Cerere de recunoaştere în România a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie de divorţ. într-un alt stat membru. Condiţii
| Comentarii |
|
- Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003: art. 21, art. 22, art. 37
începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, regulamentele comunitare sunt actele normative direct aplicabile, fără a fi necesară o normă de transpunere a lor în dreptul intern. Normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti sunt cele cuprinse în Regidamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003.
(Decizia nr. 2809/R din 4 decembrie 2009, nepublicată)
1. Sesizarea instanţei. Prin cererea înregistrată în data de 10 august 2009, pe rolul Tribunalului Cluj, petenta M.R. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri de recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei de divorţ nr. 361/09 din 19 mai 2009, dată de Judecătoria de Primă Instanţă nr. 16 din Malaga, Spania, în dosar nr. 505/08, cu privire la divorţul dintre R. L.şi C. V.
2. Judecata în primă instanţă. Prin sentinţa civilă nr. 492 din 13 august 2009, Tribunalul Cluj a admis cererea şi a hotărât recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei de divorţ nr. 361/09 din 19 mai 2009 a Judecătoriei de Primă Instanţă nr. 16 din Malaga, Spania.
3. Declaraţia de apel. Prim memoriul înregistrat la data de 1 septembrie 2009, O.
C. a declarat apel, susţinând că hotărârea de divorţ nu i-a fost comunicată, nu este definitivă şi, prin urmare, nu poate face obiectul unei recunoaşteri pe teritoriul României.
în acelaşi context, afirmă apelantul, sentinţa ataşată este vădit nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 167 alin. 1 lit. a), art. 17 alin. 1 lit. b), c), d) şi a dispoziţiilor art. 172 alin. 2 din Legea nr. 105/1992. Totodată, este afirmată şi încălcarea dispoziţiilor art. 105 pct. 2 C. pr. civ.
4. Judecata în recurs. în şedinţa publică din 4 decembrie 2009, Curtea a procedat la recalificarea juridică a căii de atac cu soluţionarea căreia a fost investită, apreciind că este vorba de un recurs, iar nu de un apel, hotărârea de prima instanţă fiind susceptibilă de atac exclusiv cu recurs, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 2, subsumat art. I3 din O.U.G. nr. 119/2006, aprobată prin Legea nr. 191 din 19 iunie 2007.
Apreciind asupra recursului din perspectiva art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. pr. civ., Curtea constată că acesta este nefondat.
Astfel, potrivit art. I din O.U.G. nr. 119 din 21 decembrie 2006, privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, aprobată cu unele completări prin Legea nr. 191 din 19 iunie 2007 (M.Of. nr. 425 din 26 iunie 2007), Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene se abrogă.
Aşa fiind, de la data aderării României la Uniunea Europeană, regulamentele comunitare sunt actele normative direct aplicabile, fără a fi necesară o normă de transpunere a lor în dreptul intern, potrivit art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunităţii Europene.
Normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003.
în preambulul Regulamentului, alin. 21, se statuează cu valoare de principiu că recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un stat membru ar trebui să se bazeze pe principiul încrederii reciproce, iar motivele de refuz al recunoaşterii ar trebui reduse la minimul necesar.
în acest sens, potrivit art. 21 alin. 1 al Regulamentului, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară să se recurgă la vreo procedură.
Cu toate acestea, orice parte interesată poate solicita pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere sau de refuz al recunoaşterii hotărârii dată în alt stat membru, fără a se aduce atingere forţei executorii a unor hotărâri judecătoreşti privind dreptul de vizită sau prin care se dispune înapoierea copilului.
Cererea de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei poate fi respinsă numai pentru unul din motivele expres şi limitativ menţionate în art. 22 lit. a)-d) din Regulament.
Potrivit art. 22 lit. b), o hotărâre judecătorească pronunţată în materie de divorţ nu se recunoaşte în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a prezentat şi astfel încât acesta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc.
Secţiunea 3 din Regulament reglementează condiţiile recunoaşterii, sub aspect probator, stipulând în cuprinsul art. 37 obligaţia părţii care solicită sau contestă recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti de a depune următoarele acte:
a) o copie a hotărârii, care să întrunească toate condiţiile necesare în vederea stabilirii autenticităţii sale;
b) un certificat privind hotărârile judecătoreşti în materie matrimonială, eliberat de instanţa judecătorească sau de autoritatea competentă din statul membru de origine, conform modului prezentat în anexa I la Regulament;
c) în cazul în care este vorba de o hotărâre în lipsă, originalul sau copia certificată a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost notificat sau comunicat părţii care nu s-a prezentat sau orice document care arată că pârâtul a acceptat hotărârea în mod neechivoc.
Principiul încrederii reciproce fiind acela care guvernează recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un stat membru, prin art. 38 alin. 1 se conferă instanţei dreptul de a accepta, cu aceeaşi valoare probatorie, documente echivalente certificatului ori celor menţionate pentru ipoteza unei hotărâri pronunţate în lipsă sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informaţii, poate să renunţe la prezentarea lor.
