Răpire internaţională copil. Caracterul ilicit al deplasării unui copil de către unul din titulari încredinţării comune, fără consimţământul celuilalt. Nepunerea în discuţie a dreptului de încredinţare a minorului unuia dintre părinţi

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Convenţia de la Haga deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale, iar potrivit art. 5 din Convenţie dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale. Astfel, legea germană recunoaşte tatălui drepturi care sunt protejate în mod expres de Convenţie şi care dau conţinut dreptului privind încredinţarea, reglementat de art. 3 din Convenţie. Potrivit art. 3 alin. (2) din Convenţie, „dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat".

Deplasarea unui copil de către unul din titularii încredinţării comune, fără consimţământul celuilalt titular este ilicită întrucât această acţiune ignoră drepturile celuilalt părinte, întrerupând exercitarea lor normală. Procedura stabilită de Convenţie nu urmăreşte să stabilească cui va aparţine în viitor încredinţarea copilului, nici dacă este necesară modificarea unei hotărâri de încredinţare comună dată pe baza datelor care au fost alterate, ci încearcă să evite ca o hotărâre ulterioară în această privinţă să poată fi influenţată de o schimbare a circumstanţelor unilateral de una din părţi. Dacă se constată că deplasarea sau reţinerea într-un stat contractant s-a făcut în mod ilicit, instanţa de judecată trebuie să dea eficienţă mecanismului de returnare sumară reglementat de aceasta, care nu pune în niciun fel în discuţie dreptul privind încredinţarea minorului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea copilului în mediul său obişnuit de viaţă.

(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,

decizia nr. 1615 din 10 octombrie 2007)

NOTĂ: Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii a fost ratificată de România prin Legea nr. 100/1992 (M. Of. nr. 243 din 30 septembrie 1992).

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă sub nr. 44091/3/2006 la data de 29 decembrie 2006, Ministerul Justiţiei, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, în numele reclamantului H.G., a chemat în judecată pe pârâta H.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună înapoierea minorului Y.H. la reşedinţa obişnuită din R.F Germania, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 din Convenţia de la Haga, precum şi, fată de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 369/2004, să se fixeze în cuprinsul hotărârii un termen pentru executarea obligaţiei de înapoierea, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile cuprinsă între

5 milioane şi 25 de milioane de lei, în favoarea Statului Român.

în fapt, în motivarea cererii, se arată că cetăţeanul german H.G. a sesizat Autoritatea Centrală din R.F Germania cu soluţionarea cererii privind înapoierea de pe teritoriul României a minorului Y.H., ulterior, la data de 29 septembrie 2006, Ministerul Justiţiei din România fiind sesizat cu această cerere, întrucât în prezent minorul locuieşte în Timişoara, str. P. nr. 4 judeţulTimiş, că părinţii minorului s-au căsătorit la data de 27 ianuarie 2003, la Homberg/Etze, Germania, iar în prezent aceştia sunt divorţaţi, că, având în vedere că nu a fost pronunţată nicio hotărâre cu privire la încredinţarea acestuia, părinţii, potrivit art. 1626 şi 1627 din Codul civil german, au custodie comună, că la data de 7 august 2006, mama s-a deplasat împreună cu copilul în România, că din adresa nr. 84472/SLdin data de 26 octombrie 2006 a Ministerului Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Investigaţii Criminale, rezultă că în prezent minorul locuieşte împreună cu mama sa la bunica maternă, J.M., Timişoara, str. P. nr. 4, judeţul Timiş, că la data de 10 noiembrie 2006, Ministerul Justiţiei a transmis pârâtei o scrisoare de conciliere, la care nu a primit nici un răspuns din partea acesteia din urmă, că, faţă de situaţia expusă, sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Convenţia de la Haga, deplasarea şi reţinerea minorului Y.H. de către mama sa, pe teritoriul României, fiind ilicită, că în speţă, întrucât minorul se află în România împotriva voinţei explicite a tatălui său, care are drept de custodie comun de creşterea şi educarea, este îndeplinită cerinţa prevăzută la art. 3 din Convenţia de la Haga.

