Acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile Legii nr. 182/2005. Condiţii de admisibilitate
| Comentarii |
|
- Legea nr. 182/2005
Pentru admisibilitatea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe prevederile Legii nr. 182/2005, este necesar ca instanţa de judecată să verifice în prealabil existenţa ori inexistenţa titlului în baza căruia reclamanta s-a intabulat în cartea funciară, valabilitatea sau nevalabilitatea respectivului titlu prin prisma Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 358/1948, fiind irelevant care este numărul credincioşilor aparţinând unui anume cult religios la momentul promovării şi soluţionării respectivei acţiuni în revendicare.
(Decizia nr. 24/A din 5 februarie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 703 din 11 decembrie 2002, pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Năsăud, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română nr. 1 Năsăud; s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 5 milioane ROL cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română nr. 1 Năsăud.
Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul a reţinut în considerentele sentinţei faptul că ceea ce trebuie analizat în cauză este dacă, în temeiul Decretului nr. 358/1948 şi a Decretului nr. 177/1948, a avut loc o integrare a Parohiei Greco-Catolice
Năsăud în Parohia Ortodoxă Română Năsăud, şi dacă o atare integrare s-a făcut sau nu în mod abuziv.
Prin prisma acestor acte normative, coroborat cu faptul că reclamanta nu a produs nici o probă, în sensul de a dovedi inexistenţa trecerii credincioşilor de la cultul greco-catolic spre cel ortodox, s-a apreciat de către tribunal că nu există nicio dovadă în sensul că s-ar fi săvârşit un abuz al autorităţilor timpului, în trecerea credincioşilor greco-catolici din oraşul Năsăud la cultul ortodox, inclusiv al bunurilor ce au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică Năsăud. în consecinţă primul petit urmează a fi respins, cu consecinţa că toate celelalte petite, care derivă din primul petit, se impun a fi respinse ca neîntemeiate.
Apelul promovat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 119/03.07.2003, pronunţată în dosarul nr. 2869/2003, cu motivarea că, în mod corect a fost respinsă acţiunea de către prima instanţă, câtă vreme din extrasul CF rezultă că asupra imobilelor revendicate de reclamantă, este proprietară pârâta.
Pe de altă parte ar fi trebuit să se aibă în vedere faptul că prin Legea nr. 501/2002 s-a aprobat O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor imobile, altele decât lăcaşele de cult, care au aparţinut cultelor religioase din România, regimul lăcaşelor de cult urmând să fie reglementat printr-o lege specială.
Prin decizia civilă nr. 9988/06.12.2006, pronunţată în dosarul nr. 15665/1/2003, nr. în format vechi nr. 4473/2003, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Năsăud, împotriva deciziei civile nr. 119/2003 a Curţii de Apel Cluj, a casat în întregime atât această decizie, cât şi sentinţa civilă nr. 703/F/11.12.2002 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
în considerentele acestei decizii s-a reţinut faptul că instanţele au soluţionat cauza pentru considerente formale, fără a analiza pe fond dreptul litigios, situaţie în care se impune casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
în rejudecare dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, fiind soluţionat prin sentinţa civilă nr. 379/25.06.2008, în sensul respingerii acţiunii precizate, formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Năsăud, în contradictoriu cu pârâta Parohia Română Ortodoxă nr. 1 Năsăud, ca fiind nefondată; s-a respins cererea principală precizată formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Năsăud, în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestui pârât; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţionalâ formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română nr. 1 Năsăud; s-au respins cererile părţilor privitoare la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei faptul că, din examinarea extraselor de carte funciară depuse la dosar, se constată că în CF nr. 752 Năsăud sub nr. top. 1327 este înscrisă biserică şi curte cu suprafaţa de 3033 mp, iar sub nr. top. 953 figurează înscris cimitir intravilan, cu întinderea de 1 ha 5708 mp, sub B 1 figurând ca proprietar tabular Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Năsăud, cu titlu de cumpărare, prin încheierea nr. 1400/1899, iar mai apoi sub B 2, s-a intabulat Biserica Ortodoxă Română nr. 1 Năsăud cu titlu de rectificare, prin încheierea nr. 916/1956.