în cauză, petenta a solicitat recunoaşterea în România a unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în materie de divorţ într-un alt stat membru, şi anume în Spania.
Au fost depuse la dosar: o copie legalizată a sentinţei nr. 361/19 mai 2009, pronunţată de Judecătoria de Primă Instanţă numărul 16 din Malaga, în procedura de divorţ de comun acord numărul 505/08; o copie legalizată a hotărârii de corectare a numelui minorului A.O., pronunţat de acelaşi Tribunal la data de 26 iunie 2009; copie certificată a convenţiei de reglementare a divorţului de comun acord, încheiată de cei doi soţi în Malaga, la data de 24 aprilie 2009.
Toate aceste documente îndeplinesc condiţiile de autenticitate, fiind însoţite de traduceri certificate
Totodată, în cuprinsul sentinţei de divorţ se consemnează că cei doi soţi au fost citaţi, separat, pentru a ratifica convenţia de reglementare a divorţului de comun acord, care îndeplineşte toate cerinţele prevăzute în art. 90 din Codul civil, iar în dispozitivul aceleiaşi hotărâri se ia act de consimţământul d-lui C.O., declarându-se desfăcută căsătoria prin divorţ.
Mai mult decât atât, există o dispoziţie expresă de comunicare a hotărârii de divorţ, asemenea celei ulterioare, de corectare, pronunţată la 26 iunie 2009.
Documentele depuse în recurs, în copii autentificate stabilesc că sentinţa de divorţ a fost comunicată în copie pârâtului, la adresa indicată, demersul de notificare finalizându-se „cu rezultat negativ” întrucât destinatarul nu a fost găsit la domiciliu, însă procedura de comunicare a fost îndeplinită.
Prin hotărârea judecătorească din 30 septembrie 2009, pronunţată de Judecătoria de Instrucţie nr. 6 din Malaga, care a fost depusă în copie certificată la dosarul instanţei de recurs s-a dispus arestarea judiciară internaţională a pârâtului, pentru delictul de sustragere de minori, săvârşit prin aceea că l-a dus în România pe minorul A.O. pentru a beneficia de dreptul de a-l ţine pe perioada vacanţei de vară, refuzând ulterior să-l aducă înapoi pe minor.
Or, regimul de comunicare şi de vizite pentru tatăl minorului a fost stabilit de cei doi soţi prin Convenţia de reglementare a divorţului încheiată în Malaga, la 24 aprilie 2009 şi aprobată prin sentinţa nr. 361/2009, ceea ce înseamnă că pârâtul a cunoscut şi a acceptat această hotărâre în mod neechivoc, până în toamna anului 2009, când a refuzat restituirea minorului, fiind arestat.
Reclamanta nu a depus certificatul menţionat în art. 39, însă instanţa a renunţat la prezentarea acestuia, constatând că toate informaţiile relevante rezultă din documentele care au fost depuse, şi anume: convenţia de reglementare a divorţului şi sentinţa de divorţ.
în absenţa oricărui motiv de refuz a recunoaşterii hotărârii de divorţ, din cele prevăzute de art. 22 al Regulamentului (CE) nr. 221/2003 al Consiliului, îndeplinite fiind condiţiile recunoaşterii, potrivit celor arătate mai sus, legal şi temeinic prima instanţă a pronunţat recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei de divorţ nr. 361/09 din 19 mai 2009 dată de Judecătoria de Primă Instanţă Numărul 16 Malaga.
Recurentul a susţinut nelegalitatea hotărârii de primă instanţă în raport cu texte normative cuprinse în Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat însă dispoziţiile acestei legi nu sunt aplicabile în cauză, întrucât fiind vorba de o hotărâre de divorţ pronunţată într-un stat membru al Uniunii Europene recunoaşterea acesteia în România respectă procedura şi condiţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, act normativ direct aplicabil în statele membre.
O hotărâre străină pronunţată în orice alt stat, cu excepţia statelor membre, va produce efecte în România potrivit dispoziţiilor Secţiunii a IV-a din Legea nr. 105/1992, lege-cadru în materie.
Referitor la pretinsa nesocotire a normelor Codului de procedură civilă care reglementează citarea părţilor, Curtea nu poate constata nulitatea hotărârii pentru acest motiv, caracterul necontencios al cererii de recunoaştere rezultând din economia dispoziţiilor Regulamentului şi ale O.U.G. nr. 119/2006. Aceste cereri exclud existenţa unui pârât, pentru că nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, astfel că în mod corect prima instanţă nu a dispus citarea actualului recurent.
Legea de procedură civilă, prin art. 336 alin. 3 recunoaşte însă oricărei persoane interesate, chiar necitată la dezlegarea cererii, dreptul de recurs în procedurile necontencioase, drept de care a uzat şi recurentul.
Faţă de cele de mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. 1 C. pr. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat. (Judecător Băldean Denisa-Livia)
| ← Cerere de sesizare a Curţii Constituţionale. Respingere. Lipsa... | Anularea ca netimbrată a cererii în despăgubiri civile pentru... → |
|---|
