. nr. 5, sector 1, fiind obligate pârâtele să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul. în baza aceste hotărâri judecătoreşti a fost emisă Dispoziţia Primarului General nr. 1557 din 24 august 2001 şi încheiat procesul-verbal de predare - primire nr. 525/2001,
Prin sentinţa civilă nr. 9498 din 26 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 22286/2000, irevocabilă, îndreptată prin încheierea din 31 octombrie 2001, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul N.Ş. împotriva pârâtului B.D.E., dispunându-se anularea certificatului de moştenitor nr. 1240/1221 din 2 august 1990. Pârâtul B.D.E. a fost obligat să se prezinte la notariat în vederea emiterii unui nou certificat de moştenitor, în care reclamantul N.Ş. să figureze ca moştenitor al defunctei B.M..
Drept consecinţă, a fost eliberat de B.N.P. Asociaţi A.S. şi C.L.S. certificatul de moştenitor nr. 6 din 30 ianuarie 2002, prin care s-a constatat că de pe urma defunctei B.C.M., decedată la data de 25 aprilie 1990, au rămas ca succesori
B.D.E., în calitate de fiu, cu o cotă de 1/2 din masa succesorală şi N.Ş., în calitate de nepot de fiică, cu o cotă de 1/2 din masa succesorală.
La data de 6 februarie 2002 a fost eliberat certificatul de moştenitor nr. 8, suplimentar la certificatul de moştenitor nr. 6 din 30 ianuarie 2002, prin care a fost completată masa succesorală rămasă de pe urma defunctei B.C.M. şi cu dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. N.B. nr. 5, sector 1.
Instanţa a constatat că autoarea reclamanţilor, B.C.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35134 din 19 decembrie 1932 de Grefa Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat şi transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare sub nr. 189/8 din 19 decembrie 1932 de Grefa Tribunalului Ilfov, Secţia Notariat.
Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, însă prin sentinţa civilă nr. 6215 din 3 aprilie 2000, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 21816/1999, îndreptată prin încheierea din 31 august 2001, s-a constatat nelegalitatea acestei măsuri.
în consecinţă, reclamanţii B.D.E. şi N.Ş. justifică, prin înscrisurile analizate, calitatea de moştenitori ai proprietarului imobilului, având legitimare procesuală activă pentru acţiunea formulată. Totodată, ei au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor asupra imobilului în litigiu.
împrejurarea învederată de pârâţi, şi anume faptul că reclamantul N.Ş. nu a fost parte în dosarul nr. 21816/1999 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 6215 din 3 aprilie 2000, nu a fost avută în vedere sub aspectul calităţii sale procesuale active în promovarea prezentei acţiuni având ca obiect revendicarea apartamentelor nr. 1 şi 2 din imobil, câtă vreme acesta nu îşi justifica calitatea, adică identitatea între persoana sa şi titularul dreptului afirmat, pe hotărârea menţionată, ci pe certificatele de moştenitor nr. 6 din 30 ianuarie 2002 şi nr. 8 din 6 februarie 2002. Dreptul de proprietate al autoarei sale, B.M., nu a ieşit niciodată din patrimoniul acesteia şi a fost transmis pe cale succesorală către cei doi reclamanţi, B.D.E. şi N.Ş., astfel cum rezultă şi din considerentele deciziei civile nr. 2103/A din 7 octombrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă în dosarul nr. 2911/2004.
Instanţa de fond a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.Ş. este neîntemeiată, motiv pentru care a respins-o ca atare, iar, pe cale de consecinţă, a respins, ca neîntemeiată, şi excepţia inadmisibilităţii cererii în ceea ce îl priveşte pe reclamantul B.D.E., întrucât prezenta acţiune, având ca obiect revendicarea imobiliară, este promovată de toţi moştenitorii, cu respectarea reguli unanimităţii.
Analizând mai departe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului
B.D.E., instanţa a reţinut că acesta a înţeles să îşi legitimeze calitatea procesuală activă pe înscrisurile depuse la dosarul cauzei, inclusiv certificatele de moştenitor analizate, prin care s-a constatat calitatea de succesor de pe urma defunctei
B.M., autoarea sa.