Probatoriul testimonial administrat în cauză a reliefat faptul că biserica - catedrală, aflată în litigiu, situată în centrul oraşului Năsăud, a fost construită prin contribuţiile băneşti şi materiale ale credincioşilor de confesiune greco-catolică din oraşul Năsăud, iar tot din asemenea contribuţii s-au efectuat anumite lucrări de conservare şi reparaţii la acest imobil, întrucât locuitorii de confesiune greco-catolică erau majoritari în oraş.
După instaurarea regimului comunist în România, unii dintre cetăţenii care anterior au avut confesiune greco-catolică, au trecut la confesiunea ortodoxă, şi au continuat să participe la serviciile religioase ţinute de reprezentanţii pârâtei în biserica aflată în litigiu, în timp ce o altă parte, fie s-au deplasat în zone unde mai existau şi funcţionau lăcaşuri de cult ale cultului greco-catolic, fie au renunţat să se mai deplaseze la biserica respectivă, rugându-se la domiciliu.
Prin Decretul nr. 358/1948 s-a dispus că fostele organizaţii ale cultului greco-catolic încetează de a mai exista, biserica fiind folosită de credincioşii ortodocşi, la aceasta efectuându-se mai multe lucrări de investiţii şi renovare, în 1955 când s-a pictat biserica în interior, în perioada 1975-1980 când s-a introdus încălzire centralizată în biserică, în perioada 1985-1990 când s-au efectuat lucrări de tencuire şi zugrăvire în exteriorul catedralei, s-a reparat clopotul bisericii, s-a înlocuit şi vopsit tabla de pe acoperişul acesteia, toate aceste lucrări fiind efectuate din contribuţii financiare ale credincioşilor ortodocşi şi cu un anumit ajutor din partea autorităţilor locale.
După anul 1990, când cultul greco-catolic a fost din nou recunoscut oficial, potrivit art. 1 din Decretul Lege nr. 126/1990, între reprezentanţii celor două biserici din Năsăud nu s-a ajuns la nici un acord cu privire la imobilele aflate în litigiu, motiv pentru care reclamanta a promovat prezenta acţiune.
în prezent, în oraşul Năsăud, marea majoritate a populaţiei este de confesiune ortodoxă, aspect confirmat de recensământul din anul 2002. Credincioşii de confesiune greco-catolică din Năsăud, după anul 1990 şi-au desfăşurat serviciile religioase într-un imobil în care anterior funcţiona o popicărie, însă, din fonduri proprii au reuşit să ridice un imobil cu destinaţia de biserică greco-catolică, care este în prezent ridicată şi acoperită, însă mai necesită lucrări de finalizare în interior şi exterior.
Acţiunea reclamantei este însă neîntemeiată, întrucât, după anul 1990, restituirea lăcaşurilor de cult, catedrale, biserici, sedii de cult, nu a fost reglementată expres de legiuitor, nici prin Legea nr. 10/2001, nici prin O.U.G. nr. 94/2000, acest lucru urmând să fie făcut printr-o lege specială, care însă nu a fost adoptată până în prezent.
Acţiunea reclamantei, în privinţa capătului de cerere privind restituirea catedralei greco-catolice şi a terenului din curtea bisericii, reprezintă practic o acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile aii. 480 şi 481 C. civ., însă această acţiune nu este fondată, întrucât, în prezent reclamanta nu este proprietarul tabular al imobilelor revendicate.
Petitele din acţiunea precizată referitoare la constatarea nulităţii absolute a actelor de intabulare în favoarea pârâtei sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, nu s-au fundamentat cauzele de nulitate absolută de către reclamantă, iar pe de altă parte, nu s-au indicat condiţiile legale încălcate la data încheierii actelor a căror nulitate se solicită a se constata.
Capătul de cerere privind constatarea inexistenţei titlului în baza căruia s-a efectuat intabularea în CF nr. 752 Năsăud nr. top. 1327 şi 953 în favoarea pârâtei, este neîntemeiat, întrucât, acest titlu este menţionat în cartea funciară, respectiv este rectificare.
