Brevet de invenţie. Drepturile patrimoniale ale inventatorului. 1. Principii de acordare. 2. Neplata taxelor de menţinere a brevetului. Decădere. Regim juridic. B. Prescripţia dreptului material la acţiune. Termenul general. Mod de calcul.
| Comentarii |
|
Legea nr. 64/1991 republicată, art. 31 alin. (1), art. 37, art. 43 alin. (3), art. 71
H.C. nr. 499/2003, Regula 79.3 Decretul nr. 167/1958, art. 3
1. Din dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 64/1991 şi ale Regulii nr. 79.3 din
H.G. nr. 499/2003, potrivit cărora „Drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, potrivit art. 37, se stabilesc pe bază de contract şi se acor
dă în funcţie de efectele economice şi/sau sociale, rezultate în perioada de valabilitate a brevetului din exploatarea brevetului, sau în funcţie de aportul economic al invenţiei şi numai pentru perioada de exploatare a acesteia", reies în mod necesar principiile care stau la baza acordării acestor drepturi.
Astfel, unul dintre principii este acela că inventatorul, fără a se putea face o discriminare între cel salariat sau cel care nu mai este salariat al unităţii titulare a brevetului, beneficiază de drepturi patrimoniale pe perioada de valabilitate a brevetului.
Cel de-al doilea principiu este acela potrivit cu care drepturile patrimoniale se acordă numai pentru perioada de exploatare a brevetului şi aceasta independent de motivele care au determinat încetarea exploatării.
2. Validitatea brevetului este condiţionată de plata taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului, cu consecinţele prevăzute de dispoziţiile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, anume că „Neplata taxelor atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet". Pe acest temei, decăderea intervine de la data de la care titularul dreptului nu a mai achitat anuităţile prevăzute de lege, cu consecinţa că nu este aplicabilă o eventuală reglementare ulterioară de prelungire a duratei de protecţie a brevetelor, de vreme ce, la data intrării în vigoare a acesteia, brevetul nu mai era valid pe teritoriul României, exploatarea acestuia intrând în domeniul public.
Sancţiunea decăderii pentru nerespectarea normelor cu caracter fiscal se poate constata oricând în cursul procesului, pe cale principală sau incidentală, fără îndeplinirea altor condiţii.
3. Dreptul inventatorului la acordarea drepturilor băneşti cuvenite putea fi exercitat, după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, în temeiul dispoziţiilor art. 71 alin. (3), într-o durată de timp care să se situeze în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Acest termen este calculat de la data intrării în vigoare a legii sau, cel mai târziu, de la data la care brevetul a încetat să mai fie valabil, fără ca pentru perioada anterioară anului 1991 să i se poată opune titularului prescripţia dreptului material la acţiune, câtă vreme înseşi dispoziţiile anterior menţionate aveau un caracter reparator, pentru drepturi născute anterior anului de referinţă şi care nu au putut fi exercitate în raport de reglementările existente, ce excludeau plata unor asemenea drepturi, drepturile fiind considerate restante prin însăşi dispoziţiile substanţiale ale legii.
în absenţa acestor condiţii, dreptul inventatorului de a fi recompensat este considerat prescris.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 36/A din 4 octombrie 2007)
NOTA 1: Hotărârea este irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat prin decizia nr. 5699 din 14 septembrie 2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
NOTA 2: Referirile din speţă la Legea nr. 64/1991 vizează forma din anul 2002 a legii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 203/2002, republicată în M. Of. nr. 752 din 15 octombrie 2002.
în prezent, legea a fost din nou republicată, în M. Of. nr. 541 din 8 august 2007, cu o nouă renumerotare. Astfel, fostul art. 45 alin. (3) corespunde în conţinut actualului art. 43 alin. (3), fostul art. 70 - actualului art. 71, în timp ce art. 31 şi art. 37 au rămas neschimbate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. 5302 din 27 iunie 2004 reclamantul L.Ş. a chemat în judecată SNP P. Bucureşti SA şi SNP P. -Sucursala D. Craiova, solicitând obligarea în solidar a pârâtelor la plata drepturilor băneşti în cuantum de 5.838 miliarde lei ce i se cuvin în calitate de autor al invenţiei cu titlul „dispozitiv de filtrare fină, cu autocurăţire a poliacetatului de vinii", pentru care O.S.I.M. a emis brevetul de invenţie nr. 89280/30 ianuarie 1986, titular fiind SNP P. - Sucursala D. Craiova.
