Contract de întreţinere încheiat exclusiv de fostul soţ. Neefectuarea partajului. încălcarea stării de devălmăşie. Consecinţe
| Comentarii |
|
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 35 alin. (2) partea finală C. fam., niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, iar, conform art. 36 alin. (1) C. fam., la desfacerea căsătoriei, regimul comunităţii de bunuri încetează numai prin împărţirea bunurilor, potrivit învoielii soţilor sau prin hotărâre judecătorească.
Prin urmare, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, neîmpărţite între cei doi soţi, într-una din modalităţile arătate, îşi păstrează caracterul de bunuri comune - după cum prevede, de altfel, şi art. 36
alin. (2) teza finală C. fam. - iar orice act de înstrăinare sau grevare a unui imobil bun comun, numai de către unul din soţi, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, este lovit de nulitate.
întrucât consimţământul reclamantei, terţ la contractul de întreţinere, nu a existat la înstrăinarea imobilelor, iar scopul (cauza) urmărit de către părţile contractului de întreţinere viza înlăturarea calităţii de coproprietar în devălmăşie a reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 968 C. civ., instanţa în mod corect a constatat nulitatea absolută a contractului de întreţinere.
C.A. Craiova, s. I civ. şi pt. cauze cu min. şi de fam., dec. nr. 19 din 14 ianuarie 2010,
Prin sentinţa civilă nr. 1052 din 14.04.2009, pronunţată de Judecătoria Motru, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta E.B. în contradictoriu cu pârâţii S.T., Ş.N., O.E., O.E., şi O.F. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de întreţinere, autentificat la 23.09.1998 la B.N.P. U.J lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că reclamanta şi defunctul O.E. au fost căsătoriţi, iar căsătoria lor a fost desfăcută prin divorţ, în acest sens fiind sentinţa civilă nr. 638/14.02.1976; de la această dată calitatea de soţ a încetat, iar reclamanta nu poate avea calitatea de soţ supravieţuitor, pentru a se prevala de dispoziţiile Legii nr. 319/1944; de asemenea, reclamanta nu are calitatea de coproprietar în indiviziune, câtă vreme nu s-a stabilit prin nicio modalitate care este cota-parte ce i se cuvine din bunurile dobândite împreună cu defunctul O.E. în timpul căsătoriei, reţinându-se că sunt neîntemeiate susţinerile pârâţilor O.E. şi O.F. cu privire la posibilitatea care o avea defunctul O.E. de a-şi înstrăina cota sa parte din bunurile comune, întrucât între el şi reclamantă a existat doar starea de codevălmăşie, şi nu de coproprietate.
S-au apreciat ca nefondate şi susţinerile pârâţilor în sensul că defunctul O.E. ar fi stăpânit netulburat şi sub nume de proprietar imobilele ce formează obiectul contractului de întreţinere, timp de peste 30 ani şi, ca atare, a dobândit dreptul de proprietate pe cale de uzucapiune, întrucât, din răspunsul la interogatoriu al pârâtului O.E. şi al pârâtelor E.B., Ş.N. şi S.T., coroborate cu depoziţiile martorilor D.O., E.J., U.E., H.G.E., T.H., rezultă că reclamanta E.B. a locuit în imobilul în litigiu permanent, iar când nu a locuit în acest imobil aceasta s-a datorat faptului că a fost izgonită de defunctul O.E. şi reintrodusă în acest imobil apelându-se la forţa coercitivă a statului, în acest sens fiind sentinţa civilă nr. 2457/16.11.1967 şi nr. 1136/08.09.2005.
Asupra cererii introductive de instanţă s-a reţinut că prin contractul de întreţinere autentificat la 23.09.1998, defunctul O.E. a înstrăinat pârâţilor O.E. şi O.F., fiul şi nora defunctului, respectiv ai reclamantei, suprafaţa de 1747 mp teren împreună cu o casă compusă din 3 camere, construită din cărămidă acoperită cu ţiglă, o casă cu 2 camere, construită din lemn, acoperită cu ţiglă, un şopru din lemn acoperit cu carton, în schimbul întreţinerii de către pârâţi a defunctului pe tot timpul vieţii (asigurarea locuinţei în imobilul înstrăinat, hrană, îmbrăcăminte, tratament medicamentos) şi suportarea cheltuielilor de înmormântare conform obiceiului.