Toate celelalte petite, privind rectificarea cărţii funciare, radierea dreptului de proprietate al pârâtei şi reintabularea dreptului de proprietate al reclamantei, sunt neîntemeiate, întrucât au caracter subsecvent şi depind de soluţionarea primelor capete de cerere, în plus, rectificarea se poate cere doar în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde cu situaţia juridică reală, reclamanta neprobând un asemenea lucru potrivit art. 1169 C. civ.
în ceea ce priveşte cimitirul, acesta nu poate fi revendicat întrucât, potrivit art. III pct. 10 din Anexa nr. 1 din Legea nr. 213/1998, acesta face parte din domeniul public al oraşului, fiind folosit de cetăţenii oraşului Năsăud, indiferent de confesiunea acestora.
în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, aceasta a fost respinsă pe motiv că probatoriul administrat nu a confirmat cu certitudine faptul că încă din anul 1948, şi până în anul 1956, când s-a dispus intabularea pârâtei în CF, cel puţin 75% din locuitorii oraşului Năsăud, ce anterior au fost de confesiune greco-catolică, au trecut la cultul ortodox, iar recensământul din anul 2002, care reliefează ponderea locuitorilor din oraş la diferite culte, în acel moment, nu este suficient pentru admiterea cererii reconvenţionale.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Năsăud, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate, cu consecinţa rejudecării fondului cauzei, în sensul de a se dispune admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
în motivarea apelului s-a invocat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei apelate, decurgând din aceea că, deşi s-a comunicat de către Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Năsăud şi de către Primăria oraşului Năsăud că nu există nici un act care să justifice transcrierea dreptului de proprietate pe numele pârâtei, totuşi, instanţa a ignorat complet această situaţie juridică şi şi-a motivat hotărârea pe considerente de fapt.
Atât Decretul nr. 177/1948 cât şi Decretul nr. 358/1948, prin care cultul greco-catolic a fost scos în afara legii şi prin care enoriaşii greco-catolici au fost obligaţi să treacă la ortodoxism, au păstrat tăcerea cu privire la bunurile materiale ce au aparţinut acestei biserici greco-catolice putându-se prezuma că cultul greco-catolic nu şi-a pierdut nicicând dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, recunoaşterea Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma prin art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 însemnând că aceasta a fost recunoscută nu doar din punct de vedere spiritual, ci şi din punct de vedere material.
întrucât toate actele din 1948 au fost monstruoase şi abuzive, este evident că pârâta nu a devenit niciodată proprietara acestor imobile aparţinând reclamantei, chiar dacă aceasta apare menţionată în cartea funciară.
în motivarea apelului au mai fost invocate considerente de ordin istoric, referitoare la situaţia românilor din Transilvania, precum şi decizii de speţă pronunţate de alte instanţe din ţară, concluzionându-se în sensul că urmează să se aplice în cauză dispoziţiile dreptului comun, ale Constituţiei României, precum şi cele ale C.E.D.O..
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta intimată Parohia Ortodoxă Română nr. I Năsăud, a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că acţiunea reclamantei este una în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., situaţie în care, găsindu-ne în regim de carte funciară, reclamanta era nevoită să îşi dovedească proprietatea asupra imobilului revendicat, dovadă care nu a fost făcută.
Petitul privind constatarea nulităţii actelor de intabulare a pârâtei în CF nu poate fi primit, întrucât nu s-a dovedit care sunt cauzele de nulitate absolută a acestor acte; petitul privind inexistenţa titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în CF, nu poate fi admis întrucât, titlul este cel menţionat în CF, respectiv rectificare; cimitirul face parte din domeniul public al oraşului, conform art. III punctul 10 din Anexa nr. I la Legea nr. 213/1998; în prezent credincioşii ortodocşi sunt în număr mai mare decât credincioşii greco-catolici.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bistriţa Năsăud a solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Apelul este fondat.
Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud sub nr. 3615/2002, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Năsăud, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Română nr. I Năsăud a solicitat instanţei: să constate nulitatea absolută a integrării Parohiei Române Unită cu Roma Greco-Catolică Năsăud în Parohia Ortodoxă Română Năsăud în temeiul Decretului nr. 358/1948; să oblige pârâta să-i restituie reclamantei biserica şi curtea în suprafaţă de 3363 mp, înscrisă în CF nr. 752 Năsăud nr. top. 1327, cimitirul intravilan în suprafaţă de 1,5708 ha, înscris în CF nr. 752 Năsăud nr. top. 953.