Primainstanţaaconstatatcăpronunţareaulterioarăasentinţeicivilenr.9498/2001 de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a fost invocată de pârâtul B.T. şi în motivarea excepţiei caducităţii sentinţei civile nr. 6215 din 3 aprilie 2000 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, aspect, de asemenea, fără nicio relevanţă juridică, câtă vreme argumentele prezentate nu se circumscriu în sfera noţiunii de caducitate. Mai mult, împotriva sentinţei civile nr. 6215 din 3 aprilie 2000 a fost promovată şi calea extraordinară de atac a revizuirii, fiind pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti sentinţa civilă nr. 3100 din 4 mai 2004, în dosarul nr. 3760/2004, cerere respinsă.
Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce îl priveşte pe reclamantul N.Ş. şi excepţia inadmisibilităţii referitoare la cei doi reclamanţi, instanţa le-a respins, ca neîntemeiate, întrucât prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a restrâns posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a formula pe calea dreptului comun o acţiune în revendicare. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ce prevede în art. 21 calea procedurii administrative pentru obţinerea de măsuri reparatorii, însă această procedură are ca premisă deţinerea imobilului, la data intrării în vigoare a normei legale invocate, de către persoanele juridice prevăzute la art. 20 alin. (1) şi (2), situaţie ce nu se regăseşte în cauza de faţă.
Faţă de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai unei persoane al cărei imobil a fost preluat fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietari avută la momentul preluării.
Instanţa a constatat că, la data de 7 martie 1997, între P.M.B., prin mandatar SC X. SA, şi L.V., P.M. (decedat pe parcursul judecăţii, la 17 martie 2004), s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare nr. 3528/21554, având ca obiect locuinţa din Bucureşti, str. N.B. nr. 5, parter, apartament nr. 1, sector 1, iar la data de 19 decembrie 1973 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 234, prin care pârâtul B.T. a cumpărat locuinţa situată în Bucureşti, str. N.B. nr. 5, apartament nr. 2, parter, sector 1.
Plecând de la această premisă şi comparând, mai departe, titlurile de proprietate invocate de reclamanţi B.D.E. şi N.Ş., iar pe de altă parte de pârâţii L. V. şi B.T., instanţa a reţinut că titlul opus de reclamanţi este preferabil, fiind mai caracterizat decât titlurile pârâţilor, astfel încât dreptul de proprietate al reclamaţilor a fost recunoscut ca atare, conform art. 480 C. civ., ca un drept legal dobândit.
Pârâţii au cumpărat de la o persoană care nu avea calitate de proprietar, situaţie care face ca titlurile pretinse de aceştia să nu fie preferabile celui invocat de reclamanţi, buna credinţă la încheierea actelor, susţinută în apărare, nevalorând proprietate.
Acţiunea ce face obiectul cauzei de faţă, respectiv revendicare imobiliară, este, potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, imprescriptibilă extinctiv, motiv pentru care prima instanţă a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune invocată de pârâtul B.T. prin întâmpinare, ca neîntemeiată. De asemenea, în ceea ce priveşte apărarea aceluiaşi pârât, de invocare a uzucapiunii, instanţa a constatat că posesia nu a fost una utilă, condiţie esenţială a uzucapiunii (art. 1847 C. civ.), faţă de împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel încât autoarea reclamanţilor şi-a păstrat calitatea de proprietar avută la momentul preluării.
Pentru aceste considerente, instanţa a respins capătul de cerere privind constatarea inopozabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi pentru apartamentele în litigiu, ca inadmisibil.
în baza art. 274 C. pr. civ., instanţa a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamanţi a sumei de 308,6338 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru şi timbrul judiciar achitate în cauza. Văzând că reclamanţii nu au căzut în pretenţii, conform cerinţelor aceluiaşi text de lege, instanţa a respins şi cererea pârâţilor de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii L.V. şi B.T., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe, în sensul de a se respinge acţiunea în revendicare, în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
în motivarea apelului, pârâţii au arătat că reclamanţii nu puteau formula o acţiune în revendicare după ce în prealabil începuseră procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. în speţă, este aplicabilă legea specială, deoarece B.D.E. şi N.Ş. au adresat notificări comisiei înfiinţate în baza acestei norme legale, după care nu au aşteptat decizia organului administrativ. în cauză, chiar şi în lipsa formulării unor notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie să se aibă în vedere dispoziţiile art. 46 din actul normativ invocat conform căruia legea se aplică şi proceselor în curs de judecată. Acest text de lege nu conferă persoanei îndreptăţită la restituire vreun drept de opţiune, astfel încât cererea adresată primei instanţe este inadmisibilă.