S-au invocat de către reclamant prevederile art. 14 din Legea nr. 272/2004, potrivit căruia copilului are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Nici un părinte nu are dreptul să împiedice relaţiile personale ale copilului cu celălalt părinte, să îl priveze pe acesta de viaţa de familie, afară de cazul în care există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltare fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului. în cazul de faţă nu se poate reţine existenţa unor astfel de motive, iar neînţelegerile dintre părinţi, indiferent de ce natură sunt, nu trebuie să afecteze relaţiile fireşti dintre tată şi fiul său şi nu pot îngrădi dreptul tatălui de a avea legături personale cu acesta ori de a veghea la bunăstarea şi dezvoltarea sa. Din acest motiv, până în momentul în care o instanţă sau o altă autoritate competentă se va pronunţa asupra fondului privind încredinţarea, minorului trebuie să se reîntoarcă la reşedinţa sa obişnuită, neexistând nici un temei legal în virtutea căruia să fie privat de exercitarea drepturilor părinteşti.

Pârâta H.E., la data de 13 februarie 2007, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii, în principal, ca inadmisibilă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 3, 8 şi 12 din Convenţia de la Haga, iar în subsidiar, ca nefondată.

în motivarea întâmpinării, se arată de către aceasta că în urma desfacerii căsătoriei dintre părţi, prin sentinţa civilă pronunţată în dosarul nr. 55F1114/05 S din 4 iulie 2006 de către Judecătoria Melsungen - Germania şi recunoscută în ţară conform sentinţei civile nr. 2310/PI din 13 septembrie 2006, copilul a rămas în grija sa, fostul soţ având reglementat un drept de vizită, aşa cum rezultă din convenţia încheiată în şedinţa nepublică a Judecătoriei Melsungen nr. 54F/06 UG din 6 aprilie 2006, că acest drept de vizită dobândit juridic, pe care reclamantul nici nu şi l-a exercitat efectiv, face ca astfel cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din Convenţie, să fie inadmisibilă, că în cauza de fată nu-şi găseşte aplicabilitate Convenţia de la Haga, nefiind întrunite cerinţele art.

3 din aceasta, întrucât deplasarea minorului nu are caracter ilicit, în înţelesul dat acestei noţiuni de către convenţie, în fapt din august 2004, minorul locuind separat de tată, aceasta fiind doar vizitat de către el, că încă de la începutul anului

2006, a discutat cu tatăl minorului şi i-a făcut cunoscut faptul că îi este foarte greu să se descurce financiar pe teritoriul statului german, de aceea l-a anunţat pe fostul soţ că va fi nevoită să se întoarcă în România, aici având posibilităţi să-i ofere minorului condiţii de trai mai bune, că dreptul de vizită, aşa cum a fost el stabilit prin sentinţa nr. 54F 97/06 UG a Judecătoriei Melsungen, nu l-a respectat, acest lucru rezultând din înscrisul depus la dosar respectiv la data de 14 septembrie 2006, în actul menţionat arătându-se că tatăl nu a venit să-l ia pe copil de la mamă aşa cum era stabilit de către instanţa de judecată, iar ulterior îl aducea pe acesta mai devreme decât era stabilit, fără nicio justificare, că astfel, minorul se află în situaţia tip, aşa cum o reglementează Convenţia, minorul nu riscă să-şi piardă brusc echilibrul, suferind vreun traumatism, prin separarea de tată şi a crescut şi a locuit împreună cu mama, şi exclusiv cu aceasta din august 2004, neputându-se reţine o deplasarea ilegală a acestuia din statul german, că în scurtele perioade de timp în care s-a aflat în prezenta tatălui său, minorul a avut un comportament reticent faţă de acesta şi noua lui familie, fiind reţinut şi necomunicativ.

Pentru dovedirea cererii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, iar pârâta proba cu înscrisuri, ancheta socială la domiciliul minorului, un raport psihologic al minorului şi proba cu 2 martori, probe ce au fost încuviinţate în parte de către instanţă, cu motivarea cuprinsă în încheierea de şedinţă de la data de 13 martie 2007; a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei proba cu ancheta socială solicitată de pârâtă.

La termenul din 24 aprilie 2007, au fost audiaţi martorii U.B.M.L. şi V.G.Z.H.M., sub prestare de jurământ, traducerea fiind asigurată de R.C., interpret de limbă germană, declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

La acelaşi termen a fost audiat minorul Y.H., în prezenţa psihologului C.M. S.

Prin sentinţa civilă nr. 916 din 21 iunie 2007 a Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.