Ulterior, prin precizarea de acţiune depusă pentru termenul de judecată din
25.09.2002, reclamanta a solicitat instanţei să constate inexistenţa titlului în baza căruia s-a efectuat în CF nr. 752 Năsăud asupra nr. top. 1327 şi 953, intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei; să se dispusă anularea încheierii de CF nr. 916/1956; să se dispună rectificarea cărţii funciare, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 Năsăud, şi reintabularea dreptului de proprietate al reclamantei; să se dispună obligarea pârâtei la a-i preda reclamantei în proprietate şi posesie aceste bunuri.
în rejudecare, în dosarul de fond nr. 1717/112/2007 al Tribunalului Bistriţa Năsăud, reclamanta şi-a precizat din nou cererea, solicitând instanţei să dispună restituirea Catedralei Greco-Catolice din municipiul Năsăud proprietarului de drept, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică; să se dispună restituirea terenului reprezentând curtea bisericii, în suprafaţă totală de 3363 mp, înscris în CF nr. 752 Năsăud, nr. top. 1327; să se dispună restituirea cimitirului intravilan în suprafaţă de 1,5708 ha, înscris în CF nr. 752 Năsăud nr. top. 953; să se dispună constatarea nulităţii absolute a actelor de intabulare în baza cărora s-a operat intabularea în favoarea pârâtei; să se constate inexistenţa titlului în baza căruia s-a efectuat intabularea în CF asupra acestor imobile în favoarea pârâtei; să se dispune constatarea nulităţii absolute a încheierii de CF nr. 916/1956; să se dispună rectificarea de CF prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B 1 din CF nr. 752 Năsăud şi reintabularea dreptului de proprietate al reclamantei; să se dispună obligarea pârâtei la restabilirea situaţiei anterioare, în sensul de a se preda reclamantei în natură aceste bunuri.
Prin urmare, prin cererea introductivă de instanţă şi prin cele două precizări de acţiune, reclamanta a investit instanţa cu multe petite, în constatarea nulităţii titlului, în anularea încheierilor de CF, în revendicare, în rectificare de CF etc., petite asupra cărora instanţa de fond era obligată să se pronunţe prin analizarea pe fond a acestor petite, conform art. 129 alin. final C. pr. civ., potrivit căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
întrucât toate aceste precizări de acţiune au fost formulate de reclamantă prin intermediul avocatului mandatat în acest sens, şi întrucât acest avocat nu a primit un mandat expres din partea reclamantei pentru a renunţa la judecarea unor anumite petite, conform cerinţei impuse de art. 69 C. pr. civ., este de presupus că au rămas supuse judecăţii instanţei toate petitele, atât din cererea principală introductivă de instanţă, cât şi din precizările ulterioare ale acestei cereri, conform celor anterior expuse.
în consecinţă, instanţa de fond era obligat să analizeze pe fond toate aceste petite deduse judecăţii, principale fiind, desigur, petitele prin care s-au solicitat să se constate inexistenţa titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a intabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B 2 din CF nr. 752 Năsăud şi al reintabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B 1, petitul în revendicare imobiliară, a tuturor celor trei imobile - biserică; catedrală, curte aferentă bisericii şi cimitir - fiind unul accesoriu, întrucât, soluţionarea acestui petit în revendicare depinde de modul în care vor fi soluţionate petitele anterior precizate.
Instanţa de fond însă, apreciază eronat că petitul principal ar fi cel în revendicare şi se limitează a respinge acest petit fără o cercetare pe fond, cu motivarea că, la data introducerii acţiunii civile introductive de instanţă, reclamanta nu este proprietarul tabular asupra acestor imobile revendicate, proprietar fiind pârâta.
Pentru a se putea analiza petitul în revendicare, întemeiat desigur din punct de vedere juridic pe prevederile art. 480 C. civ. ar fi fost necesar să fie analizate şi soluţionate în prealabil petitele referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a intabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 Năsăud şi al reintabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1.
