Chitanţă liberatorie. Condiţii. Elemente de extraneitate. Competenţa instanţei române
| Comentarii |
|
1. Raportat la dispoziţiile art. 1138 şi art 1169 C. civ., chitanţa de mână invocată în cauză nu întruneşte condiţiile de valabilitate ale unei chitanţe liberatorii privind restituirea parţială a împrumutului contractat de pârât, întrucât nu este datată, iar virarea banilor în contul reclamantului împrumutător s-a făcut la o dată anterioară chiar semnării contractului de împrumut Prin urmare, nu există o legătură viabilă între contractul de împrumut şi această pretinsă chitanţă liberatorie, care, nefiind datată şi neprecizând titlul cu care se face plata, nu are caracteristicile minimale ale unei chitanţe liberatorii, recunoscute ca atare din perspectiva normelor dreptului civil român.
2. Raportat la dispoziţiile art 4 lit. a) din Legea nr. 187/2003 şi la prevederile art 149 pct 4 din Legea nr. 105/1992, instanţa română este competentă să soluţioneze litigiul izvorât dintr-un contract de împrumut încheiat pe teritoriul României între doi cetăţeni străini, cu domiciliul în străinătate, dar cu reşedinţă temporară în România.
C.A. Timişoara, s. civ., decizia nr. 1274 din 7 iunie 2006,
în B.J. 2006, p. 95
Prin decizia civilă nr. 1174 din 13 mai 2005, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâtul P.C. împotriva sentinţei civile nr. 42 din 17 ianuarie 2005 şi a încheierii de şedinţă din 10
ianuarie 2005, pronunţată de Tribunalul Timiş în contradictoriu cu reclamantul R.R.
Prin această decizie, instanţa de apel a confirmat şi menţinut sentinţa tribunalului, care a admis acţiunea în despăgubiri a reclamantului, obligând pârâtul la plata sumei de 45.000 Euro, cu titlu de împrumut nerestituit.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul şi-a analizat în primul rând competenţa, în raport cu dispoziţiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, răspunsul dat de instanţă fiind afirmativ, reţi- nându-se că instanţa română este competentă să soluţioneze acest litigiu civil, întrucât competenţa îi aparţine în raport cu locul de naştere sau de executare a obligaţiei, fie în tot, fie în parte, derivată din contractul de împrumut dintre părţi, care s-a încheiat în România. Prin urmare, atât locul naşterii obligaţiei, cât şi cel al executării obligaţiei de restituire a împrumutului sunt în România.
Sub aspectul chestiunilor de fond, tribunalul a reţinut, în raport cu dispoziţiile art. 1584 C. civ., că între părţi s-a încheiat contractul de împrumut sub semnătură privată, în baza căruia reclamantul R.R. a împrumutat pârâtului P.C. suma de 45.000 Euro, sumă ce urma să fie restituită în rate.
Pârâtul a recunoscut că a încasat suma împrumutată, susţinând însă că a restituit 15.000 Euro, sumă pentru care reclamantul a şi eliberat o chitanţă liberatorie, de mână, prin care a confirmat primirea acestei sume, însă această chitanţă a fost contestată de către reclamant.
în acest sens, tribunalul a reţinut că această chitanţă nu face dovada deplină a faptului că suma de 15.000 Euro restituită face parte indubitabil din totalul sumei împrumutate, obiect al litigiului, şi aceasta pentru faptul că respectiva chitanţă nu este datată, iar virarea banilor în contul reclamantului s-a făcut la data de 25 aprilie 2002, dată ce este anterioară chiar semnării contractului de împrumut, ce reprezintă înscrisul constatator al creanţei ce a stat la baza promovării prezentei acţiuni.
Tribunalul a mai constatat că între părţi au existat atât relaţii personale, cât şi de afaceri, iar părţile au înţeles să tranşeze relaţiile personale prin încheierea contractului de împrumut sub semnătură privată, iar cele de afaceri prin încheierea unui contract de cesiune, ambele datate 18 martie 2003, motiv pentru care s-a înlăturat apărarea pârâtului, potrivit căruia ar fi restituit împrumutul, inclusiv prin cesionarea părţilor sociale pe care le deţinea la SC N.S. SRL
împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierii de şedinţă din 10 ianuarie 2005, a declarat recurs (recalificat apel de către instanţă), în termen, pârâtul P.C.
Reclamantul-intimat a depus la dosar întâmpinare, reiterând obiecţiile sale la apărările şi excepţiile pârâtului, susţinând că instanţele române şi-au reţinut corect competenţa, în raport cu dispoziţiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, acest text tăcând referire la o competenţă alternativă, reclamantul având astfel posibilitatea de a alege competenţa instanţei.
în plus, intimatul a mai arătat că a încercat rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, însă fără rezultat, iar pârâtul nu a făcut dovada unei plăţi valabile şi ulterioare datei de 18 martie 2003. Semnarea în aceeaşi zi atât a contractului de împrumut, cât şi a contractului de cesiune de părţi sociale nu face decât să scoată în evidenţă existenţa unor raporturi distincte între părţi.
Instanţa de apel, analizând deopotrivă, atât argumentele pârâ- tului-apelant, cât şi apărările reclamantului-intimat, a constatat că apelul este neîntemeiat, în esenţă, pentru considerentele reţinute de primă instanţă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâtul P.C., recursul fiind motivat în drept cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a reiterat motivele invocate în apel, susţinând că tribunalul a soluţionat în mod greşit excepţia de necompetenţă a instanţelor române, întrucât art. 148 din Legea nr. 105/1992 prevede condiţiile în care instanţele române urmează să soluţioneze procesele civile ce conţin elemente de extraneitate, respectiv dintre o parte română şi una străină, respectiv dintre persoane străine, fizice sau juridice şi că art. 149 din Legea nr. 105/1992 trebuie interpretat numai prin prisma art. 148 din aceeaşi lege, în sensul că aceste texte nu au aplicabilitate, ambele părţi liti- gante fiind cetăţeni străini, cu domiciliul în străinătate, respectiv Italia.