Prin decizia civilă nr. 1 din 11 ianuarie 2005, Curtea de Apel Craiova a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform art. 2 pct. 1 lit. b) şi d) din codul de procedură civilă şi art. 7 C. pr. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 945/2005.
Reclamantul a susţinut în motivarea cererii că titulara brevetului de invenţie, la data emiterii acestuia, a fost C.I.Î.C. Craiova, care ulterior s-a numit SC D. SA CRAIOVA, iar în anul 1999, SNP P. SA Bucureşti a cumpărat întreg patrimoniul societăţii, incluzând şi instalaţia de poliacetat de vinii care foloseşte şi în prezent dispozitivul al cărui autor este.
Reclamantul a mai susţinut că nu a fost niciodată recompensat pentru invenţia al cărei autor este, deşi dispozitivul este în continuare folosit.
La data de 30 aprilie 1984 a fost înştiinţat că în termen de un an va fi calculată eficienţa filtrului inventat, însă acest lucru nu s-a realizat. Din calculele făcute de către reclamant, rezultă că pârâta realizează un beneficiu zilnic de 36.000 kg poliacetat de vinii, astfel încât în cei 18 ani de utilizare beneficiul total estimat este de 5.838 miliarde lei.
La data de 2 iunie 2004, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (1), art. 37 alin. (2), art. 70 alin. (3) din Legea nr. 203/2002 pentru completarea şi modificarea Legii nr. 64/1991, a efectuat procedura prealabilă privind negocierea drepturilor băneşti cuvenite, cu societatea pârâtă care utilizează invenţia, respectiv SNP P. - Sucursala D. Craiova.
Prin adresa nr. 3757 din 14 iunie 2004, pârâta a refuzat negocierea, recunoscând faptul că dispozitivul de filtrare al cărei inventator este reclamantul aparţine P.A.V., care se află în patrimoniul acesteia, drepturile fiind însă prescrise.
Reclamantul a susţinut că dreptul la acţiune nu s-a prescris, întrucât potrivit art. II din Legea nr. 203/2002, acesta curge de la 3 luni de la republicarea Legii nr. 64/1991, respectiv de la 22 mai 2002.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 31 alin. (1), art. 37 alin. (2), art. 70 alin. (3) şi art. 62 din Legea nr. 203/2002 de modificare şi completare a Legii nr. 64/1991 şi art. 3 din H.G. nr. 1585 din 18 decembrie 2002.
Prin încheierea din 5 aprilie 2005, tribunalul a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, în sensul respingerii acesteia, apreciind că în cauză trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 56 din Decretul nr. 31/1954, dispoziţii în raport de care acţiunea nu este prescrisă.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate prin aceeaşi întâmpinare a fost unită cu fondul, în temeiul art. 137 alin. (2) C. pr. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 559 din 31 mai 2005 pronunţată în cauză, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată din oficiu la termenul din aceeaşi dată şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în motivare că în raport de reglementările de principiu privind limitările cu caracter general ale dreptului de exploatare exclusivă a invenţiei, potrivit cărora durata protecţiei este limitată la durata de valabilitate a brevetului de invenţie, aceasta este de 20 de ani, cu începere de la data constituirii depozitului naţional reglementar. După expirarea termenelor de protecţie, invenţiile trec în domeniul public şi pot fi folosite liber de orice persoană interesată.
în raport de data depozitului naţional reglementar, 18 ianuarie 1984, tribunalul a reţinut că la data introducerii acţiunii invenţia era trecută în domeniul public, fiind împlinită durata de protecţie de 20 de ani, astfel că reclamantul nu a putut să-şi justifice calitatea procesuală activă.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat apel reclamantul, criti-când-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Apelantul a susţinut prin motivele de apel că instanţa nu a indicat textul de lege în baza căruia s-a pronunţat, iar hotărârea este evazivă, lacunară şi contradictorie în raport cu dispoziţiile încheierii pronunţate la termenul anterior.
Instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 66 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, astfel cum a fost modificată.
Apelantul a mai susţinut că instanţa a ignorat actele depuse la dosar care atestă calitatea de inventator şi a nesocotit condiţiile promovării acţiunii, respectiv, dovada calităţii de inventator, nerecompensarea invenţiei, folosirea actuală a acesteia, condiţii care atestă calitatea sa procesuală activă.
Instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 203/2002 referitoare la existenţa unui mod provizoriu de protecţie a invenţiei, conferit de art. 33 din această lege şi a realizat un calcul greşit al duratei de valabilitate a brevetului.
Instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 203/2002 şi în mod greşit a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Apelantul a susţinut şi faptul că instanţa nu a menţionat în dispozitiv excepţiile cu privire la care s-a pronunţat la termenul anterior pronunţării hotărârii.
Instanţa nu a reţinut în dispozitiv denumirea actuală a pârâtei, SC P. SA - Sucursala Craiova.
Intimata P. SA Bucureşti, Sucursala Craiova, a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea apelului ca nefondat, din dispoziţiile art. 31 ale Legii nr. 64/1991 rezultând că în privinţa brevetului de invenţie aflat în discuţie a fost depăşită durata protecţiei de 20 de ani, cererea de chemare în judecată fiind formulată în afara acestui termen.
Brevetul de invenţie a fost înregistrat anterior anului 1991, astfel încât la acea dată erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 62/1974, conform cărora durata de protecţie a unui brevet de invenţie era de 15 ani (în cauză de la data de 18 ianuarie 1984, data de depozit şi 18 ianuarie 1999).
Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, republicată, brevetul de invenţie i-a conferit titularului său, Combinatul D., un drept exclusiv de exploatare, pe întreaga durată de protecţie a acestuia.
Pentru brevet s-au plătit de către titular taxele de menţinere în vigoare până în anul 1992, anterior preluării activelor D. de către P. SA, în anul 1999.
Prin renunţarea la protecţia invenţiei de către titular şi prin faptul că autorul invenţiei nu a formulat niciun fel de solicitare referitoare menţinerea în vigoare a invenţiei sale, aceasta a devenit liber exploatată de către terţi.
Autorul invenţiei nu a solicitat, de-a lungul întregii perioade, încheierea unui contract de licenţă.
Potrivit art. 3 din H.G. nr. 1585/2002, perioada de valabilitate a brevetului este de 20 de ani, sub condiţia plăţii taxelor de menţinere în vigoare.
Intimata nu a preluat în anul 1999 decât activele corporale şi stocurile de materiale ale SC D. SA, conform situaţiei elementelor de activ preluate prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 185 din 9 august 1999, autentificat, iar potrivit art. 71 din Legea nr. 64/1991, brevetele de invenţie sunt active necorporale.
Invenţia reclamantului nu s-a regăsit între activele preluate, deoarece nu mai era în vigoare la acea dată.
Prin încheierea din 25 mai 2006, Curtea a dispus citarea în proces a Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în vederea comunicării de către acesta, potrivit art. 66 din Legea nr. 64/1991, a datelor privitoare la brevetul aflat în discuţie în legătură cu durata de valabilitatea acestuia.
Potrivit datelor comunicate la data de 30 noiembrie 2006, brevetul a avut o durată de protecţie legală de 15 ani, potrivit art. 24 din Legea nr. 62/1974, respectiv de la 18 ianuarie 1984 până la 18 ianuarie 1999, titular al acestuia fiind C.I.Î.C. Craiova care şi-a modificat denumirea în D. SA Craiova, menţiunea acestei modificări fiind publicată în B.O.P.I. nr. 12/1993.
Taxele de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie au fost achitate în perioada 1986-1989 de către C.I.Î.C. Craiova, iar în perioada 1990-1991 de către D. SA.
La data de 1 noiembrie 2006, brevetul de invenţie era în domeniul public.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de apel formulate de reclamant şi de susţinerile intimatei, formulate prin întâmpinările depuse, Curtea reţine:
Instanţa de fond a avut a analiza, potrivit susţinerilor formulate de către intimata-pârâtă, două excepţii, respectiv cea privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care a respins-o prin încheierea din 5 aprilie 2005. Această încheiere nu conţine o motivare corespunzătoare, dispoziţiile pe temeiul cărora a fost respinsă excepţia neavând nicio legătură cu drepturile pretinse de către reclamant, patrimoniale, întemeiate pe calitatea de autor al unei invenţii.
Motivarea cuprinsă în încheiere trimite către dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 31/1954, text care reglementează capacitatea de folosinţă a persoanelor, respectiv către art. 56 din acelaşi act normativ, potrivit cărora „drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte, în măsura stabilită de lege sau de regulile de convieţuire socialistă".
Potrivit art. 37 din Legea nr. 64/1991, dreptul inventatorului la recompensă bănească pentru invenţia creată intră în categoria drepturilor patrimoniale de autor al invenţiei, astfel încât instanţa de fond a făcut o calificare greşită a acestor drepturi, considerându-le a fi de natură nepatrimonială.
