ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT DE STAT ÎN BAZA DECRETULUI NR. 223/1974. ANALIZA VALABILITĂŢII TITLULUI STATULUI ÎN CONDIŢIILE ART. 6 DIN LEGEA 213/1998. CERERE DE INTERVENŢIE FORMULATĂ DE LOCATAR. CALIFICARE.
| Comentarii |
|
Preluarea de către stat a unui imobil în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu poate constitui în favoarea statului un titlu valabil, deoarece Decretul nr. 223/1974 încalcă atât prevederile Constituţiei R.S.R din 1965-în vigoare la acea dată-, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi dispoziţiile art. 481 Cod civil.
în cazul acţiunii în revendicare, obiectul litigiului dedus judecăţii îl constituie dreptul de proprietate asupra imobilului, drept invocat atât de reclamant, cât şi de pârât.
Neavând caracterul unei acţiuni preventive, acţiunea în revendicare presupune - ca o condiţie de exerciţiu - existenţa unui drept actual.
Prin urmare, cererea de intervenţie formulată de chiriaş - care nu este titularul unui drept de proprietate asupra bunului - nu poate fi calificată ca o cerere de intervenţie principală, neîndeplinind condiţiile art. 49 alin. 2 Cod procedură civilă.
Prin cererea înregistrată la data de 26.06.1996 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamantul H.L.I.N. a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, S.C. „Cotroceni"-S.A. şi Consiliul Local al Sectorului 5 Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtele să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Sfântul Elefterie nr. 37, sectorul 5, compus din corpul A şi B de clădire şi cota parte indiviză de 306,90 m2 teren aferent apartamentului menţionat.
în motivarea cererii se arată că reclamantul a fost proprietarul imobilului revendicat, imobil care, în baza Decretului nr. 223/1974 a trecut în proprietatea statului.
Se invocă nelegalitatea măsurii de trecere a imobilului în proprietatea statului, susţinându-se că Decretul nr. 223/1974 a fost un act normativ neconstituţional.
în cauză a formulat, la data de 20.12.1996, cerere de intervenţie, în calitate de chiriaş al imobilului - A.L., cerere care, prin încheierea de şedinţă din data de 23.10.1998, a fost admisă în principiu.
Prin sentinţa civilă nr. 9.123/27.11.1998, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei de a soluţiona pricina în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Bucureşti.
învestit cu soluţionarea cauzei, în urma hotărârii de declinare a competenţei pronunţate de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 363 din 1.04.1999, a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantul H.L.I.N. şi a admis cererea de intervenţie formulată de intervenientul A.l.
împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal a declarat şi motivat apel, reclamantul H.L.I.N.
Prin motivele de apel formulate se critică hotărârea primei instanţe, susţinându-se că:
în mod nelegal tribunalul a considerat că Decretul nr. 223/1974 este constituţional în raport de legislaţia în vigoare la acea dată, întrucât acest act normativ a încălcat art. 36 şi art. 17 ale Constituţiei României din 1965, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 481 Cod civil. în consecinţă, deposedările făcute de stat în baza Decretului nr. 223/1974 nu constituie un titlu valabil pentru stat, cu consecinţa că imobilele preluate de stat în baza acestui decret trebuie restituite proprietarului deposedat, în temeiul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Analizând sentinţa civilă pronunţată în limitele devolutive stabilite prin motivele de apel formulate, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 448/24.11.1998): „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6.03.1945-22.12.1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar potrivit alin. final al aceluiaşi articol, „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".
în cauză, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza deciziei nr. 330 din 2.03.1978, emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în temeiul art. 2 alin. 2 şi art. 3 alin. 1 şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974, în vigoare la acea dată.
Prin respectiva decizie se dispunea trecerea fără plată în proprietatea statului a imobilului proprietatea reclamantului, situat în Bucureşti, str. Sfântul Elefterie nr. 37, sectorul 5.
însă Decretul nr. 223/1974 nu poate fi apreciat ca fiind un act normativ constituţional în raport de Constituţia din 1965, în vigoare la acea dată, aşa cum în mod greşit a reţinut tribunalul.
Potrivit art. 36 din Constituţia în vigoare la acea dată, „dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege", iar conform art. 17 „cetăţenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie, sunt egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale".