Pentru analizarea pe fond a acestor petite era necesar ca instanţa de fond să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948, dat fiind că, afirmativ, în temeiul acestor acte normative, Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată, iar credincioşii greco-catolici au fost obligaţi, de conjunctura politică a acelor vremuri, să treacă la cultul ortodox.
Cu alte cuvinte, se impunea a se verifica dacă, raportat la realitatea anului 1948, preluarea imobilului locaş de cult de către Biserica ortodoxă a fost sau nu una abuzivă, respectiv dacă cu ocazia acestei preluări au fost respectate întru-totul cerinţele art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Astfel se impunea a se analiza, mai ales că reclamanta a solicitat constatarea inexistenţei oricărui titlu al pârâtei, care să fi servit intabulării acesteia în CF, de ce manieră au fost aplicate la acel moment cele două acte normative menţionate, respectiv, Decretul nr. 358/1948 şi Decretul nr. 177/1948, având în vedere că Decretul nr. 177/1948 prevedea o anume procedură ce trebuia urmată pentru strămutarea de drept a unei părţi din patrimoniul cultului greco-catolic, în patrimoniul cultului ortodox, mai precis procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Prin urmare, instanţa de fond era obligată - pentru soluţionarea petitelor referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a intabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 Năsăud şi al reintabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B 1 -, să verifice dacă, în speţă, au fost respectate cerinţele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dacă, s-a respectat procedura prevăzută de acest act normativ, şi anume, dacă s-a pronunţat o hotărâre a Judecătoriei Populare a locului, aşa cum pretindea art. 37 alin. 5 din acest decret, prin care să se constate întrunirea condiţiilor impuse de alin.
1, 2 şi 3 din acelaşi articol, şi dacă aceste acte normative, Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor religioase, şi Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco - catolic a fost desfiinţat -, erau în concordanţă cu Constituţia din 1948, care în art. 27 consacra libertatea de religie, prevăzând că:
„Libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă sunt garantate de Stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber dacă ritualul şi practica lor nu sunt contrarii Constituţiei, securităţii publice sau bunelor moravuri.
Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul Statului.
Biserica ortodoxă-română este autocefala şi unitară în organizarea sa.
Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege”.
Or, instanţa de fond, departe de a face o astfel de analiză pe fond a temeiniciei acestor petite deduse judecăţii, se rezumă a le respinge cu o motivare extrem de succintă, respectiv, că nu au fost indicate cauzele de nulitate a titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în CF, că titlul în temeiul căruia s-a intabulat pârâta este cel menţionat în cartea funciară - şi anume, „rectificare” fără ca instanţa de fond să observe că această rectificare trebuia să aibă la bază hotărârea judecătorească pronunţată în condiţiile art. 37 alin. 5 din Decretul nr. 177/1948, şi fără să verifice dacă această hotărâre a existat sau nu, în final, instanţa de fond respingând aceste petite ca nedovedite, în baza art. 1169 C. civ., fără a le cerceta în fond, cu motivarea că reclamanta nu a probat că, cuprinsul cărţii funciare nu corespunde cu situaţia juridică reală.
în ceea ce priveşte revendicarea cimitirului, acest petit este respins de asemenea fără a fi cercetat în fond, cu motivarea că „acest lucru nu este posibil a fi încuviinţat, şi aceasta întrucât potrivit art. III pct. 10 din Anexa nr. 1 din Legea nr. 213/1998” acest cimitir este domeniul public al oraşului Năsăud, un argument în favoarea acestei opinii a instanţei de fond constituindu-l faptul că în prezent acest cimitir este folosit de toţi cetăţenii oraşului Năsăud, indiferent de confesiunea religioasă căreia îi aparţin.
