Acţiune de drept comun având ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv. Inadmisibilitate
| Comentarii |
|
- Legea nr. 10/2001
Impunerea prin Legea nr. 10/2001, în scopul restituirii imobilelor preluate abuziv, a unei căx procedurale speciale în raport cu cea de drept comun, nu poate avea semnificaţia unei denegări a accesului la justiţie, câtă vreme procedura prevăzută de legea specială oferă ea însăşi suficiente garanţii pentru realizarea dreptului.
(Decizia nr. 896/R din 3 aprilie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 7740 din 18 iunie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost respinsă acţiunea civilă înaintată de reclamantul G.M. împotriva pârâţilor Statul Român, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, P.M., Instituţia Prefectului judeţului Cluj şi
Consiliul Judeţean Cluj, având ca obiect, conform cererii de chemare în judecată să se constate că imobilul din Cluj-Napoca, B-dul D. nr. 128, înscris în CF nr. 63737 Cluj-Napoca, nr. top. 21413/1/7/3/S/XVII, compus din 2 camere, 1 bucătărie, 1 baie, 1 antreu, 1 debara, 1 logie în suprafaţă utilă de 52 mp cu părţile indivize comune
0,63/100 înscrise în CF colectiv 51040 amplasat pe terenul înscris sub nr. top. 21431/1/7/3 în suprafaţă de 1410 mp, din care în folosinţa 9/1410 parte care a fost preluat fără niciun titlu/fără titlu valabil, în temeiul deciziei nr. 384/6.11.1989 a Consiliului Popular al judeţului Cluj, întemeiată pe Decretul nr. 223/1974; să se dispună anularea deciziei nr. 384/6.11.1989 a Consiliului Popular al judeţului Cluj şi restituirea apartamentului fără nici o despăgubire; să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 32182/28.01.1997, perfectat de către pârâtul de rândul 2, Consiliul Municipiului Cluj-Napoca, prin mandatar SC C.A. cu pârâta de rândul 3, P.M., fiind lovit de nulitate absolută în temeiul art. 948 alin. 4 şi art. 1716 alin. 2 C. civ. şi restituirea stării anterioare cu reînscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantului; să fie obligat pârâtul să le lase imobilul în deplină şi paşnică proprietate şi folosinţă; în subsidiar, în măsura în care va aprecia că restituirea în natură nu este admisibilă, având în vedere că a fost vorba de o preluare fără titlu valabil şi solicită să se dispună acordarea unei despăgubiri în bani, la preţul de circulaţie al pieţei obligând în acest sens pârâtul de rândul 1 Statul Român prin Ministerul de Finanţe la plată, fără cheltuieli de judecată.
împotriva sentinţei reclamantul G.M. a declarat apel, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 618/Â din 12 noiembrie 2008 a Tribunalului Cluj.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.M., solicitând casarea ei, precum şi desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la Judecătoria Cluj-Napoca, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. pr. civ.
Cu privire la acest recurs, Curtea are în vedere următoarele:
Contrar celor afirmate de către recurent, principiul disponibilităţii, deşi fundamental într-un proces civil, nu este unul absolut, acţiunea lui fiind supusă limitelor stabilite prin lege ori, după caz, prin voinţa părţilor în proces.
Principiul disponibilităţii nu implică, aşadar, prin el însuşi, o prerogativă necen-zurabilă de a alege orice cale judiciară pentru constatarea sau realizarea unui drept al reclamantului. De altfel, în relaţie cu dreptul de acces la justiţie este justă statuarea instanţei de apel conform cu care dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, care scapă oricărei cenzuri legale, statul putând limita această importantă garanţie pe care Convenţia şi Constituţia României o recunosc, sub condiţia ca aceste limitări să nu aducă atingere substanţei însăşi a dreptului (a se vedea, spre exemplu, cauza Philis c. Grecia), iar obiectivul urmărit prin restricţie să fie legitim, trebuind asigurat în permanenţă un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (a se vedea, între altele, cauza Ashingdane c. Regatul Unit).
în consecinţă, abordarea pe care reclamantul o propune amplifică excesiv semnificaţia şi conţinutul dreptului de dispoziţie al părţilor în procesul civil, îndepărtându-l de sensul şi funcţionalitatea lui fireşti.