Decretul nr. 223/1974, aet normativ de rang inferior Constituţiei, încălca aceste prevederi, de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetăţenilor români -deposedându-i de aceasta pe data plecării definitive din ţară sau a expirării termenului stabilit pentru întoarcerea în ţară şi crea, contrar principiului constituţional prevăzut de art. 17, o diferenţiere între cetăţenii români cu domiciliul în ţară şi cei ce nu mai locuiau în România, deşi rămâneau în continuare cetăţeni ai aceleiaşi ţări, în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul primei categorii de cetăţeni români.
Dar, Decretul nr. 223/1974 este contrar şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10.12.1948), la care şi România era parte semnatară şi care prevedea, în art. 17 pct. 1 şi 2, că „orice perşoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Or, Decretul nr. 223/1974 încalcă dreptul de proprietate recunoscut de această convenţie internaţională, de vreme ce lipsea, în mod arbitrar, împotriva voinţei lor, pe cetăţenii români care părăseau România, de un drept de proprietate juridic ocrotit.
Nu în ultimul rând, Decretul nr. 223/1974 încălca dispoziţiile art. 481 Cod civil, potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", tocmai prin faptul că obliga cetăţenii români care părăseau România să cedeze proprietatea în favoarea statului, fără a exista o cauză de utilitate publică.
încălcând toate aceste acte normative menţionate, Decretul nr. 223/1974 nu poate constitui un titlu valabil al statului, deoarece, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul privat al statului numai bunurile care au intrat în proprietatea acestuia cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Această concluzie nu poate fi înlăturată prin susţinerea că în cazul Decretului nr. 223/1974 trecerea în proprietatea statului a bunurilor se făcea numai prin decizia emisă de organul administrativ competent şi nu prin efectul legii, decizie cu caracter constitutiv de drepturi şi, prin urmare, analiza valabilităţii titlului statului asupra imobilului trebuie să se facă prin raportare la acest act administrativ.
Argumentele enunţate pentru susţinerea nevalabilităţii titlului statului rămân neschimbate. în sens contrar, ar însemna să se admită constatarea legalităţii unui act juridic (decizia administrativă) emis în baza unui act normativ nelegal, neconstituţional (Decretul nr. 223/1974), aspect inadmisibil din punct de vedere juridic.
Prin urmare, având în vedere că, pentru considerentele expuse, statul deţine imobilul în baza unui titlu nevalabil, că acţiunea în revendicare este acţiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, ea presupunând în mod necesar compararea titlurilor de proprietate ale părţilor implicate, apare evident că acţiunea în revendicare a reclamantului (posesorul unui titlu valabil asupra imobilului) este întemeiată.
în ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată în cauză, Curtea reţine că titlularul acestei cereri are calitatea de chiriaş al imobilului în litigiu.
Deşi informă sub aspectul condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească orice cerere adresată unei instanţe de judecată, cererea de intervenţie este admisă în principiu de judecătorie prin încheierea din data de 23.10.1998, iar tribunalul o admite fără a se preocupa de calificarea juridică a acesteia şi a justifica în vreun fel soluţia adoptată în privinţa acestei cereri.
Potrivit art. 49 alin. 2 Cod procedură civilă, în cazul intervenţiei principale (în interes propriu), terţul care va interveni în proces urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câştige pentru sine obiectul procesului, astfel încât, această formă de intervenţie se face împotriva ambelor părţi iniţiale.
în cazul de faţă, obiectul litigiului dedus judecăţii îl constituie dreptul de proprietate asupra imobilului (drept pe care îl invocă atât reclamantul, cât şi pârâtul), pe când cel ce intervine nu este titularul unui astfel de drept (dreptul ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile trebuie să fie actual, acţiunea în revendicare neavând caracterul unei acţiuni preventive, caz în care s-ar admite îndeplinirea acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile şi în cazul unui drept eventual).
Tocmai de aceea, în temeiul art. 84 Cod procedură civilă, Curtea urmează a califica cererea intervenientului ca având un caracter accesoriu, în interesul pârâtului.
Având în vedere această calificare şi soluţia pronunţată în privinţa principale, cererea de intervenţie urmează a fi respinsă. (Judecator Alina Iuliana Tuca)
(Secţia a lll-a civilă, decizia civilă nr. 3.207/1999)
| ← ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL PRELUAT DE STAT ÎN BAZA... | ACŢIUNE ÎN REVENDICARE. IMOBIL RECHIZIŢIONAT Şl ULTERIOR... → |
|---|