S-a precizat în contractul de întreţinere că terenul şi construcţiile au fost cumpărate de defunct fiind divorţat, iar vânzarea-cumpărarea a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 98/1998 a Judecătoriei Motru, rămasă definitivă la 03.03.1998 şi care ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Deşi nu are o consacrare legală, contractul de întreţinere este definit ca fiind un contract cu titlu oneros, aleatoriu, sinalagmatic, translativ de proprietate şi consensual, cu excepţia cazului în care bunul înstrăinat este un bun imobil teren sau construcţie, situaţie în care contractul trebuie să îmbrace forma autentică.
Fiind vorba de un contract nenumit, contractului de întreţinere îi vor fi aplicabile regulile generale în materie, şi nu cele speciale, avându-se în vedere contractul numit cel mai înrudit (contractul de rentă viageră sau de vânzare-cumpărare). în acest sens, urmează a se avea în vedere dispoziţiile art. 948 C. civ., care reglementează condiţiile esenţiale privind validitatea contractului, care privesc capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
întrucât consimţământul reclamantei la înstrăinarea imobilelor nu a existat (art. 35 C. fam.), iar cauza urmărită de către părţile contractului de întreţinere viza înlăturarea calităţii de coproprietar a reclamantei, în devălmăşie, în temeiul dispoziţiile art. 968 C. civ., instanţa a admis cererea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de întreţinere autentificat la 23.09.1998 la B.N.P. U.J.
împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii O.E. şi O.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Au susţinut, în apel, că sentinţa este netemeinică, în sensul că, în speţă, contractul de întreţinere a cărui nulitate se cere a fost încheiat între apelanţi şi O.E., astfel că intimaţii-pârâţi S.T., Ş.N. şi O.E. nu aveau calitate procesuală pasivă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, probele administrate în cauză au fost trunchiat analizate, instanţa nedând eficienţă sentinţei civile nr. 98/1998, prin care s-a validat vânzarea-cumpărarea imobilelor cumpărătorului O.E., care a devenit proprietar exclusiv şi putea să dispună de bunul său în mod absolut.
Prin decizia civilă nr. 263 din 30 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut următoarele :
Astfel, rezultă din probele administrate în cauză că O.E. a încheiat, în calitate de vânzător, un contract de întreţinere cu O.E. şi O.F., prin care le-a înstrăinat un teren şi construcţii, precizând că aceste bunuri au fost cumpărate de el, după ce a intervenit desfacerea căsătoriei între acesta şi fosta soţie, reclamanta O.B. (actualmente E.B.).
La dosar se află sentinţa civilă nr. 98/22.01.1998, care are ca obiect o acţiune în constatare şi din care rezultă că între O.E. şi E.C.D. a intervenit un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect o casă de locuit compusă din 3 camere, o casă de locuit compusă din 2 camere, un şopru şi terenul aferent acestora, imobile situate în comuna T., judeţul G. De asemenea, este depusă şi sentinţa de divorţ nr. 638/14.02.1976, prin care s-a desfăcut căsătoria dintre el şi fosta soţie.
Apelanţii au susţinut că bunul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere a aparţinut lui O.E. şi că acesta, în calitate de proprietar, putea să dispună de bunul său, potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi nu există niciun motiv de constatare a nulităţii acestui contract.
Din probele administrate în cauză, respectiv din declaraţiile martorilor D.O., E.J., U.E., H.G.E. şi T.H. şi din adeverinţa emisă de Primăria T. la 21.11.2005, instanţa a reţinut corect că, după divorţ, E.B. a locuit permanent cu O.E. în imobilul ce a făcut obiectul contractului de întreţinere, fiecare locuind în camere separate.
Instanţa a mai reţinut, de asemenea, că bunurile ce au făcut obiectul contractului nu au fost dobândite de O.E. după desfacerea căsătoriei, ci au fost achiziţionate în timpul căsătoriei cu intimata-reclamantă E.B.
Astfel, la dosar există un înscris sub semnătură privată, încheiat la 13.02.1963, prin care E.C.J. încheia o promisiune de vânzare-cumpărare cu O.E. din comuna T., regiunea Oltenia şi prin care înstrăina acestuia o casă de zid cu 3 camere, o casă de locuit compusă din 2 camere, un şopru şi terenul aferent acestora, imobile situate în comuna T., cu suma de 5700 lei, ce a fost primită în integralitate din luna februarie 1963 până în decembrie 1963.