în motivarea sentinţei s-a reţinut că minorul Y.H. s-a născut la data de 27 ianuarie

2003 la Homberg/Etze, Germania, din căsătoria lui H.G., cetăţean german, cu pârâta H.E., căsătorie încheiată la data de 8 octombrie 1993 în Borken, Hessen, R.F. Germania, prin sentinţa nr. 55 F 1114/05S din 4 iulie 2006 pronunţată de Judecătoria de primă instanţă Melsungen, a fost declarată dizolvată căsătoria părinţilor şi s-a stabilit obligaţia reclamantului de a plăti o pensie în favoarea pârâtei, constatându-se că nu au fost depuse cereri de obţinere a custodiei cu privire la minorul rezultat din căsătorie, că prin decizia din şedinţa nepublică a Judecătoriei Melsungen din 6 aprilie 2006, s-a luat act de convenţia pârâţilor referitoare la dreptul de vizitare a minorului, prin acest act, părinţii arătând că sunt de acord ca dreptul cuprinzător al reclamantului referitor la fiul lor Y. să se extindă şi asupra înnoptării şi s-au stabilit modalităţile practice de exercitare a dreptului de vizitare.

Din administrarea probei cu martorii U.B.M.L. şi V.G.Z.H.M., cetăţeni germani, instanţa a reţinut că în urma separării soţilor, copilul a fost încredinţat mamei, tatăl având un drept de vizită, că mama s-a deplasat în România împreună cu minorul fără a-l anunţa pe tatăl copilului, că tatăl a aflat despre deplasarea în România a celor doi, după venirea în ţară a acestora, faptul fiindu-i adus la cunoştinţă de către pârâtă, nereţinându-se ca fiind reale aspectele legate de faptul că reclamantul era consumator de băuturi alcoolice, ca un factor de natură să agraveze situaţia reclamantului, deoarece nu s-a dovedit că acest comportament al reclamantului ar fi fost suficient de grav pentru a afecta dezvoltarea minorului sau ca acest comportament ar ieşi din limitele normalităţii.

De asemenea, tribunalul a avut în vedere şi declaraţia minorului, dată în fata instanţei de judecată, la data de 24 aprilie 2007, acesta arătând că are 4 ani şi locuieşte cu N., bunica sa cu care vrea să stea în continuare; că merge la grădiniţă unde învaţă să fie cuminte şi atent; stă cu bunica de foarte mulţi ani; pe mama sa o vede în fiecare zi, iar tatăl său este rău, pentru că vrea să-l ducă în Germania; el a fost în Germania înainte de a sta cu bunica; că nu vrea să stea cu tatăl său şi nici să se întoarcă în Germania, cu menţiunea că, având în vedere cele reţinute de doctrina juridică referitoare la valoarea declaraţiei minorului, este evident că declaraţia unui copil de 4 ani nu poate avea o valoare juridică certă, reţinându-se ca fiind reală afirmaţia minorului în sensul că s-a adaptat vieţii din România şi că este perfect integrat şi îngrijit.

Tribunalul a reţinut că, din interpretarea art. 3 din Convenţie, rezultă că trebuie să se lămurească împrejurarea dacă reclamantul deţinea sau nu un drept de încredinţare asupra minorului la momentul deplasării acestuia în România, iar din conţinutul deciziei din şedinţa nepublică a Judecătoriei Melsungen din

6 aprilie 2006, prin care s-a luat act de convenţia părţilor referitoare la dreptul de vizitare a minorului, reiese foarte clar că reclamantul nu avea un drept de încredinţare stabilit printr-o decizie a unei autorităţi judiciare sau administrative, ci doar un drept de vizitare. în ceea ce priveşte exercitarea în fapt a încredinţării copilului, din conţinutul aceleiaşi decizii rezultă că pârâta era cea care exercita în fapt atribuţiile părinteşti decurgând din încredinţare. Art. 13 din Convenţie recunoaşte că autorităţile judiciare sau administrative ale statului solicitat nu sunt obligate să ordone înapoierea dacă solicitantul nu exercită efectiv, înainte de deplasarea pretins ilicită, dreptul privind încredinţarea pe care îl invocă în prezent, sau dacă şi-a dat acordul ulterior acţiunii pe care o atacă acum, iar alin. (1) lit. b) şi (2) ale aceluiaşi articol 13 reţin excepţii care se referă la luarea în considerare a interesului copilului.