Prin adoptarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul a dorit să dea o rezolvare definitivă şi unitară problemei restituirii proprietăţilor trecute abuziv în proprietatea statului înainte de anul 1989, or scopul edictării actului normativ nu ar fi atins dacă s-ar admite că numai cine vrea ar putea alege calea procedurii administrative, iar ceilalţi calea dreptului comun.
Apelanţii-pârâţi au mai susţinut că la compararea titlurilor instanţa de fond avea obligativitatea de a aplica cu precădere art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil se menţin dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.
Dreptul la acţiunea în anularea actelor de înstrăinare se prescrie într-un termen de un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit succesiv până la 14 august 2002, însă după acea dată actele neatacate cu acţiune în anulare rămân valabile chiar şi într-o acţiune în revendicare prin care se solicită a se compara titlul proprietarului iniţial al imobilului cu titlul de proprietate al actualului deţinător, fost chiriaş.
în raport de dispoziţiile art. 45 - 46 din Legea nr. 10/2001, prima instanţă era obligată să acorde preferinţă contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credinţă de către pârâţi, în sens contrar prevederile legii speciale neavând finalitate juridică.
Prin decizia civilă nr. 1681 din 26 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de apelanţii-pârâţi L.V. şi B.T., ca nefondat, ca şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de ambele părţi.
în considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut, cât priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că imobilul în litigiu nu se mai află în posesia unei „unităţi deţinătoare", cum dispune art. 20 alin. (1) din acest act normativ, întrucât a fost înstrăinat; rezultă că nici notificarea şi, deci, declanşarea procedurii prealabile, nu mai sunt posibile pentru a se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acţiunilor în justiţie).
Transmiterea notificării în situaţia înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii nu are semnificaţia unei condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în justiţie, ci aceea a unei măsuri de precauţie, de prezervare a unui drept la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cazul în care acţiunea în instanţă va fi soluţionată nefavorabil. Nerespectarea termenului prevăzut pentru transmiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în instanţă măsuri reparatorii.
A aprecia în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare nu înseamnă o eludare a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în sensul că proprietarul care nu a fost diligent şi nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului bunului în termenul prevăzut de textul de lege menţionat ar formula, după expirarea termenului, o acţiune imprescriptibilă.
Dreptul de proprietate nu este supus prescripţiei extinctive, astfel încât el poate fi protejat oricând prin promovarea acţiunii în revendicare.
A aprecia în sensul inadmisibilităţii unor acţiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele avute în vedere de legea specială, vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiţie.
în speţa dedusă judecăţii, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, caz în care nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate, fiind fără relevanţă în ce măsură reclamanţii au urmat sau nu procedura instituită de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
Referitor la fondul pricinii, tribunalul a apreciat că trebuie să procedeze la compararea titlurilor opuse de părţi pentru a stabili care este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Soluţia primei instanţe, care acordă preferabilitate titlului provenit de la adevăratul proprietar, în raport de dispoziţiile art. 480 C, civ., dă expresie optimă şi principiului echităţii, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de legile fundamentale române ar fi grav atins în cazul respingerii unei acţiuni în revendicare formulată de către un reclamant al cărui patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate împotriva unui pârât în al cărui patrimoniu nu ar fi existat niciodată dreptul de proprietate (reclamantul ar fi expus în aceste condiţii unor sancţiuni injuste şi ireparabile).
Adoptarea punctului de vedere al pârâţilor în sensul respingerii acţiunii ar genera perpetuarea unei situaţii juridice create prin abuz şi violenţă morală de regimul comunist, contrazicând textele constituţionale şi prevederile internaţionale conform cărora nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa.
Apărările apelanţilor în sensul că aceştia au fost cumpărători de bună-credinţă au fost înlăturate, întrucât singurele modalităţi care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea şi ocupaţiunea. în lipsa unor astfel de probe, o acţiune în revendicare se rezolvă doar prin compararea titlurilor reclamanţilor şi pârâţilor.
în speţă, titlul subdobânditorului de bună-credinţă provine de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă. Rezultă că în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv şi subdobânditorului de bună-credinţă, acţiunea primului trebuie admisă dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii.
O eventuala respingere a acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 poate fi acceptată doar în cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce în speţă nu s-a solicitat.
