Conflict de competenţă ivit între complete specializate din cadrul aceleiaşi secţii a instanţei, constatat prin încheiere de şedinţă. Natura juridică a căii de atac exercitată împotriva acestei încheieri
| Comentarii |
|
- Cod procedură civilă: art. 282 alin. 2, art. 299 alin. 1, art. 316
Printre ipotezele recunoscute în practică, în care intervine întreruperea judecăţii, se numără şi situaţia în care completul desemnat ulterior să judece o anume cauză ar constata că primul complet învestit era legal constituit în vederea judecării respectivei cauze, sau când, între două secţii ale aceleiaşi instanţe, ori între două complete ale aceleiaşi secţii din cadrul aceleiaşi instanţe, s-ar ivi un aşa-zis conflict privind natura juridică a cauzei deduse judecăţii.
într-o atare situaţie, încheierea prin care respectivele complete sau secţii şi-au trimis reciproc dosarul spre „competentă soluţionare", poate fi atacată cu recurs, în mod separat de fondul cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 282 alin. 2 Cod procedură civilă, raportat la art. 316 şi art. 299 alin. 1 teza finală Cod procedură civilă.
(Decizia nr. 1714/R din 28 august 2009)
Prin încheierea civilă pronunţată de Tribunalul Cluj, Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale - Completul 2 LM, la data de 7 mai 2009, s-a transpus cauza având ca obiect cererea formulată de reclamantul F.V., în contradictoriu cu pârâta Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, pentru anularea deciziei nr. 1693/09.09.2008, emisă de pârâtă, obligarea pârâtei la încheierea cu reclamantul a unui contract de muncă pe perioadă nedeterminată, începând cu data de 01.10.2007 şi obligarea pârâtei la înregistrarea respectivului contract de muncă la Inspectoratul Teritorial de Muncă Cluj, la completul 1 contencios administrativ, ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale a acestui complet.
împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.V., invocând în motivarea recursului prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., art. 3041 şi art. 312 C. pr. civ., solicitând, în principal, casarea încheierii şi trimiterea cauzei pentru judecare la Tribunalul Cluj la completul de litigii de muncă, iar în subsidiar, admiterea recursului, constatarea existenţei unui conflict negativ de competenţă atipic, intervenit între completul de litigii de muncă şi completul de contencios administrativ, ambele ale aceleiaşi secţii a Tribunalului Cluj, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri prin care să se stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea completului de dreptul muncii, care a fost sesizat iniţial cu judecarea cauzei.
Recursul este fondat
Prin cererea introductivă de instanţă înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale -completul de litigii de muncă 2 LM, reclamantul a înţeles să deducă judecăţii un litigiu care, în opinia sa, era un litigiu de dreptul muncii, respectiv, obligarea pârâtei la a anula decizia prin care reclamantului i-a încetat calitatea de profesor universitar consultant, obligarea pârâtei de a încheia cu reclamantul un contract de muncă pe perioadă nedeterminată pentru funcţia de profesor universitar consultant, obligarea pârâtei la înregistrarea contractului de muncă la Inspectoratul Teritorial de Muncă Cluj.
Este ştiut faptul că procesul civil, noţiunea de proces civil fiind înţeleasă în sens larg, este guvernat de principiul disponibilităţii, consacrat de art. 129 alin. 1 C. pr. civ., reclamantul fiind cel care dispune de proces, cel care califică natura juridică a cererii pe care o deduce judecăţii, aşa cum de altfel pretinde şi art. 112 C. pr. civ.
în speţă, reclamantul a înţeles să investească instanţa cu un litigiu de muncă, natura juridică a acestui litigiu fiind de altfel luată în considerare la prima repartiţie aleatorie a cauzei, când, dosarul a fost repartizat completului 2 LM de litigii de muncă.
Instanţa este ţinută, conform art. 129 alin. final C. pr. civ., să se pronunţe întotdeauna strict asupra obiectului cererii deduse judecăţii, din interpretarea exhaustivă a prevederilor art. 129 C. pr. civ. desprinzându-se ideea că judecătorului nu îi este permis să schimbe obiectul cererii deduse judecăţii şi nici calificarea naturii juridice a acesteia, singurul care are o atare posibilitate fiind exclusiv reclamantul.
Este ştiut faptul că, în actuala reglementare a Codului de procedură civilă, normele de competenţă materială nu funcţionează între completele din cadrul unei secţii a unei instanţe, şi nici între secţiile diferite ale aceleiaşi instanţe, ci doar între instanţe diferite, după distincţiile reglementate de art. 1, 2, 3 şi 4 C. pr. civ.
Raportat la această împrejurare, Curtea constată că în cauză nu se poate vorbi despre o necompetenţă materială între completele de litigii de muncă, respectiv, de contencios administrativ, din cadrul aceleiaşi secţii a aceleiaşi instanţe, în speţă, fiind vorba, aşa cum pertinent a subliniat recurentul, despre o întrerupere a cursului judecăţii.