Pe de altă parte, motivarea cuprinsă în sentinţă, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a fost făcută pe temeiul acelor dispoziţii ale legii privitoare la durata de protecţie legală a invenţiilor, respectiv aprecierea că în cauză a expirat durata de protecţie, limitată la durata de valabilitate a brevetului, de 20 ani cu începere de la data depozitului naţional reglementar, invenţia aparţinând domeniului public la data formulării acţiunii.
în mod evident, motivarea este contradictorie, calitatea procesuală activă fiind pusă în directă legătură cu aspecte ce ţin de momentul formulării acţiunii, deci un termen, ce se deduce a nu fi fost respectat şi, prin urmare, consecinţa juridică s-ar produce în privinţa dreptului material la acţiune, supus analizei din perspectiva prescripţiei, ca excepţie de fond, de natură să conducă la respingerea acţiunii.
în raport de această motivare contradictorie şi nefundamentată din punct de vedere juridic, Curtea apreciază că se impune analiza fiecăreia dintre excepţiile in
vocate în faţa instanţei de fond, în limitele motivelor de apel şi în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, numai după soluţionarea acestora putându-se proceda la analiza fondului drepturilor pretinse.
Astfel, în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţie de procedură a cărei analiză se impune a fi făcută cu precădere, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. pr. civ., Curtea reţine că reclamantul apelant este, potrivit certificatului de inventator nr. 89280 din 30 ianuarie 1986, autor recunoscut al invenţiei cu titlul „Dispozitiv de filtrare fină, cu autocurăţire a poliacetatului de vinii", al cărei titular a fost C.I.Î.C. Craiova.
Invenţia a fost protejată de la data depozitului naţional, 18 ianuarie 1984, sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 62/1974, în vigoare la data eliberării brevetului.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 62/1974, durata de protecţie legală a brevetului de invenţie eliberat sub imperiul acesteia a fost de 15 ani, cuprinsă deci în perioada 18 ianuarie 1984-18 ianuarie 1999.
Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 62/1974, titularul de brevet avea obligaţia achitării taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie. Aceste taxe au fost achitate în perioada 1986-1989 de către titulara brevetului de invenţie, iar în perioada 1990-1991 de către D. Craiova, societate comercială formată prin transformarea vechii C.I.Î.C., aspecte ce au fost făcute cunoscute instanţei prin relaţiile comunicate de către O.S.I.M.
Legea sub imperiul căreia a fost eliberat brevetul de invenţie nu a avut vreo dispoziţie potrivit căreia plata taxelor anuale să se fi putut face şi de către o altă persoană decât titularul brevetului.
O asemenea dispoziţie a fost introdusă prin Legea nr. 64/1991, la a cărei apariţie brevetul se afla în vigoare.
în aceste condiţii, reclamantului apelant nu i se poate nega recunoaşterea calităţii sale de autor al invenţiei, singura pe temeiul căreia a formulat acţiunea prin care a solicitat plata drepturilor băneşti corespunzătoare utilizării invenţiei de către intimată.
Calitatea procesuală activă presupune cu necesitate calitatea de autor al invenţiei, iar între autorul invenţiei, ca titular al dreptului material dedus judecăţii şi titularul acţiunii există o identitate perfectă, excepţia lipsei calităţii procesuale active fiind astfel greşit admisă de instanţă.
în fapt, instanţa de fond, astfel cum s-a arătat şi anterior, a analizat calitatea procesuală activă din perspectiva dreptului însuşi dedus judecăţii şi a condiţiilor de exerciţiu ale acestui drept.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că în mod greşit a fost respinsă de către tribunal excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 64/1991 şi ale Regulii nr. 79.3 din
H.G. nr. 499/2003, potrivit cărora „Drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, potrivit art. 37, se stabilesc pe bază de contract şi se acordă în funcţie de efectele economice şi/sau sociale, rezultate în perioada de valabilitate a brevetului din exploatarea brevetului, sau în funcţie de aportul economic al invenţiei şi numai pentru perioada de exploatare a acesteia" rezultă în mod necesar principiile care stau la baza acordării acestor drepturi.
Astfel, unul dintre principii este acela că inventatorul, fără a se putea face o discriminare între cel salariat sau cel care nu mai este salariat al unităţii titulare a brevetului, beneficiază de drepturi patrimoniale pe perioada de valabilitate a brevetului.
Cel de-al doilea principiu este acela potrivit cu care drepturile patrimoniale se acordă numai pentru perioada de exploatare a brevetului şi aceasta independent de motivele care au determinat încetarea exploatării.