Tribunalul a apreciat că cererile de plată a cheltuielilor de judecată formulate de apelanţi şi intimaţi nu se circumscriu condiţiilor prevăzute de art. 274 C. pr. civ.
în termen legal au declarat recurs pârâţii L.V. şi B.T., solicitând modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
în drept s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în motivarea recursului, pârâţii L.V. şi B.T. au arătat, în principal, că intimaţii reclamanţi nu puteau formula acţiune în revendicare după ce începuseră procedu-
ra prevăzută de Legea nr. 10/2001, cererea fiind deci inadmisibilă, iar, în subsidiar, că la compararea titlurilor ar fi trebuit să se aplice cu precădere dispoziţiile art. 45 alin. (2) teza ultimă şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată [fost art. 46 alin. (2) şi (5)], potrivit cărora actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil se menţin dacă au fost încheiate cu bună credinţă, acţiunea în constatarea nulităţii absolute neputând fi intentată decât până la 14 august 2002.
S-a precizat că cel puţin în cazul apartamentului nr. 2, situat în Bucureşti, str. N.B., nr. 5, parter, sector 1 a intervenit prescripţia achizitivă, întrucât acest spaţiu a fost cumpărat de recurentul B.T. încă din anul 1973.
Recurenţii - pârâţi au susţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de faţă, promovată după apariţia Legii nr. 10/2001, dat fiind că dreptul comun a fost înlocuit cu legea specială, care, fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator.
în acest sens, pârâţii au arătat că reclamanţii înşişi au recurs la procedura notificării prevăzută de Legea nr. 10/2001, comisia pentru aplicarea acestui act normativ fiind sesizată cu dosarele nr. 787 din 18 aprilie 2001 şi nr. 1107 din 15 mai 2001. în raport de această împrejurare, acţiunea în revendicare de drept comun care face obiectul prezentului litigiu este inadmisibilă, deoarece reclamanţii au ales deja, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, calea Legii nr. 10/2001, pe care sunt obligaţi să o finalizeze.
Chiar şi în cazul în care nu s-ar fi urmat procedura instituită de legea specială, în speţă tot ar fi fost incidente prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant. Din analiza art. 1 a actului normativ invocat, rezultă că numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, nu şi în temeiul altor legi, s-ar putea solicita restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001, care instituie inadmisibilitatea, instituie totodată şi norme substanţiale şi procedurale care permit solicitarea retrocedării imobilelor, însă în termene şi sub condiţii precis determinate.
După apariţia Legii nr. 10/2001, dispoziţiile dreptului comun au rămas fără aplicare, iar reclamanţii nu au alegerea între calea dreptului comun şi cea a legii speciale, căci astfel aceasta din urmă ar rămâne fără efecte şi aplicare.
Trecând peste interpretarea anterior expusă, în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 cu privire la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, rezultă că până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, câtă vreme în legislaţia română nu exista o lege specială de reparaţie, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist era admisibilă, nu şi după apariţia acestui nou act normativ, fiind practic singurul mijloc procedural de a obţine restituirea imobilelor.
Prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 47) stabilesc că legea specială se aplică şi proceselor în curs de judecată. Aşadar, această dispoziţie legală nu conferă persoanei îndreptăţite la restituire un drept de opţiune, între a alege calea procedurii administrative prin formularea unei notificări de restituire sau de a promova o acţiune în revendicare de drept comun.
Un argument în plus pentru inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun, susţinut de recurenţi, rezidă în faptul că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privesc ordinea publică, atât din punct de vedere constituţional, cât şi procedural, fiind imperative şi primind o imediată aplicare.
Prin adoptarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul a dorit să dea o rezolvare definitivă şi unitară problemei restituirii proprietăţilor trecute abuziv în proprietatea statului anterior anului 1989, or scopul urmărit nu poate fi atins dacă s-ar admite că cine vrea poate alege calea dreptului comun în locul procedurii administrative din Legea nr. 10/2001.
Temerea instanţelor de a admite excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun după apariţia Legii nr. 10/2001, determinată de ultimele hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este nejustificată, câtă vreme obligarea Statului Român la despăgubiri către foştii proprietari nu s-a datorat greşelilor comise de instanţele de judecată, ci faptului că Statul, prin reglementarea neeficientă a Fondului Proprietatea, nu a acordat despăgubiri efective persoanelor îndreptăţite.