Astfel prin încheierile repetate de aşa-zisă declinare a competenţei, de la completul de litigii de muncă la completul de contencios administrativ şi viceversa, s-a întrerupt practic cursul judecării cauzei promovate de către reclamantul recurent.
Este ştiut faptul că necompetenţă este situaţia procesuală ce rezultă din faptul încălcării normelor de competenţă a instanţelor judecătoreşti, noţiunea de necompetenţă fiind indisociabil legată de aceea de competenţă. Există însă situaţii în care unele chestiuni, contencioase sau necontencioase, vizează greşita sesizare a instanţei, ipoteze în care în nici un caz nu poate fi vorba despre necompetenţă, ci de iregularitatea formală a sesizării instanţei.
De altfel, termenii uzitaţi de codul de procedură civilă nu lasă nicio îndoială asupra faptului că necompetenţă priveşte instanţa, iar nu structurile ei interne, respectiv secţii ori complete.
Prin urmare, ori de câte ori se contestă natura juridică a litigiului - civilă, comercială, de contencios administrativ etc. -, prin raportare la secţia din cadrul unei instanţe sau prin raportare la unul ori altul din completele aceleiaşi secţii ale aceleiaşi instanţe, nu se poate vorbi despre o necompetenţă materială, ci doar despre iregularitatea formală a sesizării instanţei.
Deşi Codul de procedură civilă nu reglementează distinct instituţia întreruperii cursului judecăţii, acesta totuşi evocă respectiva instituţie în textul art. 282 alin. 2 C. pr. civ., atunci când, referindu-se la posibilitatea atacării cu apel a încheierilor premergătoare, spune între altele, că pot fi atacate separat de fondul cauzei, dacă prin aceste încheieri s-a întrerupt cursul judecăţii.
Printre ipotezele recunoscute în practică, în care intervine întreruperea judecăţii, sunt şi acelea în care se invocă, la instanţa de fond, greşita compunere a acesteia, de către părţi, de către instanţă ori de către procuror; preşedintele instanţei nu ar fi de acord cu transferul pricinii la un alt complet, sau când completul desemnat să judece o anume cauză ar constata că primul complet a fost legal constituit, sau când între două secţii ale aceleiaşi instanţe, ori între două complete ale aceleiaşi secţii, din cadrul aceleiaşi instanţe, s-ar ivi un aşa-zis conflict privind natura juridică a cauzei deduse judecăţii.
în această din urmă ipoteză nu este vorba, aşadar, despre o necompetenţă materială, ci despre o iregularitate formală a sesizării instanţei, care determină finalmente o întrerupere a cursului judecăţii, încheierea premergătoare prin care s-a întrerupt cursul judecăţii fiind susceptibilă de a fi atacată separat de fondul cauzei, cu recurs, în conformitate cu prevederile art. 299 alin. 1 teza finală C. pr. civ., raportat la art. 316 C. pr. civ. Desigur, într-o atare situaţie, instanţa învestită cu soluţionarea recursului este datoare să se pronunţe implicit, prin sublinierea naturii juridice a litigiului dedus judecăţii şi asupra caracterului juridic al cauzei, respectiv, să stabilească, după prealabila casare a încheierii din care s-a întrerupt cursul judecăţii, unde anume urmează să se continue judecata.
Pe cale de consecinţă, prin prisma argumentaţiei anterior expuse, Curtea constată că în cauză nu este vorba despre o declinare de competenţă, ci despre o întrerupere a cursului judecăţii.
în speţă, avându-se în vedere că a fost dedus judecăţii de către reclamant un litigiu de dreptul muncii, potrivit aprecierii făcute de reclamant în virtutea principiului disponibilităţii, natura juridică a acestui litigiu fiind avută în vedere şi la repartizarea aleatorie a dosarului, Curtea apreciază că instanţa învestită iniţial cu soluţionarea acestui litigiu, respectiv completul de litigii de muncă 2 LM este cel căruia îi revine îndatorirea procedurală şi legală de a soluţiona respectivul litigiu.
Aşa fiind, în temeiul tuturor considerentelor mai sus expuse şi a prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., rap. la art. 299 alin. 1 teză finală C. pr. civ. şi art. 316 C. pr. civ., Curtea va admite recursul, va casa în întregime încheierea recurată, dispunând continuarea judecării cauzei de către acelaşi complet, 2 LM, care a fost iniţial legal învestit cu soluţionarea cauzei. (Judecător Carmen - Maria Conţ)
NOTĂ. De lege lata, opinia majoritară a secţiei este în sensul că între secţiile aceleiaşi instanţe, sau între completele specializate ale unei secţii din cadrul unei instanţe, nu există conflict de competenţă, problema rezolvându-se pe cale administrativă.
Termenul de „instanţă” utilizat în Titlul IV al Cărţii I din Codul de procedură civilă are semnificaţia de judecătorie, tribunal, curte de apel, iar nu de secţie sau de complet specializat al unei secţii.
| ← Conflict negativ de competenţă. Regulator de competenţă | Competenţa materială a instanţei de judecată → |
|---|