Nu se poate considera nici că prin soluţiile pronunţate în cauza de faţă s-ar asigura caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare, căci ceea ce s-a discutat în prezentul proces nu a fost chestiunea (im)prescriptibilităţii acţiunii în revendicare imobiliară - imprescriptibilitate care nu a fost nicidecum negată de către instanţe ci admisibilitatea însăşi a acţiunii în revendicare de drept comun privitoare la imobile ce intră sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie, anume Legea nr. 10/2001, în sensul posibilităţii instanţei de a verifica pe fondul lor pretenţiile reclamanţilor.
Nu poate fi vorba despre o negare a dreptului de acces la justiţie, căci ceea ce instanţele au statuat a fost că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea procedurală de urmat era cea prescrisă de aceea lege, iar nu a acţiunea în revendicare de drept comun, trebuind avute în vedere, în plan procedural, prevederile cuprinse în capitolul III al legii (art. 21 şi urm.).
Impunerea prin lege a unei căi procedurale speciale în raport cu cea de drept comun nu poate avea semnificaţia unei denegări a accesului la justiţie în condiţiile în care procedura prevăzută de legea specială oferă ea însăşi suficiente garanţii pentru realizarea dreptului. Or, sub acest aspect este de văzut că după parcurgerea etapei administrative de formulare şi, apoi, de soluţionare a notificării, persoana nemulţumită de decizia (ori, după caz, dispoziţia) prin care s-a soluţionat notificarea poate face plângere împotriva acesteia la secţia civilă a tribunalului (art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001), hotărârea pronunţată de tribunal fiind supusă apelului, iar apoi recursului.
Astfel fiind, rezultă că procedura reparatorie specială oferă, în planul accesului la justiţie, garanţii suficiente, rămânând, apoi, ca statul să asigure în concret punerea în executare a dispoziţiilor (deciziilor) emise în etapa administrativă sau a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în etapa de control judiciar.
Relaţia juridică dintre legea generală şi legea specială a fost dezlegată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 în sensul că situaţiile de concurs dintre aceste legi se rezolvă conform principiului spedalia generalibus derogant, deci în favoarea legii speciale, totodată cu precizarea că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Rezultă că în pofida celor afirmate de către recurent, decizia în interesul legii nu a consacrat admisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare de drept comun în cazul imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci, cu titlu principal, prevalenta acestei legi speciale, acţiunea de drept comun rămânând a avea caracter excepţional, anume doar în cazul în care legea specială s-ar abate de la prevederile (şi interpretarea oferită lor prin hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului) Convenţiei, totodată sub condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, constituit deja în beneficiul unui terţ, sau securităţii raporturilor juridice.
Legea nr. 10/2001 se referă, fundamental, la imobile preluate abuziv, în sfera de cuprindere a acestei sintagme, aşa cum este ea evidenţiată în art. 2 al legii, fiind absorbite [art. 2 lit. i)J şi preluările făcute în temeiul Decretului nr. 223/1974. Sunt edificatoare, în acest sens, şi prevederile cuprinse la pct. 1.4 lit. B din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 adoptate prin H.G. nr. 250/2007, care fac expres vorbire despre preluările întemeiate pe Decretul nr. 223/1997, plasându-le sub incidenţa legii speciale.
Cele ce preced trimit la concluzia că în cauza de faţă nu se regăsesc circumstanţele speciale afirmate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 privitoare la admisibilitatea acţiunilor de drept comun, nevăzându-se în ce ar consta neconcordanţa dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţie ori Protocoalele adiţionale la aceasta, reclamantul nefiind titular ul unui drept recunoscut ulterior adoptării de către România a
Convenţiei şi care să se situeze sub protecţia Convenţiei şi a Protocoalelor ce-i sunt asociate, drept în raport de care Legea nr. 10/2001 să nu-i fi putut acorda o suficientă protecţie.
Este fără relevanţă în cauză şi că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că reclamantul nu ar fi urmat calea procedurală impusă de Legea nr. 10/2001, căci indiferent de iniţierea ori nu a procedurii cerute de această lege, soluţia din prezentul proces nu putea fi alta.
Aşa fiind, recursul se va respinge ca nefondat, nefiind fondate motivele de recurs. (Judecător Valentin Mitea)
| ← Succesiune. Cotitate disponibilă. Rezervă. Calcul. Donaţiuni... | Dobândirea bunurilor de către stat pe cale succesorală şi... → |
|---|