Prin sentinţa civilă nr. 98/1998, s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea acestor imobile, care făcuseră obiectul promisiunii de vânzare încă din 1963; prin această sentinţă, O.E. nu a urmărit decât să-şi preconstituie o dovadă că este singur proprietar şi să poată încheia ulterior, la 23.09.1998, contractul de întreţinere în favoarea pârâţilor O.E. şi F., fiul şi nora sa.
Din hotărârea de divorţ nr. 638/1976, rezultă că O.E. s-a căsătorit cu O.B. la 31 decembrie 1945, deci, în 1963, când a intervenit promisiunea de vânzare-cumpărare şi s-a transmis posesia bunurilor, cei doi erau căsătoriţi.
De altfel, prin copia de pe cererea de chemare în judecată, O.E. recunoaşte că bunurile respective au fost dobândite în anul 1963 şi de la acea dată el le stăpâneşte.
S-a mai reţinut, din interogatoriile celor doi pârâţi, că obiectul contractului de întreţinere îl constituie aceleaşi imobile ce au fost dobândite de O.E. şi O.B. încă din 1963. Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că bunurile erau dobândite în timpul căsătoriei, iar vânzătorul a înstrăinat aceste bunuri în calitate de coproprietar alături de O.B., fără a avea consimţământul acesteia, astfel că, în cauză, au fost aplicate corect dispoziţiile art. 968 C. civ.
împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, au declarat recurs pârâţii O.E. şi O.F.
S-a motivat, în esenţă, că Tribunalul a respins apelul fără a cerceta toate motivele invocate prin cererea de apel, dând o interpretare greşită întregului probatoriu de la dosar, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind chiar contradictorii, raportat la înscrisurile depuse la dosar.
S-a arătat că numitele S.T., Ş.N. şi O.E. nu au calitate procesuală pasivă - neformulând cereri şi nefiind părţi în contract - şi cu toate acestea au propus probe şi şi-au făcut dovezi.
De asemenea, nu s-a luat în considerare o sentinţă definitivă, care ţine loc de act de vânzare-cumpărare, dându-se eficienţă unui înscris sub semnătură privată, fără să lămurească, cel puţin, dacă acesta este semnat, în realitate, şi de reclamantă.
Nu s-a analizat nici uzucapiunea invocată de pârâţi în favoarea înstrăinătorului şi nici feptul că pârâtul-cumpărător O.E. a locuit în imobil de la data cumpărării - 1963, unde, alături de tatăl său, a plătit impozite, a edificat şi alte construcţii, a adus îmbunătăţiri imobilului şi, mai mult, casa a fost refăcută de tatăl pârâtului, împreună cu cealaltă soţie, în prezent decedată.
Recursul a fost respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 35 alin. (2) partea finală C. fam., niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ, iar potrivit art. 36 alin. (1) C. fam., la desfacerea căsătoriei, regimul comunităţii de bunuri încetează numai prin împărţirea bunurilor, potrivit învoielii soţilor sau prin hotărâre judecătorească.
Prin urmare, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, neîmpărţite între cei doi soţi într-una din modalităţile arătate, îşi păstrează caracterul de bunuri comune - după cum prevede de altfel şi art. 36 alin. (2) teza finală din acelaşi Cod - şi orice act de înstrăinare sau grevare a unui imobil bun comun, numai de către unul din soţi, fără consimţământul expres al celuilalt soţ, este lovit de nulitate.
Nulitatea loveşte actul în întregime, el neputând fi considerat valabil în limitele părţii codevălmaşe în bunurile comune, ce s-ar cuveni soţului care a încheiat actul.
Această soluţie se impune pentru următoarele motive: bunul fiind comun, la data înstrăinării soţii nu au o cotă determinată din acel bun şi deci niciunul dintre ei nu putea dispune decât de bun în totalitatea lui. Această înstrăinare, făcută contrar prevederilor înscrise în art. 35 alin. (2) partea finală C. fam., fiind iniţial lovită de nulitate, nu poate deveni valabilă parţial nici după ce bunul respectiv a fost împărţit între soţi. Pe de altă parte, este inadmisibil ca prin actul de voinţă unilateral al unuia dintre soţi, un bun comun să-şi piardă acest caracter, situaţie la care s-ar ajunge dacă s-ar considera valabilă în parte înstrăinarea. într-o asemenea soluţie, bunul ar deveni proprietate indiviză a soţului care nu şi-a dat consimţământul expres şi a celui care a dobândit partea celuilalt soţ, ceea ce ar constitui o eludare a regimului legal al bunurilor comune ale soţilor.