în cauză, perioada de valabilitate a brevetului se întindea între data constituirii depozitului naţional reglementar - 18 ianuarie 1984, pe o durată de 15 ani, respectiv până la data de 18 ianuarie 1999.
Apelantul reclamant a susţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, astfel cum a fost modificată prin dispoziţiile Legii nr. 203/2002, ignorând cerinţa impusă de dispoziţiile tranzitorii din art. 70 din lege, potrivit cărora numai „Brevetele de invenţie (...) acordate anterior intrării în vigoare a prezentei legi şi valide pe teritoriul României au durata de protecţie prevăzută la art. 31".
La data publicării Legii nr. 203/2002, respectiv la 22 mai 2002, brevetul de invenţie în temeiul căruia reclamantul apelant a solicitat plata drepturilor patrimoniale nu mai putea fi considerat valid.
Validitatea brevetului era condiţionată, atât sub imperiul legii în baza căreia a fost emis, cât şi a Legii nr. 64/1991, de plata taxelor anuale de menţinere în vigoare a brevetului, cu consecinţele prevăzute de dispoziţiile art. 45 alin. (3) din lege în privinţa neîndeplinirii acestei obligaţii: „Neplata taxelor atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet".
Decăderea ce intervine ca sancţiune pentru acel titular ce nu înţelege să respecte normele cu caracter fiscal incluse în lege reprezintă o sancţiune a cărei constatare se poate face oricând, pe cale principală sau incidentală, cum este cea a prezentului proces, fără a fi nevoie de îndeplinirea altor condiţii.
în speţă, decăderea a intervenit încă din anul 1992, dată de la care titularul dreptului nu a mai achitat anuităţile prevăzute de lege, ceea ce conduce la concluzia că la data intrării în vigoare a Legii nr. 203/2002 brevetul nu mai era valid pe teritoriul României, exploatarea acestuia intrând în domeniul public.
Dreptul reclamantului apelant la acordarea drepturilor băneşti cuvenite pentru invenţia a cărui autor este putea fi exercitat după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, în temeiul dispoziţiilor art. 70 alin. (3), art. 66 în vechea reglementare, într-o durată de timp care să se situeze în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, calculat de la data intrării în vigoare a legii sau, cel mai târziu, de la data la care brevetul a încetat să mai fie valabil, fără ca pentru perioada anterioară anului 1991 să i se poată opune prescripţia dreptului material la acţiune, câtă vreme însăşi dispoziţiile anterior menţionate aveau un caracter reparator, pentru drepturi născute anterior anului de referinţă şi care nu au putut fi exercitate în raport de reglementările existente, ce excludeau plata unor asemenea drepturi, drepturile fiind considerate restante prin însăşi dispoziţiile substanţiale ale legii.
Chiar dacă decăderea prevăzută de lege, ca sancţiune menită să-l afecteze pe titularul dreptului la brevet, se dovedeşte că îl afectează şi pe apelant, în calitate de inventator, acest aspect nu poate fi privit independent de drepturile inventatorului, câtă vreme dispoziţiile care reglementează plata anuităţilor au fost concepute ca un mijloc de conservare a drepturilor asupra brevetului de invenţie.
Cu alte cuvinte, în măsura în care brevetul de invenţie ar mai fi fost menţinut în vigoare prin plata taxelor anuale datorate către O.S.I.M. până la momentul apariţiei Legii nr. 203/2002, abia atunci s-ar fi pus în discuţie incidenţa dispoziţiilor privitoare la o durată de protecţie de 20 de ani, durată de protecţie care, unită cu exploatarea de către intimata-pârâtă a invenţiei, i-arfi dat dreptul apelantului reclamant să solicite plata drepturilor patrimoniale corespunzătoare, în calitate de autor al invenţiei exploatate.
în absenţa acestor condiţii, dreptul reclamantului de a fi recompensat de către intimata-pârâtă este considerat prescris.
în raport de aceste considerente, Curtea va admite excepţia invocată de către intimată şi numai ca o consecinţă a admiterii acesteia va dispune admiterea apelului declarat în cauză şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca fiind prescrisă, în baza art. 3 din Decretul nr. 167/1958. (A.C.)
| ← 1. Brevet de invenţie. Acţiune în contrafacere. Expertiză de... | Difuzare prin cablu a operelor. 1. Autorizare de către autor... → |
|---|
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre Brevet de invenţie. Drepturile patrimoniale ale inventatorului. 1. Principii de acordare. 2. Neplata taxelor de menţinere a brevetului. Decădere. Regim juridic. B. Prescripţia dreptului material la acţiune. Termenul general. Mod de calcul.
