Executarea silită a obligaţiilor de a face. Respingerea cererii creditorului de aplicare a amenzii civile. Caracterul irevocabil al încheierii. Neîncălcarea principiului accesului liber la justiţie
| Comentarii |
|
Constituţie, art. 16 alin. (1), art. 21 C. pr. civ., art. 5803 alin. (1)
Potrivit art. 5803 alin. (1) C. pr. civ., dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea statului o amendă civilă. Textul nu menţionează expres care este calea de atac în cazul în care cererea creditorului este respinsă, însă dispoziţia legală referitoare la caracterul irevocabil al încheierii trebuie să se aplice prin analogie, şi în cazul respingerii cererii, deoarece nu există nici o raţiune care să justifice un tratament diferit al părţilor.
Instituirea caracterului irevocabil al încheierii, atât în ceea ce priveşte situaţia admiterii cererii creditorului de aplicare a amenzii civile, cât şi în ipoteza respingerii acesteia, nu contravine principiului accesului liber la justiţie, deoarece în materie civilă, acest principiu nu presupune accesul la toate căile de atac şi, deci, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita căile de atac, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2003 din 21 noiembrie 2007)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti la data de 20 iunie 2006, reclamanţii B.M. şi B.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC U.l. C. SA, să se pronunţe o încheiere irevocabilă, prin care să fie obligată pârâta la plata unei amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere în favoarea statului până la executarea obligaţiei de a oferi măsuri reparatorii prin echivalent pentru suma de 2.847.136.589 lei.
Prin încheierea din şedinţa publică din 31 iulie 2006, instanţa de fond a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere în favoarea statului, formulată de reclamanţii B.M. şi B. E. împotriva pârâtei SC U.I.C. SA.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5370/4 aprilie 2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a admis contestaţia la executare formulată de pârâtă şi s-au desfiinţat actele de executare silită efectuate prin poprire împotriva contestatoarei în dosarul 338/2005 al BEJ I.R.
Titlul executoriu pe care reclamanţii îl posedă, nu instituie o obligaţie de plată în sarcina pârâtei, ci o obligaţie de a face, respectiv obligaţia pârâtei de a oferi reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent, conform prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii.
Prin decizia civilă nr. 574 A din 11 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins ca inadmisibil apelul formulat de apelanţii reclamanţi
B.M. şi B. E. împotriva încheierii din data de 24 iulie 2006 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, pentru următoarele considerente:
Apelanţii reclamanţi, deşi susţin că prima instanţă a reţinut eronat că respingerea cererii de aplicare a amenzii civile s-ar face tot printr-o încheiere irevocabilă, nu şi-au motivat susţinerile şi nici nu au indicat un alt temei de drept, obligaţie care le revenea potrivit art. 129 alin. (1) C. pr. civ., coroborat cu art. 1169 C. civ.
Aşadar, în tăcerea legii, tribunalul a apreciat că dispoziţiile legale se aplică prin analogie, în cazul respingerii cererii, asigurându-se în acest fel, atât egalitatea în faţa legii, garantată de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, cât şi principiul egalităţii părţilor în procesul civil.
De altfel, în Decizia nr. 207 din 13 martie 2007, Curtea Constituţională a reţinut la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5803 C. pr. civ., motivul pentru care ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite, ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac.
Consacrarea caracterului irevocabil al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanţă cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie, nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi deci la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces.
împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs în termen legal, apelanţii-reclamanţi B.M. şi B.E., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în dezvoltarea acestuia au arătat că, faţă de cele două petite ale acţiunii, respectiv obligarea intimatei-pârâte la plata unei amenzi civile şi la daune interese, „hotărârea este executorie şi supusă recursului", conform dispoziţiilor art. 574 C. pr. civ., astfel că în mod greşit instanţele de fond au considerat că încheierea este irevocabilă.
în practica judiciară, în mod constant, instanţele au apreciat că, în situaţia respingerii cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 5803 alin. (1) C. pr. civ., încheierea este supusă căii de atac a apelului, deoarece legiuitorul a dispus că doar încheierea privind admiterea cererii de obligare la plata amenzii este irevocabilă.
O interpretare contrară ar lăsa fără efecte punerea în aplicare a titlului executoriu pentru că pârâta nu ar mai putea fi obligată la plata măsurilor reparatorii care au format obiectul celuilalt capăt de cerere.
Recurenţii susţin că, în aceste condiţii, nu mai au nici o cale legală prin care să o oblige pe o pârâtă să le ofere măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de Tribunalul Bucureşti.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Curtea apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi prin cerere reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata unei amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere în favoarea statului până la executarea obligaţiei
noo
de a oferi măsuri reparatorii prin echivalent pentru suma de 2.847.136.589 lei, iar, în partea finală a cererii, au cerut şi obligarea debitorului la plata de daune interese în sumă de 10 000 RON, prima instanţă s-a pronunţat numai asupra primului capăt de cerere, aspect care rezultă atât din considerentele, cât şi din dispozitivul încheierii.
Nepronunţându-se asupra cererii de acordare de daune interese, acest capăt de cerere nu a format obiect al judecăţii, deci nu a intrat sub autoritate de lucru judecat, reclamanţii putând formula o nouă cerere cu acest obiect.
Prin urmare, reclamanţii nu pot invoca nici un prejudiciu creat lor cu privire la o cerere care nu a fost soluţionată, nici sub aspectul imposibilităţii exercitării unei căi de atac şi nici al imposibilităţii punerii în executare a titlului executoriu prin care li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, susţinerile recurenţilor, în sensul că nu mai au nici o cale legală prin care să o oblige pe o pârâtă să le ofere măsurile reparatorii prin echivalent, sunt lipsite de fundament.
Dispoziţiile art. 574 C. pr. civ. nu au legătură cu prezenta cauză, deci nu sunt incidente, deoarece se referă la situaţia în care prin hotărâre judecătorească urmează a se stabili valoarea lucrului menţionat în titlul executoriu atunci când restituirea în natură a acestuia nu este posibilă.
Analizând critica privind existenţa căilor de atac de drept comun împotriva încheierii de respingere a cererii de obligare la plata unei amenzi civile, Curtea apreciază că practica judiciară nu constituie izvor de drept în sistemul român, posibilitatea de a interpreta care sunt căile de atac în această situaţie, în care legea tace, fiind în raport de principiile de interpretare ale legii civile.
Potrivit art. 5803 C. pr. civ., în forma existentă la data introduceri cererii, dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă.
Legea nu menţionează expres care este calea de atac în cazul în care o astfel de cerere este respinsă, însă, aşa cum corect a interpretat şi instanţa de apel, calea de atac a apelului este inadmisibilă, căci dispoziţiile legale trebuie să se aplice prin analogie, în cazul respingerii cererii, folosindu-se argumentul de interpretare logică potrivit căruia acolo unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată aceeaşi lege, aceeaşi soluţie, asigurându-se în acest fel atât egalitatea în faţa legii, garantată de art. 16 pct. 1 din Constituţia României, cât şi principiul egalităţii părţilor în procesul civil.
Consacrarea caracterului irevocabil al încheierii atât de admitere, cât şi de respingere a cererii de obligare la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, se bazează pe identitate de raţiune şi nu contravine prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, aşa cum Curtea Constituţională a statuat în mod constant, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi deci la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces.
Pentru aceste motive, considerând că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul art. 312 C. pr. civ., recursul a fost respins ca nefondat. (A.R.)
| ← Contestaţie în anulare. Neregularităţi privind procedura de... | Hotărâre arbitrală. Desfiinţare. Instanţa competentă → |
|---|