Tribunalul a reţinut că deplasarea minorului în România de către mamă, s-a făcut prin încălcarea dreptului de vizită al tatălui, drept atribuit de lege, dar Convenţia de la Haga, stabileşte anumite situaţii în care, prin excepţie, autoritatea juridică sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, chiar în cazul în care constată că un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit, în înţelesul art. 3 din Convenţie, aceste excepţii fiind reglementate de art. 13 din Convenţie, iar tribunalul a constatat că în cauză îşi găseşte aplicabilitatea situaţia de excepţie reglementată de lit. a) a art. 13 din Convenţie.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut şi concluziile raportului de constatare privind situaţia copilului Y.H. întocmit de către Complexul de Servicii Specializate în Regim de Urgenţă din cadrul Consiliului Judeţean Timiş, prin care se propune închiderea cazului pe considerentul că între mamă şi copil există o legătură de afectivitate, condiţiile de locuit corespund necesităţilor copilului, H.E. asumându-şi răspunderea pentru creşterea, îngrijirea şi educarea copilului şi ale raportului de anchetă socială privind pe minorul Y.H. întocmit de către Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara, din care reiese că din cauza faptului că mama stătea cu chirie şi plătea foarte mult, s-a decis să revină în România la bunica maternă şi să se angajeze, anunţându-l pe tatăl copilului după câteva zile de la sosire printr-un mesaj telefonic şi printr-o scrisoare de recomandare, după cum declară aceasta, de când au venit în România, tatăl nu a sunat minorul decât o singură dată, mama a reuşit să se angajeze şi declară că se descurcă mult mai bine cu banii, fiind ajutată şi de mama sa şi că nu are intenţia să-l împiedice pe tată să-şi vadă fiul, însă doreşte să rămână în ţară.

împotriva sentinţei civile menţionate anterior a declarat recurs reclamantul.

în motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 1 C. pr. civ., întrucât potrivit art. 5 din Convenţie dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi îndeosebi, acela de a hotărî asupra tocului reşedinţei sale; potrivit Raportului Perez-Vera, în optica adoptată de Convenţie, deplasarea unui copil de către unul din titularii încredinţării comune, fără consimţământul celuilalt titular este de asemenea ilicită; acest caracter ilicit ar proveni, în caz în speţă, nu dintr-o acţiune contrară legii, ci din faptul că o asemenea acţiune ar ignora drepturile celuilalt părinte, de asemenea protejat de lege şi ar fi întrerupt exercitarea lor normală; adevărata natură a Convenţiei apare mai clar în aceste situaţii, ea neurmărind să stabilească cui va aparţine în viitor încredinţarea copilului, nici dacă s-ar dovedi necesară modificarea unei hotărâri de încredinţare comună dată pe baza datelor care au fost alterate, ci ea încercând să evite ca o hotărâre ulterioară în această privinţă să poată fi influenţată de o schimbare a circumstanţelor unilateral de una din părţi; pentru a şti când există o încredinţare comună, chestiunea trebuie să fie determinabilă în fiecare caz în lumina dreptului statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului.

Recurentul a mai arătat că din interpretarea paragrafului 1626 (1) din Titlul 5 al Codului civil german, rezultă că legea germană recunoaşte ambilor părinţi dreptul de a decide cu privire la aspectele importante ce privesc dezvoltarea copilului, printre aceste aspecte numărându-se, în mod firesc, şi cel referitor la luarea unei hotărâri de stabilire a reşedinţei copilului într-un alt stat, că fiecare părinte are responsabilităţi şi dreptul în ceea ce priveşte educaţia, instrucţia şi normala dezvoltare a copilului, nefiind permis ca unul dintre aceştia să împiedice relaţia cu celălalt părinte ori să îngrădească copilului dreptul ca celălalt părinte să contribuie la dezvoltarea şi bunăstarea sa, iar ca urmare concluzia este în sensul că legea germană recunoaşte tatălui drepturi care sunt protejate în mod expres de Convenţie şi care dau conţinut dreptului privind încredinţarea, reglementată de art. 3 din Convenţie.

Recurentul a arătat în continuare că în speţă, deşi părinţii minorului sunt divorţaţi, nu s-a pronunţat nicio hotărâre care să încredinţeze copilul către intimată, astfel încât deplasarea acestuia fără consimţământul tatălui este o încălcare a drepturilor sale privind încredinţarea, deoarece tatăl nu şi-a pierdut statutul de tutore al minorului şi are dreptul la existenta unor întâlniri şi dreptul de a stabili locul de reşedinţă al acestuia, că potrivit alin. (3) parag. 1626 (1) din titlul 5 al Codului civil german: „în scopul binelui copilului există şi regula ca el să aibă acces la ambii părinţi", fiind de subliniat faptul că niciunul dintre părinţi nu este cu nimic mai îndreptăţit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privinţa copilului că, în concluzie, din interpretarea acestor texte rezultă, în mod neîndoielnic, că luarea unei hotărâri de stabilire a domiciliului minorului într-un alt stat, fiind o decizie ce afectează într-un mod dramatic viata unui copil, reclamă în mod esenţial existenta acordului tatălui.

