Răpire internaţională de copii. Caracter ilicit al deplasării sau neînapoierii unui copil, conform dispoziţiilor Convenţiei de la Haga. Excepţii privind cazurile de returnare a copilului
| Comentarii |
|
Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, art. 13 alin. (2)
Apreciind că reţinerea minorei a fost ilicită, în înţelesul dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, dar având în vedere că interesele copilului sunt vitale, trebuie stabilit în ce măsură returnarea la reşedinţa sa obişnuită din Turcia corespunde întrutotul intereselor sale.
Cu alte cuvinte, instanţa a stabilit în ce măsură, având în vedere că între momentul refuzului mamei de a înapoia minora în Turcia şi momentul la care tatăl minorei a declanşat procedura de returnare, sesizând Autoritatea Centrală, s-a scurs mai puţin de un an, se impune înapoierea imediată a copilului sau există vreunul din cazurile de excepţie prevăzute de art. 13 din Convenţie.
Examinarea procesului-verbal întocmit cu ocazia ascultării minorei relevă refuzul acesteia de a reveni din Turcia, obiecţia sa fiind evident legată nu numai de revenirea în ţara de reşedinţă, dar mai ales de ideea de a locui cu părintele solicitant.
Opiniile exprimate cu fermitate de minoră în faţa instanţei, denotă claritate şi coerenţă. Instanţa a apreciat de asemenea, că minora a dovedit un grad de maturitate peste vârsta sa, venind în faţa instanţei pentru a-şi susţine cauza şi convingând că opiniile sale nu sunt influenţate de mamă ori rude şi că nu pot fi ignorate.
în raport de toate acestea, tribunalul a reţinut aşadar, incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Convenţie.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 1407 din 17 septembrie 2007)
NOTĂ: Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii a fost ratificată de România prin Legea nr. 100/1992 (M. Of. nr. 243 din 30 septembrie 1992).
Prin sentinţa civilă nr. 276 A din 8 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de petentul Ministerul Justiţiei în interesul d-lui K.M. în contradictoriu cu intimata-pârâtă K.J.M. şi cu Autoritatea Tutelară din Municipiul Brăila.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că minora R.K. s-a născut la data de 26 aprilie 1993, înaintea căsătoriei părinţilor săi K.J.M., cetăţean cu dublă cetăţene română şi turcă şi K.M., cetăţean turc, filiaţia copilului fiind stabilită faţă de ambii părinţi, astfel cum rezultă din actele de stare civilă prezentate, eliberate de autorităţile turce.
Minora a dobândit cetăţenia Republicii Turcia, având domiciliul stabil pe teritoriul acestui stat, împreună cu părinţii săi, a căror căsătorie a fost încheiată la data de 6 noiembrie 1999.
La data de 16 iunie 2004, cu acordul domnului K.M., pârâta, însoţită de minoră, s-au deplasat în România, deplasarea fiind temporară, iar scopul acesteia fiind vizitarea rudelor.
în cursul şederii în România mama pârâtă a luat decizia de a nu mai reveni cu minora în Turcia şi de a promova acţiune de divorţ, despre toate 3cestea informându-l pe domnul K. M., telefonic, la circa o lună de la lata deplasării în România, astfel cum reiese din memoriul adresat de M.K. Ministerului Justiţiei din România.
Ulterior, pârâta a plecat în Spania pentru a munci, potrivit susţinerilor d-nei P.A., sora pârâtei, lăsându-i acesteia în grijă cele două fiice, R. şi H„ cea din urmă rezultată dintr-o relaţie anterioară căsătoriei cu M.K.
Potrivit referatului de anchetă socială, întocmit de Primăria municipiului Brăila sub nr. 10417 din 17 martie 2006 ca şi raportul întocmit de D.G.A.S.P.C. Brăila sub nr. 10349 din 9 mai 2006, minora, alături de sora sa, locuieşte în casa mătu-şii sale materne P.A. şi a soţului acesteia P.C., beneficiind de bune condiţii materiale, de afecţiunea mătuşii şi a unchiului şi de preocuparea lor pentru îngrijirea sănătăţii copilului, pentru educaţia şi pentru pregătirea sa colară desfăşurată nu numai în cadrul şcolii şi al familiei, dar şi prin inplicarea minorei în activităţi ex-traşcolare desfăşurate în cadrul Palatului copiilor.