Instanţa de fond, în analizarea acestui petit în revendicare, se raportează din nou la situaţia actuală, ignorând cu desăvârşire situaţia tabulară şi reală a anului 1948 când, cimitirul în discuţie figura intabulat în favoarea apelantei reclamantei sub nr. top. 953 din CF nr. 752 Năsăud, reclamanta fiind intabulată sub B 1 în această carte funciară în anul 1899 cu titlu de cumpărare; întrucât reclamanta s-a intabulat atât asupra bisericii şi curţii aferente acesteia, cât şi asupra cimitirului în litigiu cu titlu de cumpărare, prin încheierile de CF nr. 1640/1879, nr. 915/1881, nr. 3255/1898 şi nr. 1400/1899, trebuia verificat dacă acest cimitir a constituit sau nu proprietatea publică a oraşului, întrucât, fiind dobândit prin cumpărare de către reclamantă, este greu de presupus că acesta ar constitui proprietate publică, ştiut fiind că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Or, dacă reclamanta a putut să cumpere acest cimitir, este de prezumat că acesta constituia proprietate privată la acel moment.
Aserţiunea instanţei de fond prin care se face trimitere la recensământul din 2002, la un anume număr de credincioşi greco-catolici, respectiv ortodocşi, în niciun caz nu poate servi ca temei pentru respingerea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, pe de o parte, având în vedere că soluţionarea acestui petit depinde de soluţionarea petitelor referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a Intabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a intabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 Năsăud şi al reintabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1, iar pentru analizarea temeiniciei ori netemeiniciei acestor din urmă petite, instanţa de fond era obligată, aşa cum am arătat anterior, să se raporteze la anul 1948, să verifice modul în care s-a aplicat Decretul nr. 177/1948 şi dacă acesta era în concordanţă cu Constituţia de la acel moment, iar pe de altă parte, având în vedere că invocarea caracterului abuziv al preluării este justificată doar în privinţa Parohiei, ca entitate juridică, iar nu şi în privinţa comunităţii locale, formată dintr-un anumit număr de credincioşi.
Apoi, instanţa de fond ar fi trebuit să se pronunţe şi asupra caracterului abuziv al celor două acte normative prin care greco-catolicii au fost scoşi în afara legii şi obligaţi să treacă la Ortodoxism, respectiv Decretul nr. 177/1948 şi Decretul nr. 358/1948, neputându-i-se nega reclamantei interesul legitim în a solicita constatarea caracterului abuziv al acestora, câtă vreme, Biserica Greco-Catolică a fost cea supusă abuzului prin sus menţionatele acte normative.
Este adevărat că în prezent credincioşii ortodocşi din localitatea Năsăud - şi care probabil au fost forţaţi de realitatea politică a anului 1948 să abandoneze cultul greco-catolic şi să treacă la cultul ortodox -, nu doresc să părăsească cultul ortodox pentru a reveni la cultul greco-catolic căruia i-au aparţinut cândva, dar nu este mai puţin adevărat că atare împrejurare faptică nu impietează cu nimic asupra îndreptăţirii reclamantei de a revendica imobilul lăcaş de cult în litigiu, având în vedere că proprietatea tabulară asupra respectivului imobil aparţinea Parohiei Greco-Catolice, ca entitate juridică, cu personalitate juridică proprie, iar nu unui anumit număr de credincioşi de un anumit cult, ori unei anumite comunităţi religioase - înţelegând prin aceasta pe credincioşii aparţinând respectivei comunităţi -, dintr-o anume localitate.
Un argument în plus în sprijinul ideii că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei deduse judecăţii îl constituie şi fraza menţionată în considerentele primei instanţe: „după anul 1990, de fapt nici anterior, restituirea lăcaşurilor de cult - catedrale, biserici, sedii de cult, nu a fost reglementată expres de legiuitor. Nu s-a realizat acest iucru nici prin Legea nr. 10/2001 şi nici măcar prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, în care se prevede anume faptul la art. 1 alin. 2 că regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat printr-o lege specială, lege care însă nu a fost adoptată până în prezent
Practic, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantei, având ca obiect restituirea lăcaşului de cult, „nu este întemeiată", neputând deci a fi analizată pe fond, pe motiv că nu există o lege specială în acest sens.
Raportat la faptul că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată la data de 25.06.2008 - dată la care era de mult în vigoare Legea nr. 182/2005 - este evident că instanţa de fond s-a găsit în eroare atunci când a apreciat că nu există o lege specială care să-i permită reclamantei să revendice lăcaşul de cult.