Recurentul a mai menţionat că, referitor la aspectul exercitării efective a dreptului de încredinţare de către tată, potrivit argumentelor reţinute prin raportul explicativ Perez-Vera „(:..) se poate concluziona că există exercitare efectivă a dreptului privind încredinţarea când titularul ei se ocupă de îngrijirea persoanei copilului, chiar dacă din motive plauzibile (...) în fiecare caz concret, copilul şi persoana căreia i-a fost încredinţat nu locuiesc împreună", că în acord cu scopul şi obiectivele Convenţiei de la Haga din 1980, atunci când se constată că deplasarea sau reţinerea într-un stat contractant s-a făcut în mod ilicit, instanţa de judecată trebuie să dea eficientă mecanismului de returnare sumară reglementat de aceasta, care nu pune în niciun fel în discuţie dreptul privind încredinţarea minorului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea copilului în mediul său obişnuit de viată, că nu este în interesul copilului faptul că nu poate relaţiona cu tatăl său din cauza comportamentului mamei şi că acesta nu poate contribui la formarea şi bunăstarea sa, ceea ce nu poate decât să afecteze stabilitatea din viata copilului.

Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat întrucât hotărârea de fond nu este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, prima instanţă statuând în mod corect că acţiunea de faţă nu poate fi admisă şi că, tatăl minorului Y. are consfinţit doar un drept de vizită, pe care însă nu şi-l exercita astfel cum era el stabilit în cuprinsul hotărârii în şedinţa nepublică a Judecătoriei Melsungen - Germania din 6 aprilie 2006 cu nr. 54 F 97/2006 UG; aşa cum indică Raportul explicativ Perez-Vera, cade în sarcina fiecărui judecător „potrivit circumstanţelor care există în fiecare caz în speţă" să stabilească dacă dispune sau nu înapoierea copilului, iar în speţă s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor excepţiei prevăzute de art. 13 din Convenţia de la Haga, prevedere avută în vedere de tribunal, care a apreciat corect că interesul superior al minorului este să rămână cu mama sa; soluţia primei instanţe este judicioasă, neputându-se dispune înapoierea minorului Y. în Germania, acolo unde nu a locuit cu tatăl său, nu a fost obişnuit cu acesta şi acolo unde minorul nu a avut o reşedinţă obişnuită, în înţelesul pe care Convenţia îl dă acestei noţiuni.

Intimata - pârâtă a mai arătat că minorul Y.H. nu se află în situaţia tip, aşa cum este ea reglementată de Convenţia de la Haga, copilul urmând să sufere un traumatism şi riscând să-şi piardă orice echilibru prin înapoierea sa pe teritoriul statului german, că în România există garanţii de stabilitate pentru minor, care lipseau pe teritoriul statului străin şi că, fără putinţă de tăgadă, există un risc grav ca înapoierea în Germania să expună acest copil unei situaţii intolerabile, creând pericol atât pentru dezvoltarea fizică, cât, mai ales, pentru cea psihică a minorului şi neservind în nici un mod interesului superior al acestuia, prezent ori viitor.

Analizând actele şi lucrările dosarului Curtea, prin raportare la motivele de recurs şi apărările intimatei, a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Tribunalul a reţinut în mod greşit că pârâta are drept de încredinţare, iar reclamantul doar un drept de vizită. în realitate, aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârii din şedinţa nepublică a Judecătoriei Melsungen - Germania de la

4 iulie 2006 cu nr. 55 F 1114/05 S, părţile au declarat că doresc să exercite în comun drepturile de tutelă asupra copilului („să împartă" drepturile de tutelă), acesta fiind şi motivul pentru care instanţa germană nu a atribuit dreptul de încredinţare unuia sau altuia dintre părinţi. Or, potrivit paragrafului 1626(1) din Titlul 5 al Codului civil german, ambilor părinţi li se recunoaşte dreptul de a decide cu privire la aspectele importante ce privesc dezvoltarea copilului, printre acestea aflându-se şi cel referitor la luarea unei hotărâri de stabilire a reşedinţei copilului într-un alt stat, fiecare părinte are responsabilităţi şi drepturi referitor la educaţia, instrucţia şi normala dezvoltare a copilului, nefiind permis ca unul dintre aceştia să împiedice relaţia cu celălalt părinte ori să îngrădească copilului dreptul ca celălalt părinte să contribuie la dezvoltarea şi bunăstarea sa. Potrivit alin. (3) parag. 1626 (1) din titlul 5 al Codului civil german: „în scopul binelui copilului există şi regula ca el să aibă acces la ambii părinţi”. Astfel, niciunul dintre părinţi nu este cu nimic mai îndreptăţit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privinţa copilului, iar luarea unei hotărâri de stabilire a domiciliului minorului într-un alt stat, afectând categoric viata unui copil, reclamă în mod esenţial existenta acordului celuilalt părinte.