Pe de altă parte, în măsura în care nici condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, prevăzute de art. 948 C. civ., nu sunt îndeplinite, sancţiunea actului este nulitatea absolută.
Or, în speţă, soluţia de admitere a acţiunii şi de constatare a nulităţii absolute a contractului de întreţinere a avut ca temei legal tocmai încălcarea prevederilor art. 35 C. fam. şi ale art. 948 C. civ., cu trimitere în special la art. 968 pct. 4 C. civ.
Cum situaţia de fapt rezultată din modul de interpretare şi apreciere a probelor administrate în cauză nu poate face obiectul examinării în recurs — întrucât motivele formulate sub acest aspect, constituie, eventual, motive de netemeinicie, şi nu de nelegalitate a hotărârilor (cum impune art. 304 C. proc. civ. pentru promovarea recursului) - înseamnă că, în măsura în care, prin hotărârile atacate, s-a reţinut că imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei, nu a fost supus împărţelii şi a fost înstrăinat de O.E. fără consimţământul expres al reclamantei, urmărindu-se dobândirea ilicită a proprietăţii imobilului de către pârâţi, care aveau cunoştinţă de regimul juridic al imobilului, soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractului, în temeiul art. 35 C. fam. şi al art. 968 C. civ., este legală.
Faţă de aceste considerente, criticile ce vizează nelegalitatea hotărârilor atacate, sub aspectul aplicării greşite a legii (motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), sunt neîntemeiate.
în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor S.T., Ş.N. şi O.E., precum şi administrarea de probatorii, la cererea acestora, critica este nefondată, întrucât, după decesul pârâtului O.E. -înstrăinătorul imobilului - în raport de prevederile art. 243 C. proc. civ., judecarea cauzei este obligatoriu a se face în contradictoriu cu moştenitorii acestuia, printre care şi pârâtele-intimate. De altfel, după cum rezultă din actele dosarului, recurenţii nici nu s-au opus la cererile de probatorii formulate de aceste pârâte, necontestându-se în vreun fel calitatea de moştenitoare a autorului comun, O.E.
Pe de altă parte, soluţionarea cauzei în contradictoriu cu aceste pârâte se justifică şi prin aceea că recurentul-pârât O.J. — dobânditor al imobilului - nu poate avea calitate procesuală pentru ambele părţi ale contractului de întreţinere, respectiv atât pentru întreţinător, în nume propriu, cât şi pentru întreţinut, în calitate de moştenitor al acestuia, cu atât mai mult cu cât există şi alţi moştenitori care justifică interes în cauză.
Este, de asemenea, neîntemeiată şi critica ce vizează neexaminarea uzucapiunii, întrucât, chiar dacă Tribunalul nu are o formulare expresă sub acest aspect, motivarea deciziei vizează situaţia de fapt sub aspectul posesiei imobilului, reţinând că reclamanta a locuit permanent în imobil şi după divorţ, nefiind deci îndeplinite condiţiile legale privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, de către înstrăinătorul imobilului.
Ca atare, prin decizia supusă recursului, Tribunalul a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, după cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a motivat în fapt şi în drept hotărârea, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., neexistând motive contradictorii ori străine de natura pricinii, aşa încât, chiar dacă, strict formal, există unele aspecte deficitare în motivarea hotărârii, acestea nu constituie motive de modificare a deciziei, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii (cum ar fi, contract de întreţinere, în loc de contract de vânzare-cumpărare), ceea ce nu este cazul în speţă, neexistând dubii sub aspectul naturii ori înţelesului contractului ce face obiectul judecăţii, ca şi contract de întreţinere.
Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu vizează modul de interpretare şi apreciere a actelor dosarului, ca probe administrate în cauză.
Ca atare, reţinerea instanţei - cu referire la hotărârea judecătorească în constatare a vânzării-cumpărării imobilului (sentinţa civilă nr. 98/1998) -în sensul că nu face dovada proprietăţii exclusive a înstrăinătorului asupra imobilului, este rezultatul modului de interpretare şi apreciere a tuturor probelor dosarului sub acest aspect şi nu se încadrează în motivul de modificare a hotărârilor, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← Transmiterea unui imobil şi asumarea prestării întreţinerii... | Neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor. Sancţiune... → |
|---|
