Cerere privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură. Raportul dintre decizia nr. 52/2007 şi decizia nr. 33/2008 ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recurs în interesul legii. Calitate procesuală p
| Comentarii |
|
- Legea nr. 247/2005
Este adevărat că decizia nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, se referă la admisibilitatea acţiunilor de drept comun sub imperiul legii speciale, însă considerentele ei sunt relevante în ceea ce priveşte indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptăţite, întrucât înalta Curte analizează concordanţa legislaţiei interne cu Convenţia sub acest aspect şi ajunge la concluzia că, în considerarea jurisprudenţei C.E.D.C. referitoare la cadrul legislativ intern, în ceea ce priveşte indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, astfel că în condiţiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să i se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Referitor la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina primarului sau a consiliului local. Cererile de executare silită nu sunt inadmisibile, aşa cum greşit au constatat instanţele, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un bun (suma de bani stabilită prin hotărâre judecătorească fiind considerată un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1), aşa cum s-a şi stabilit deja în jurisprudenţa relativ recentă a Curţii Europene (a se vedea Iluţiu contra României, hotărârea din 6 decembrie 2007, paragraful 24). Statul, prin legile adoptate, a atribuit competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv, anumitor persoane juridice, care nu au însă, abilitarea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme primând are atribuţia legală de a soluţiona notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar, dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine nici acestuia, nici unităţii administrativ-teritoriale, ci statului însuşi prin Ministerul Finanţelor.
(Decizia nr. 101/A din 23 martie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 351/4 mai 2007 a Tribunalului Cluj, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca şi, pe cale de consecinţă, respinsă acţiunea formulată faţă de acest pârât, fiind admisă în parte acţiunea civilă precizată formulată de reclamantele G.J., G.J.I., G.M.G. împotriva pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca, fiind anulată dispoziţia de respingere a notificării nr. 2909/31.08.2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, iar pârâtul fiind obligat să emită o nouă dispoziţie, prin care să restituie în natură reclamantelor apartamentul nr. 3 din imobilul din Cluj-Napoca, str. B., înscris iniţial în CF 1778 Cluj, nr. top. 4980, precum şi terenul aferent acestuia, care este liber şi neafectat de construcţii, iar, pentru apartamentele înstrăinate şi terenul aferent acestora, să propună măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, având în vedere despăgubirile acordate în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Au fost respinse ca premature celelalte capete de cerere.
împotriva acestei sentinţe, au declarat în termen legal apel reclamantele.
Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, având în vedere şi probele noi administrate în apel, raportat la disp. art. 292 alin. 1 şi 295 Cod proc.civ., curtea constată următoarele:
Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, publicată în M. Of., Partea I nr. 140 din
22.02.2008, pronunţată în recurs în interesul legii, deci obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. ultim C. pr. civ., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”. Cu alte cuvinte, pentru dispoziţiile emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este şi cea obiect al prezentului litigiu, sunt aplicabile disp. art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa de apel a apreciat că, textele art. 16-20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituţionale raportat la art. 16 alin. 1 şi 20 alin. 2 din Constituţie, întrucât, legea naţională obligă persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat abuziv la parcurgerea unei proceduri în două etape administrative succesive, fiecare urmată de
0 fază jurisdicţională, ceea ce duce la prelungirea excesivă a procedurii, respectiv la încălcarea termenului rezonabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, iar, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent, Fondul „Proprietatea” nu funcţionează de o manieră susceptibilă să asigure o indemnizaţie efectivă, ceea ce echivalează cu o absenţă totală a indemnizaţiei, încălcând, astfel, art.
1 din Protocolul 1. în plus, textele invocate ca fiind neconstituţionale introduc un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în situaţii juridice identice, respectiv a celor care au formulat notificări în acelaşi termen prevăzut de lege, însă notificarea lor a fost soluţionată de organul abilitat de lege în termene diferite, din motive independente de voinţa persoanelor îndreptăţite, ceea ce încalcă art. 1 din Protocolul 12 privind interzicerea generală a discriminării şi art. 16 alin. 1 din Constituţie, privind egalitatea în faţa legii.
Prin Decizia nr. 1210/11.11.2008, publicată în M. Of. nr. 822 din 8 decembrie
2008, Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia, apreciind că este o problemă de aplicare a legii.
în aceste condiţii, curtea, menţinându-şi în totalitate opinia privind neconcordanţa dintre legislaţia internă şi disp. art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 alin. 1 din Protocolul 1 şi art. 1 din Protocolul 12, apreciază că se impune să statueze pe fondul pretenţiilor reclamantelor, conform Deciziei nr. XX/2007, publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007, pronunţată în recurs în interesul legii, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, nu se poate pronunţa asupra restituirii în natură, fără să se pronunţe asupra despăgubirilor încasate, ce trebuie restituite, conform disp. art. 20 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, fără a putea, însă, ignora împrejurarea că, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, constând în diferenţa dintre despăgubirile încasate de un alt moştenitor al aceluiaşi proprietar şi valoarea de circulaţie a imobilului, ceea ce presupune stabilirea valorii de circulaţie a imobilului de către instanţa civilă şi nu de Comisia Centrală, cu posibilitatea de cenzurare din partea instanţei de contencios.