Recurenţii-pârâţi au susţinut că argumentul instanţei de apel, fundamentat pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi avut în vedere, interpretarea legii în acest sens fiind greşită. Ceea ce trebuie reţinut în cauză este faptul că inclusiv în cazul imobilelor deţinute de o persoană fizică, notificarea de către persoana îndreptăţită este obligatorie, condiţie pe care, de altfel, reclamanţii au şi realizat-o, declanşând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Motivarea instanţei de apel în sensul că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 s-ar aplica doar în materia nulităţii, nu şi în materia revendicării este lipsită de temei real. Legiuitorul nu face distincţie cu privire la valabilitatea acestor acte, după cum ea este analizată într-o cauză având ca obiect nulitatea sau într-o speţă având ca obiect revendicarea. Aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, rezultă că dispoziţiile art. 45 capătă aplicare întotdeauna.
A nu admite că, procedând la o astfel de comparare a titlurilor, instanţa este obligată să acorde preferinţă titlului fostului chiriaş, echivalează cu lipsirea de eficienţă a art. 45 [(fost art. 46 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001. Dacă s-ar considera că acesta nu se aplică decât într-o acţiune în anularea actului de înstrăinare, dar nu şi într-o acţiune în revendicare, întemeiată pe comparare de titluri, care ar mai fi justificarea adoptării art. 45 alin. (2), întrebare la care instanţa de apel nu a răspuns.
Recurentul-pârât B.T. a arătat că a invocat drept apărare, în faţa instanţei de fond, prin întâmpinarea depusă la termenul din 8 decembrie 2003, cât şi cu ocazia dezbaterilor din apel, incidenţa prescripţiei achizitive de 10-20 de ani, ca mijloc de paralizare a acţiunii în revendicare în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. N.B., nr. 5, parter, sector 1. Potrivit art. 1842 C. civ., prescripţia achizitivă poate fi invocată până la pronunţarea hotărârii de către instanţa de apel.
Cu toate acestea, nici una dintre instanţe nu s-a pronunţat asupra excepţiei, dând astfel o hotărâre nelegală.
Neluarea în considerare de către instanţa de apel a acestei apărări este cu atât mai surprinzătoare cu cât, chiar în cuprinsul deciziei recurate, tribunalul arată că acţiunea în revendicare poate fi paralizată de subdobânditorul de bună-credinţă care ar invoca uzucapiunea.
în speţă îşi găsesc aplicarea prevederile art. 1895 C. civ., fiind întrunite condiţiile pentru a opera uzucapiunea, în mod cumulativ: posesia să se întemeieze pe just titlu; posesia să fie de bună credinţă, să fie îndeplinit termenul de 10 până la 20 de ani.
în cazul de faţă, pârâtul B.T. a dobândit în proprietate apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. N.B., nr. 5, parter, sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3528/21554 din 19 decembrie 1973. în acest fel, dreptul de proprietate asupra imobilului aflat în patrimoniul statului a fost transferat recurentului B.T. Contractul de vânzare-cumpărare este un act translativ de proprietare, deci are caracterul unui just titlu. Conform art. 1898 alin. (2) C. civ., este suficient ca buna-credinţă să existe la momentul dobândirii imobilului. Până la data promovării acţiunii în revendicare nu a existat niciun fel de tulburare a posesiei pârâtului B.T., cel care a avut convingerea sinceră a posesorului că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar al acestuia. în cauză, termenul prevăzut de lege este realizat, pârâtul B.T. locuind în continuare în imobilul revendicat de reclamanţi.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate, Curtea apreciază că recursul declarat de recurenţii-pârâţi L.V. şi B.T. este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Deşi motivele de recurs prezentate de recurenţi sunt expuse pe 14 pagini, în fapt au fost formulate trei critici referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la aplicarea greşită a dispoziţiilor dreptului comun - art. 480 C. civ. - cât priveşte compararea titlurilor opuse de părţi, cu ignorarea principiului preferabilităţii instituit de legea specială în materia proprietăţii şi la nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei achizitive de 10 - 20 de ani în cazul recurentului-pârât B.T.
Tribunalul, pentru a pronunţa această decizie, a apreciat că, deşi Legea nr. 10/2001 reglementând regimul juridic al imobilelor preluate abuziv este o lege specială de reparaţie, acest fapt nu reprezintă o piedică în calea fostului proprietar de a formula o acţiune în revendicare în scopul redobândirii posesiei imobilului, cu atât mai mult cu cât cererea introdusă a fost întemeiată în drept de către reclamanţi pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
instanţa de apel a considerat că nu se poate nega dreptul fostului proprietar de a formula o acţiune în revendicare a imobilului, ce a trecut în proprietatea statului prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii de stat sau ale administraţiei de stat.