Deplasarea unui copil de către unul din titularii încredinţării comune, fără consimţământul celuilalt titular este ilicită întrucât această acţiune ignoră drepturile celuilalt părinte, întrerupând exercitarea lor normală. Procedura stabilită de Convenţie nu urmăreşte să stabilească cui va aparţine în viitor încredinţarea copilului, nici dacă este necesară modificarea unei hotărâri de încredinţare comună dată pe baza datelor care au fost alterate, ci încearcă să evite ca o hotărâre ulterioară în această privinţă să poată fi influenţată de o schimbare a circumstanţelor unilateral de una din părţi. Dacă se constată că deplasarea sau reţinerea într-un stat contractant s-a făcut în mod ilicit, instanţa de judecată trebuie să dea eficientă mecanismului de returnare sumară reglementat de aceasta, care nu pune în niciun fel în discuţie dreptul privind încredinţarea minorului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea copilului în mediul său obişnuit de viată.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. b) din Convenţie şi anume „dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit", Curtea a constatat că potrivit argumentelor reţinute prin raportul explicativ Perez-Vera: „(...) se poate concluziona că există exercitare efectivă a dreptului privind încredinţarea când titularul ei se ocupă de îngrijirea persoanei copilului, chiar dacă din motive plauzibile (...) în fiecare caz concret, copilul şi persoana căreia i-a fost încredinţat nu locuiesc împreună". Or, în speţă, copilul locuia împreună cu mama sa din cauza faptului că părinţii erau despărţiţi, dar preocuparea tatălui de a păstra relaţiile cu copilul, de a contribui la creşterea şi dezvoltarea sa rezultă şi demersurile repetate de a-şi exercita dreptul de a interacţiona cu copilul, din cuprinsul hotărârii din şedinţă nepublică a Judecătoriei Melsungen - Germania de la 6 aprilie 2006 cu nr. 54 F 97/2006 UG, rezultând că în ultimul an întâlnirile au avut loc regulat din două în două sfârşituri de săptămână, acesta fiind un argument de extindere la drepturi de petrecere a nopţii.

Astfel, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile de excepţie prevăzute de art. 13 când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, întrucât persoana care se împotriveşte înapoierii sale, pârâta în cauză, nu a dovedit că tatăl nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori a consimţit ulterior acestei deplasări sau neînapoieri, din înscrisurile aflate la dosar rezultând preocuparea tatălui de a se implica în creşterea copilului şi în menţinerea relaţiilor cu acesta, şi nici că ar exista un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă, prima instanţă reţinând chiar din probele administrate că nu s-a dovedit că modul de a se comporta al reclamantului ar fi fost suficient de grav pentru a afecta dezvoltarea minorului sau că acest comportament ar ieşi din limitele normalităţii.

De asemenea nu sunt îndeplinite condiţiile art. 13 alin. (2) din Convenţie, minorul neatingând o vârstă sau o maturitate care ar face necesar să se ţină seama de opinia sa.

în consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 3041 C. pr. civ., Curtea va admite recursul, va modifica în tot sentinţa atacată, va admite cererea, va dispune înapoierea minorului Y.H. în Germania, în termen de 40 de zile de la data prezentei hotărâri sub sancţiunea plăţii unei amenzi civile de 1000 lei, în favoarea Statului Român, în sarcina intimatei, în temeiul art. 11 din Legea nr. 369/2004. (T.C.)

← Minori. Stabilire program vizitare. Principiul interesului...		Răpire internaţională de copii. Caracter ilicit al... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Răpire internaţională copil. Caracterul ilicit al deplasării unui copil de către unul din titulari încredinţării comune, fără consimţământul celuilalt. Nepunerea în discuţie a dreptului de încredinţare a minorului unuia dintre părinţi