în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii prin echivalent, curtea apreciază că, în condiţiile neconcordanţei dintre legislaţia internă şi pactele ori tratele privind drepturile şi libertăţile fundamentale, se impune a se acorda prioritate reglementărilor internaţionale, ceea ce presupune înlăturarea legislaţiei interne ce nu acordă o despăgubire efectivă şi, în aplicarea art. 1 din Protocolul 1, apreciază că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea din dreptul comun, constând în sume de bani, aşa cum rezultă din Cap. VII Despre efectele obligaţiilor, din Titlul III Despre contracte şi convenţii al Cărţii a lll-a Despre diferitele moduri în care se dobândeşte proprietatea a Codului civil (a se vedea în acest sens, de ex. decizia civilă nr. 385/18.10.2006, pronunţată în dosarul nr. 3965/33/2006).
în plus, în cursul soluţionării apelului, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 23.02.2009, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în ceea ce priveşte aceste acţiuni, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale cu excepţia situaţiei în care există neconcordanţe între legea specială şi Convenţie, când se acordă prioritate acesteia din urmă, cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Este adevărat că decizia se referă la admisibilitatea acţiunilor de drept comun sub imperiul legii speciale, însă considerentele ei sunt relevante în ceea ce priveşte indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptăţite, întrucât înalta Curte analizează concordanţa legislaţiei interne cu Convenţia sub acest aspect, ajung la concluzia că, în considerarea jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce priveşte indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, astfel că, în condiţiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Potrivit jurisprudenţei recente a C.E.D.O., respectiv hotărârea pronunţată în cauza Katz contra României din 20 ianuarie 2009, care vorbeşte, în cazul coexistenţei a două drepturi de proprietate, respectiv al fostului proprietar, chiar recunoscut prin hotărâre irevocabilă (ceea ce nu este cazul în speţă) şi cel al terţului cumpărător, al cărui titlu nu a fost anulat, fie de restituirea în natură a imobilului, fie de indemnizarea rapidă şi adecvată prejudiciului a fostului proprietar prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative şi bugetare corespunzătoare (par. 35).
Conform considerentelor deciziei pronunţată în recurs în interesul legii, instanţele, constatând neconcordanţa legislaţiei interne, respectiv a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu dispoziţiile Convenţiei, pot înlătura dispoziţiile legislaţiei interne şi, în aplicarea convenţiei, să stabilească despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a imobilului, ceea ce constituie o indemnizare efectivă a persoanei îndreptăţite inclusiv în lumina jurisprudenţei Curţii Europene.
Referitor la o posibilă încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv cauza Faimblat c. României, hotărârea din 13 ianuarie
2009, vorbeşte de absenţa prelungită a despăgubirii echitabile în cazul imposibilităţii restituirii în natură, însă remediul îl constituie stabilirea unor despăgubiri băneşti, chiar de către instanţa civilă sesizată cu o plângere împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate de soluţionare a notificării, cu eliminarea dublei proceduri administrative şi jurisdicţionale instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (par. 36 şi 41).
Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 296 C. pr. civ., curtea va admite în parte apelul reclamantelor, schimbând sentinţa apelată, în sensul de a statua pe fondul pretenţiilor.
Referitor la plata despăgubirilor, acestea nu cad în sarcina primarului sau a consiliului local. Este adevărat că, în ceea ce priveşte persoana debitorului, în practica instanţelor s-au ivit deja dificultăţi în ceea ce priveşte executarea silită a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuţională.
Cererile de executare silită nu sunt inadmisibile aşa cum greşit au constatat instanţele, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un bun (suma de bani stabilită prin hotărâre judecătorească fiind considerată un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1), aşa cum s-a şi stabilit deja în jurisprudenţa relativ recentă a Curţii Europene (a se vedea lluţiu c. României, hotărârea din 6 decembrie 2007, par. 24). Statul, prin legile adoptate, a atribuit competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice care nu au, însă, abilitarea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme primarul are atribuţia legală de a soluţiona notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar, dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine nici acestuia, nici unităţii administrativ teritoriale, ci statului însuşi prin Ministerul Finanţelor (sens în care instanţa a dispus şi prin decizia civilă nr. 58/20.02.2008, şi încheierea civilă f.n. din 2.04.2008). (Judecător Andrea Annamaria Chiş)
| ← Cerere privind acordarea de despăgubiri pentru faptul punerii... | Constituţionalitatea introducerii unui nou termen de... → |
|---|