S-a stabilit că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri nu este inadmisibilă, întrucât Legea nr. 10/2001 nu a declarat inadmisibile astfel de acţiuni.
Recurenţii au susţinut însă inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de faţă, promovată după apariţia Legii nr. 10/2001, dat fiind că dreptul comun a fost înlocuit cu legea specială care, fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator.
După apariţia Legii nr. 10/2001, dispoziţiile dreptului comun au rămas fără aplicare, iar reclamanţii nu au alegerea între calea dreptului comun şi cea a Legii nr. 10/2001, căci astfel, aceasta din urmă ar rămâne fără efecte şi aplicare.
Curtea nu poate subscrie opiniei recurenţilor privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic special creat prin Legea nr. 10/2001 şi aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat întrucât, pentru situaţia concretă în care se află intimaţii-reclamanţi, al căror bun nu se mai regăseşte în patrimoniul unei unităţi deţinătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, ca urmare a înstrăinării lui către chiriaşL acest act normativ nu prevede nicio cale directă de a acţiona
în procedura administrativă de soluţionare a notificărilor în vederea restituirii bunului în natură.
în plus, astfel cum s-a demonstrat în cauză, prin sentinţa civilă nr. 6215 din 3 aprilie 2000, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 21816/1999, rămasă definitivă şi irevocabilă, precum şi prin sentinţa civilă nr. 9498 din 26 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 22286/2000, irevocabilă, reclamanţilor li s-a recunoscut, cu efect retroactiv, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea nevalabilităţii titlului cu care acesta era deţinut de stat, astfel că, având „un bun", în sensul art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după cum înţelesul acestui termen a fost conturat în jurispru-denţa C.E.D.O., trebuie să se recunoască deopotrivă accesul reclamanţilor la instrumentul specific de apărare a acestui bun, care este acţiunea în revendicare.
Se are în vedere, de asemenea, şi faptul că, în jurisprudenţa instanţelor naţionale, soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare a fost adoptată în acele cazuri în care, deşi bunul se afla în patrimoniul unei unităţi deţinătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana interesată nu uza de căile procedurale reglementate special de acest act normativ în vederea obţinerii restituirii, deşi avea deschisă calea acestora, ci utiliza căile dreptului comun (respectiv, acţiunea în revendicare).
Astfel cum a arătat şi instanţa de apel în considerentele sale, transmiterea notificării în situaţia înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii nu are semnificaţia unei condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în justiţie, ci aceea a unei măsuri de precauţie, de prezervare a unui drept la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cazul în care acţiunea în instanţă va fi soluţionată nefavorabil. Nerespectarea termenului prevăzut pentru transmiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în instanţă măsuri reparatorii.
Aşadar, nu are relevanţă în cazul de faţă dacă reclamanţii au uzat de dispoziţiile procedurale din Legea nr. 10/2001, urmând sau nu procedura instituită de acest act normativ, întrucât obligarea lor la respectarea acestei cerinţe le-ar fi îngrădit liberul acces la justiţie. Argumentele ce vor fi expuse în continuare vin în sprijinul soluţiei Curţii asupra acestei apărării a recurenţilor, respectiv în combaterea motivelor lor de recurs.
Afirmaţia recurenţilor, potrivit căreia, în conformitate cu art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 cu privire la proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, câtă vreme în legislaţia română nu exista o lege specială de reparaţie, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist era admisibilă, nu şi după apariţia acestui nou act normativ, urmează a fi înlăturată.
Practic, alin. (2) şi (3) ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 reglementează probleme diferite, respectiv cadrul unor acţiuni distincte - alin. (2), cadrul acţiunii în revendicare, iar alin. (3) cadrul acţiunii în stabilirea valabilităţii titlului statului -fără vreo legătură de dependenţă între ele.
Astfel, admisibilitatea cererii în constatarea nevalabilităţii titlului statului trebuie raportată la dispoziţiile speciale în materie, respectiv art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Din moment ce art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiţie având acest obiect este perfect admisibilă, nea-vând relevanţă dacă ea este alăturată unei acţiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincţie nu este impusă de textul legal, ori, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
Textul invocat de recurenţi reglementează, într-adevăr, calea acţiunii în revendicare ca modalitate de recuperare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, dacă acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, numai că respectivul text nu se poate constitui într-un fine de neprimire pentru o astfel de acţiune, din moment ce cadrul legal este fixat de o normă distinctă.