în acelaşi context, pârâtul a mai susţinut că, deşi contractul s-a încheiat în Timişoara, România, părţile nu au înţeles să aleagă explicit dreptul aplicabil.
Sub aspectul chestiunilor de fond, pârâtul a solicitat ca instanţa să ia act de faptul că împrumutul s-a restituit parţial, respectiv suma de 15.000 Euro, fapt recunoscut de către reclamant prin redactarea şi eliberarea chitanţei de mână, care face astfel dovada deplină a achitării acestei părţi din împrumut.
Curtea, analizând recursul declarat de către pârât, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 şi urm. C. proc. civ. raportate la art. 312 C. proc. civ., a constatat că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind incidente motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Primul aspect analizat s-a referit la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 148-149 din Legea nr. 105/1992, respectiv dacă instanţele române au sau nu competenţă în soluţionarea prezentului litigiu dintre doi cetăţeni italieni, cu domiciliul în Italia, dar cu reşedinţă temporară în România şi care au semnat un contract civil de împrumut pe teritoriul României, care s-a executat parţial pe teritoriul acestei ţări, cel puţin din punctul de vedere al încasării sumei împrumutate de către împrumutatul-pârât.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că instanţele române sunt competente să soluţioneze acest litigiu, chiar dacă se impun anumite completări cu privire la motivarea legală a hotărârii judecătoreşti, din perspectiva incidenţei Legii nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, care înlocuieşte şi/sau completează Legea nr. 105/1992.
A constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 187/2003, care stipulează că persoana având domiciliul sau, după caz, sediul în România ori într-un stat membru poate fi chemată în judecată în faţa instanţelor din alt stat membru, respectiv în faţa instanţelor române, în materie contractuală, la instanţa statului pe al cărui teritoriu se află locul de executare. în sensul prezentului articol, prin loc de executare se înţelege, în cazul vânzării de mărfuri, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile, iar în cazul prestărilor de servicii, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile. Cum contractul de împrumut nu este nominalizat în mod explicit, prezenta dispoziţie se completează cu dispoziţiile art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, potrivit dispoziţiilor de trimitere inserate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 187/2003, care stipulează că dispoziţiile Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat sunt aplicabile în măsura în care prezenta lege nu stabileşte o altă reglementare.
Sub aspectul chestiunilor de fond, Curtea a constatat că pentru a fi aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca instanţa de apel să fi interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii ori să fi schimbat natura ori înţelesul
lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, actul juridic fiind analizat în acest context din perspectiva unui negotium juris.
Pe de altă parte, pentru a fi aplicabil motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar să fie prezentate elemente care să conducă la concluzia că hotărârea pronunţată în apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Sub aspectul primei chestiuni, recurentul s-a referit probabil la interpretarea contractului de împrumut, precum şi a chitanţei liberatorii, ambele în sensul de negotium juris, precum şi la interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 1584 şi urm. C. civ., care reglementează contractul de împrumut, în particular obligaţiile împrumutatului, care se completează cu dispoziţiile art. 1138 C. civ. şi art. 1169 C. civ., în ceea ce priveşte chitanţa liberatorie.
Din acest punct de vedere, privind aspectele de fond, Curtea a constatat că primele două instanţe au aplicat şi interpretat corect textele legale menţionate, cu precizarea că actul de împrumut din 1 martie 2003, cât şi suma împrumutată nu au fost niciodată contestate. Singurele elemente rămase în litigiu se referă la valabilitatea şi relevanţa chitanţei liberatorii prezentate de pârâtul-recurent.
Sub acest aspect, Curtea a constatat, în raport cu dispoziţiile art. 1138 şi 1169 C. civ., că această chitanţă de mână nu întruneşte condiţiile de valabilitate ale unei chitanţe liberatorii privind restituirea parţială a împrumutului contract de pârât la 18 martie 2003 (15.000 Euro), în valoarea totală de 45.000 Euro, întrucât nu este datată, iar virarea banilor în contul reclamantului s-a făcut la data de 25 aprilie 2002, dată ce este anterioară chiar semnării contractului de împrumut, din 18 martie 2003. Prin urmare, nu există o legătură decelabilă şi viabilă între contractul de împrumut din 18 martie 2003 şi această pretinsă chitanţă liberatorie, care, nefiind datată şi neprecizând titlul cu care se face plata, nu are caracteristicile minimale ale unei chitanţe liberatorii, care să fie recunoscută ca atare din perspective normelor dreptului civil român.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a respins recursul pârâtului.
Notă: în ceea ce priveşte chitanţa liberatorie, în materie de împrumut este consacrată şi o regulă specială, aplicabilă dobânzilor; astfel, conform prevederilor art. 1590 C. civ., „adeverinţa dată pentru capital,
fără rezervă a dobânzilor, este o prezumţie de plata lor şi scuteşte de dânsa". Aşadar, dacă împrumutătorul eliberează o chitanţă de primire a capitalului, fără a face menţiune în privinţa dobânzilor, se prezumă absolut că acestea au fost plătite.
| ← Moneda în care se face plata. Principiul nominalismului | Novaţia convenţiei de împrumut Condiţii. Obligaţie... → |
|---|