Potrivit raportului întocmit de D.G.A.S.P.C. Brăila mama pârâtă, care nu intenţionează stabilirea în străinătate ci doar să muncească în vederea realizării sumei necesare achiziţionării unei locuinţe, păstrează relaţiile personale cu minora şi sora acesteia, vorbind zilnic la telefon, şi contribuie la întreţinerea lor, trimiţând bani şi pachete cu haine.
Relaţiile dintre cei doi părinţi, conform susţinerilor d-lui M.K. şi cele ale d-nei P.A. nu au fost niciodată dintre cele mai bune şi este vădit că sunt pe cale să se destrame definitiv, fiind cerut divorţul.
Este, de asemenea, evident că mama pârâtă, luând decizia separării sale de M.K., a decis totodată, fără acordul acestuia, să reţină în România copilul rezultat din relaţia lor, refuzând reîntoarcerea acestuia la reşedinţa sa obişnuită dinTurcia.
Dispoziţiile Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992 relevante în cauză sunt dispoziţiile art. 3 şi 5.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Convenţie, „deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are lor prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa imediat deplasării sau neînapoierii sale şi dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitat dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredinţarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat".
Potrivit art. 5 din Convenţie „dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale”.
De asemenea, relevant în cauză, este parag. 84 al raportului explicativ privind Convenţia de la Haga din 1980 privind răpirea de copii ce dă următoarea interpretare prevederilor art. 5 din Convenţie „(...) scopul art. 3 înlătură orice îndoială cu privire la faptul că prin Convenţie se încearcă şi protejarea dreptului privind încredinţarea exercitat împreună. Cât despre stabilirea existenţei dreptului privind încredinţarea exercitat împreună, aceasta este o chestiune care se decide de la caz la caz şi în lumina legislaţiei statului pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a copilului".
Este evident că modul în care a acţionat mama pârâtă este greşit, şi că neînapoierea copilului la reşedinţa sa obişnuită din Turcia poate fi apreciată ca ilicită câtă vreme are loc prin violarea dreptului tatălui privind încredinţarea, drept exercitat împreună de părinţii care nu au divorţat şi renăscut ca atare de art. 3 lit. b) din Convenţie, interpretarea aceasta fiind susţinut de raportul explicativ la Convenţie aşa cum s-a arătat.
Conform legii turce referitoare la tutela părinţilor, respectiv conform dispoziţiilor art. 335 „copilul minor se află în custodia părinţilor săi", iar conform dispoziţiilor art. 336, „pe durata căsătoriei părinţii exercită tutela împreună. Dacă (...) se realizează separarea, judecătorul poate transfera tutela unuia dintre soţi".
Aşadar părinţii exercită împreună şi în egală măsură dreptul privind încredinţarea, în înţelesul art. 5 din Convenţie, mama pârâtă însă, în mod indiscutabil, prin modul său greşit de a acţiona a împiedicat tatăl copilului să-şi exercite drepturile părinteşti.
Referindu-se la Hotărârea nr. 199/1997 pronunţată de Tribunalul Judeţean nr. 5 din Istanbul, prin care tutela a fost transferată tatălui, instanţa a apreciat că odată cu căsătoria părinţilor intervenită în anul 1999, această hotărâre şi-a încetat efectele, devenind incidente dispoziţiile art. 335 şi art. 336 din Legea privind tutela copilului, dispoziţiile enunţate mai sus.
Apreciind deci că reţinerea minorei a fost ilicită, în înţelesul dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, dar având în vedere că interesele copilului sunt vitale, trebuie stabilit în ce măsură returnarea la reşedinţa sa obişnuită din Turcia corespunde întrutotul intereselor sale.
Cu alte cuvinte, instanţa a stabilit în ce măsură, având în vedere că între momentul refuzului mamei de a înapoia minora în Turcia şi momentul la care tatăl minorei a declanşat procedura de returnare, sesizând Autoritatea Centrală, s-a scurs mai puţin de un an, se impune înapoierea imediată a copilului sau există vreunul din cazurile de excepţie prevăzute de art. 13 din Convenţie.
Examinarea procesului verbal întocmit cu ocazia ascultării minorei relevă refuzul acesteia de a reveni din Turcia, obiecţia sa fiind evident legată nu numai de revenirea în ţara de reşedinţă, dar mai ales de ideea de a locui cu părintele solicitant.