Drept urmare, în mod corect tribunalul a respins apelul pentru argumentele expuse prin prezenta deciziei atacată, de natură a fi completate de instanţa de recurs în susţinerea soluţiei legal adoptate.
Analiza cererii în revendicare nu se realizează prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. ci în considerarea Legii nr. 10/2001 şi nu mai puţin a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum şi cea a menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare deţinute de recurenţii-pârâţi din cauză, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv Legii nr. 4/1973, nedesfiinţate până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanţial ale aceluiaşi act normativ aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşului cumpărător nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecăţii.
Cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voinţa legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeaşi situaţie: astfel, nu se poate accepta o soluţie discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situaţie similară celei de faţă, s-ar ajunge doar la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent şi nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenţiei europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesităţii înlăturării normei interne în virtutea prevalenţei normei internaţionale.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu bună-credinţă", aşadar în situaţiile apreciate ca reflectând o situaţie de eroare comună şi invincibilă, ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile şi al stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiţii, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinţei legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credinţă, statut întrunit în cauză, pentru argumente deja expuse.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005 şi continuând cu Străin şi Porţeanu.
în aplicarea raţionamentului conceput de Curtea Europeană, instanţa naţională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, ce se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menţionate reprezintă cauze pilot în jurisprudenţa Curţii şi citate ca atare, asemănător deciziei din speţa Brumărescu contra României soluţionată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu.
în mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui „bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând „bunuri actuale", fie ca „speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, parag. 38; cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, parag. 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, parag. 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că reclamanţii deţin un bun în sensul Convenţiei, înţeles ca „drept efectiv", în condiţiile în care sentinţa civilă nr. 6215 din 3 aprilie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului situat în Bucureşti, str. N.B. nr. 5, parter, sector 1 a fost pronunţată ulterior vânzării apartamentului nr. 1 în litigiu către fostul chiriaş, L.V., efectuată la data de 7 martie 1997, dar şi după încheierea contractul de vânzare-cumpărare nr. 234, prin care pârâtul B.T. a cumpărat în anul 1973 locuinţa situată în Bucureşti, str. N.B. nr. 5, apartament nr. 2, parter, sector 1.
în consecinţă, premisa evaluării de legalitate presupusă de speţă este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaşi, ce are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetat din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispoziţiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepţia celor dobândite cu bună-credinţă.
în ceea ce priveşte modul de aplicare a acestor dispoziţii legale, este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanţilor, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
în sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previ-zibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (cauza Străin, parag. 49).
în evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles în materia dreptului la respectarea proprietăţii sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (cauza Păduraru contra României, parag. 92).
Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
în acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt „justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, parag. 112).
Totuşi, aceeaşi Curte Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârâţi, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil prin sentinţa civilă nr. 6215 din 3 aprilie
2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, şi implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul lor.
Totodată, demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit de reclamanţi, care să pună capăt acestei încălcări.
în acelaşi timp, recurenţii - pârâţi, deţinători şi ei ai unui titlu asupra apartamentelor nr. 1 şi 2 de la parterul imobilului, încă necontestat, dispun la rândul lor de un „bun”, însă, după cum corect au apreciat instanţele anterioare, viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului lor în concurs cu cel al intimaţilor - reclamanţi, mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conflictul dintre ele Curtea va recunoaşte, întocmai cum au făcut-o şi instanţele de fond, preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Din cele expuse, rezultă că buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecinţa că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă faţă de titlul subdobânditorului de bună - credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului conferite prin legea naţională, în situaţia în care ar urma procedura anume prevăzute de această lege.
Inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) nu reactivează dreptul comun, din care face parte şi principiul error communis facit jus, recunoscut numai de doctrină şi jurisprudenţă până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziţie legală, principiu ce validează aparenţa în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulităţii acestui act juridic.
întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, cu consecinţa arătată - unica posibilă prin raţionamentul descris, a înlăturării preferabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanţilor şi care împiedică redobândirea posesiei de către acesta.