Astfel, prin Legea nr. 182/2005 a fost aprobată O.G. nr. 64/2004, pentru completarea art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, prevăzându-se că în situaţia în care Comisia Mixtă prevăzută de acest act normativ nu se întruneşte, sau nu ajunge la nici un rezultat, ori decizia Comisiei nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun, soluţionarea acestei acţiuni, scutită de plata taxei de timbru, fiind de competenţa tribunalului.
Fără îndoială este vorba de o acţiune în revendicare de drept comun, pentru a cărei soluţionare este necesar în prealabil, aşa cum corect a solicitat şi reclamanta din prezenta cauză, ca instanţa să verifice temeinicia petitelor referitoare la constatarea inexistenţei titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară şi, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a intabulat pârâta, cu consecinţa rectificării cărţii funciare, în sensul revenirii la situaţia anterioară de carte funciară.
Este adevărat că prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948, dar această abrogare nu poate să constituie un obstacol în a aprecia dacă Decretul nr. 177/1948 a fost sau nu unul abuziv şi neconstituţional în raport de Constituţia din 1948, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat acest decret, în privinţa imobilului din litigiu, trebuie analizat prin raportare la situaţia anului 1948. Cu alte cuvinte, instanţa de azi este chemată să verifice dacă aplicarea Decretul nr. 177/1948, în anul 1948, a fost făcută cu respectare prevederilor sale, mai precis a art. 37 din acest act normativ.
Prima instanţă a omis să cerceteze şi fondul cererii reconvenţionale formulate de pârâtă, şi prin care pârâta a solicitat instanţei să constate că este proprietara imobilelor în litigiu în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948, să constate că a făcut investiţii şi reparaţii care se ridică la suma de 60 miliarde lei vechi, sumă pe care o pretinde cu titlu de despăgubiri, şi să se stabilească un drept de retenţie în favoarea pârâtei pentru aceste imobile până la plata despăgubirilor, limitându-se la a respinge cererea reconvenţională pe motiv că „înscrisul depus la dosar reliefează ponderea locuitorilor din oraş la diferite culte la recensământul din anul 2002, ceea ce nu este suficient pentru admiterea acţiunii reconvenţionale”, fără să administreze probe pentru a verifica justeţea afirmaţiilor pârâtei, respectiv, pentru a se dovedi că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor imobile ca urmare a respectării condiţiilor prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, şi pentru a se proba pretinsele investiţii şi reparaţii efectuate de pârâtă la lăcaşul de cult, precum şi pentru a se dovedi contravaloarea acestora.
Nesoluţionarea pe fond a cererii reconvenţionale nu a fost criticată în apel de către reclamantă, care de altminteri nici nu avea interesul să invoce această nesoluţionare a fondului cererii reconvenţionale, şi nici nu a fost atacată cu apel de către pârâtă, astfel încât soluţia primei instanţe, de respingere a cererii reconvenţionale, a rămas definitivă sub acest aspect.
Constatându-se aşadar că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului acesteia, Curtea, în temeiul art. 297 alin. 1 C. pr. civ. urmează să dispună admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei în parte, sub aspectul soluţiei dată cererii principale precizate, cu consecinţa trimiterii cauzei la aceiaşi instanţă, Tribunalul Bistriţa Năsăud, pentru rejudecarea pe fond a cererii principale precizate, această soluţie fiind impusă de dezideratul necesităţii asigurării pentru părţi a tuturor gradelor de jurisdicţie reglementate de legislaţia în vigoare.
Este adevărat că această cauză a mai parcurs un ciclu procesual şi că cererea introductivă de instanţă a fost promovată în 05.08.2002, însă această perioadă de timp cât a durat soluţionarea cauzei până în prezent nu este imputabilă acestei instanţe, având în vedere că în primul ciclu procesual dosarul a stat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în perioada 13.08.2003-06.12.2006, şi că în rejudecare instanţa de fond nu a soluţionat fondul cauzei, instanţa de apel neputând da ea însăşi, la acest moment, o soluţie pe fondul cauzei, fără ca prin aceasta să nu fie private părţile de un grad de jurisdicţie. (Judecător Carmen-Maria Conţ)
| ← Acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile Legii nr.... | Cerere privind acordarea de despăgubiri pentru faptul punerii... → |
|---|