Opiniile exprimate cu fermitate de minoră în faţa instanţei, denotă claritate şi coerenţă.
Deşi a afirmat că îşi iubeşte şi tatăl „nu vrea" să se întoarcă în Turcia, decât „la sora mamei" (stabilită şi ea în Turcia).
Instanţa a apreciat de asemenea, că minora a dovedit un grad de maturitate peste vârsta sa, venind în faţa instanţei pentru a-şi susţine cauza şi convingând că opiniile sale nu sunt influenţate de mamă ori rude şi că nu pot fi ignorate.
în raport de toate acestea, tribunalul a reţinut aşadar, incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. 2 din Convenţie.
Desigur nu pot fi ignorate, pe lângă refuzul minorei, factor determinant în luarea deciziei de către instanţă, nici faptul că părintele solicitant a iniţiat procedurile de înapoiere a minorei la cca. 9 luni de la momentul la care a fost informat asupra refuzului mamei de a mai reveni în Turcia şi de a înapoia minora în ţara de reşedinţă şi nici faptul că, în cei aproape 2 ani de la plecarea copilului din Turcia, părintele solicitant nu l-a vizitat niciodată, păstrând relaţiile cu acestea doar telefonic, dialogul nefiind întotdeauna unul adecvat relaţiilor părinte - copii.
Şi nu în ultimul rând, se va avea în vedere că minora s-a integrat în noul său mediu, bucurându-se de o atenţie deosebită şi sprijin în familia mătuşii materne dar şi al profesorilor săi, în acest sens fiind nu numai susţinerile minorei, sar şi concluziile Autorităţii Tutelare şi Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Brăila şi chiar rezultatele copilului la învăţătură.
Susţinerile părintelui solicitant, referitoare la familia P. nu vor putea fi reţinute, atâta timp cât nu s-au făcut dovezi în acest sens, dimpotrivă, concluziile Autorităţii Tutelare de pe lângă Primăria Brăila şi concluziile D.G.A.S.P.C. Brăila sunt în sensul că familia P. oferă condiţii materiale dar şi garanţii morale, suplinind cu succes lipsa părinţilor şi oferind stabilitate şi continuitate în reperele ce vizează formarea personalităţii minorei.
Nu este deloc de neglijat nici faptul că minora se află în România alături de sora sa H. de care este puternic ataşată.
împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Ministerul Justiţiei.
în esenţă, a motivat conform art. 304 pct. 9 C. pr. civ., că greşit instanţa de fond nu a reţinut că sunt întrunite cerinţele Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii şi că se impune returnarea urgentă a minorei R.K. la reşedinţa sa din Turcia conform art. 11 din Legea nr. 369/2004 (motivele de recurs fiind laborios dezvoltate sub acest aspect).
Recursul este nefondat.
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, în cauză nu-şi găsesc aplicarea art. 3 din Convenţia de la Haga, referitoare la răpirea de copii, fiind reţinut, din amplul probatoriu aflat la dosar, că minora R.K. născută la 26 aprilie 1993 (din părinţi cu dublă cetăţenie, turcă şi română) cu acordul tatălui s-a deplasat în România la 16 iunie 2004, iar minora s-a ataşat de rudele din România şi nu mai vrea să revină în Turcia.
Fiind în interesul copilului, faţă de ataşamentul, de faptul că familia minorei din România îi oferă toate condiţiile şi că aceasta nu a fost răpită, ci nu voieşte să revină la tată şi sora acestuia, în speţă fiind aplicabile art. 13 alin. (2) din Convenţie se reţine că motivele de recurs nu sunt întemeiate.
Ca atare, corect a reţinut instanţa de fond situaţia de fapt şi a făcut o corectă aplicare a textelor legale la situaţia de fapt reţinută, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. pr. civ., sentinţa fiind legală şi temeinică.
Motivele de recurs fiind neîntemeiate (aşa cum sunt formulate în scris) potrivit art. 312 C. pr. civ. recursul va fi respins ca nefondat. (T.C.)
| ← Răpire internaţională copil. Caracterul ilicit al deplasării... | Brevet de invenţie. Acţiune în anulare. Asigurarea... → |
|---|