Curtea Europeană a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porţeanu, parag. 34).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
în aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanţilor către chiriaşi, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Datele concrete ale cauzei, decurgând din existenţa unei hotărâri de reconfirmare şi recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului revendicat, împiedică a se avea în vedere, în buna-credinţă cu care recurenţii au acţionat în momentul cumpărării apartamentelor lor, şi a unui criteriu de prefe-rabilitate a titlului acestora, în judecarea cererii în revendicare.
Curtea reţine că buna credinţă a pârâţilor cumpărători, ca atitudine subiectivă manifestată de aceştia la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare pentru apartamentele în litigiu, deşi poate salvgarda, în anumite condiţii, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, prin sine, un titlu de proprietate de natură să anihileze forţa juridică a titlului reclamanţilor.
Convingerea recurenţilor cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare cumpărare de la sancţiunea nulităţii absolute pentru inexistenţa calităţii de proprietar a vânzătorului, însă nu poate produce consecinţe juridice în planul acţiunii în revendicare.
Faţă de considerentele expuse, Curtea urmează a constata că instanţa de apel a procedat corect admiţând cererea în revendicare împotriva subdobânditorilor de bună - credinţă, pentru argumente ce au fost completate prin prezenta hotărâre.
Recurentul - pârât B.T. nu poate invoca, drept apărare, incidenţa prescripţiei achizitive de 10-20 de ani, ca mijloc de paralizare a acţiunii în revendicare în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. N.B., nr. 5, parter, sector 1, întrucât prin motivele de apel nu a fost criticată soluţia instanţei de fond.
Deşi susţine că a invocat această excepţie în faţa instanţei de fond, prin întâmpinarea depusă la termenul din 8 decembrie 2003, cât şi cu ocazia dezbaterilor din apel, Curtea constată că această apărare a fost făcută doar în prima fază procesuală. într-adevăr, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei, dând astfel o hotărâre nelegală, însă soluţia nu a fost criticată prin motivele de apel.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. pr. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârile date în apel, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ., hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sunt irevocabile.
Din coroborarea prevederilor legale susmenţionate rezultă că recursul este o cale de atac subsecventă apelului, ceea ce înseamnă că poate fi exercitată numai în măsura în care a fost exercitat şi apelul, adică pe aspectele care au făcut obiectul cercetării instanţei de apel. Altfel spus, recursul nu poate fi exercitat trecând peste apel, omisso medio, în acest caz el fiind inadmisibil.
oc
Or, tocmai aceasta este situaţia în speţă, unde pe calea apelului s-au valorificat de către pârâtul B.T. alte critici, legate de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, de aplicarea greşită a dispoziţiilor dreptului comun - art. 480 C. civ. - cât priveşte compararea titlurilor opuse de părţi, cu ignorarea principiului preferabilităţii instituit de legea specială în materia proprietăţii, pe când în recurs s-au invocat aceleaşi argumente pe excepţia inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi pe fondul litigiului, în plus prezentându-se şi motive legate de nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei achizitive de 10 - 20 de ani în cazul acestei părţi.
Atâta timp cât apelul a fost exercitat pe aspectele arătate, după cum reiese cu claritate din cuprinsul cererii de apel aflată la filele 3-8 din dosarul Tribunalului Bucureşti nr. 337/299/2003 şi din considerentele deciziei recurate, recursul nu poate să privească decât aceste critici, iar nu excepţia prescripţiei achizitive de
10 - 20 de ani în cazul recurentului - pârât B.T., cu a cărei cercetare instanţa de apel nu a fost investită.
în atare condiţii, recursul pârâtului B.T., ce poartă asupra excepţiei invocate, apare ca inadmisibil şi va fi respins, fiind formulat omisso medio, trecând peste apel.
Curtea apreciază, aşadar, că nu mai pot fi analizate criticile legate de îndeplinirea cerinţelor uzucapiunii de scurtă durată, la care se referă recurentul B.T., respectiv posesia exercitată timp de 10 până la 20 de ani cu bună-credinţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 1895 Cod civil, precum şi existenţa unui just titlu.
Aşadar, nu este întrunit cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., iar Curtea a respins, în consecinţă, recursul promovat de recurenţii L.V. şi B.T., ca nefondat, făcând aplicarea art. 312 alin. (1) C. pr. civ. (B.Ţ.)
| ← Acţiune în evacuare. Calitatea procesuală activă a... | Acţiune în revendicare. Imobil naţionalizat.... → |
|---|
