Contract de mandat Contract de vânzare-cumpărare. încălcarea prevederilor art. 1308 pct 2 C. civ. Regimul juridic al nulităţii
| Comentarii |
|
Dispoziţiile art. 1308 pct. 2 C. civ., potrivit cărora, sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse, mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă, au fost edictate pentru protejarea mandanţilor ce au încredinţat anumite bunuri pentru a fi vândute, avându-se, aşadar, în vedere un interes particular, iar nu unul general. Sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării acestor prevederi legale nu poate fi decât nulitatea relativă, prescriptibilă în termenul de drept comun de 3 ani.
Trib. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 272 din 20 februarie 2002, în C.P.J.C.T.B. 2000-2003, p. 76
Prin sentinţa civilă nr. 9558/2001 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti a fost respinsă acţiunea reclamantului P.V., formulată împotriva pârâţilor M.L., P.Gh., A.M. şi P.L., ca neîntemeiată şi a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta B.E. în favoarea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul P.V. a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a procurii de vânzare pe care G.A. a dat-o pârâtei M.L. pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. H. nr. 4, sector 1, precum şi a două contracte de vânzare-cumpărare, autentificate sub nr. 7354/1989 şi nr. 13355/1994 de notariatul de Stat sector 1.
Cu privire la constatarea nulităţii absolute a procurii de vânzare, instanţa a reţinut că nu poate fi primită susţinerea reclamantei, în sensul că mandanta şi-a exprimat în fapt consimţământul privind încheierea unui alt act juridic, deoarece procura a fost dată în formă autentică. în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 36/1995 privind verificarea de către notarul public a existenţei consimţământului.
împrejurarea că mandanta ar fi semnat în acceaşi zi şi la acelaşi birou notarial două acte juridice, autentificate succesiv, respectiv procura de vânzare şi procura prin care o împuterniceşte pe pârâta M. să pună în executarc o sentinţă civilă, nu reprezintă o dovadă a existenţei lui error in negotio, orice persoană având libertatea de a efectua acte juridice în conformitate cu prevederile legale.
Reclamantul nu a dovedit existenţa unor manopere dolosive efectuate de către pârâtă la adresa mandantei.
Revocarea de către mandantă a procurii de vânzare la data de 7 septembrie 1990 reprezintă o dovadă că mandanta avea cunoştinţă de mandatul dat.
Cu privire la constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, s-a reţinut că, prin contractul autentificat sub nr. 7354 din 20 iunie 1989, pârâta M.L. a vândut, în numele şi pe seama mandantei G.A., imobilul în litigiu către fiica sa P.L., pentru ca, apoi, la 23 iunie 1994, cumpărătoarea şi soţul ei să vândă acelaşi apartament către mama lor M.L.
Reclamantul a invocat lipsa predării preţului de 80.000 lei către G.A. şi dispoziţiile art. 1308 pct. 2 C. proc. civ. privind interdicţia de vânzare a unui lucru de către mandatar în persoana sa.
Instanţa a apreciat că acest ultim temei legal invocat nu a fost respectat, însă nulitatea care intervine este o nulitate relativă, ce poate fi invocată în termenul general de prescripţie.
împrejurarea conform căreia banii obţinuţi din vânzare nu au fost predaţi pe scama mandantei poate fi avută în vedere cel mult ca o neexecutare a obligaţiei de a da socoteală, obligaţie derivând din contractul de mandat, dar care nu face dovada lipsei contraprestaţiei.
Reţinând că primul contract de vânzare-cumpărare este valabil, a fost respinsă cererea de anulare a celui de-al doilea contract, luând în considerare principiul resolutio iure dantis, resolvitur ius accipientis.
împotriva menţionatei sentinţe au formulat apel, în termen legal, reclamantul P.V. şi intervenienta în interesul reclamantului B.E.
în motivele de apel ale ambilor apelanţi s-a arătat că instanţa de fond a dat o hotărâre netemeinică şi nclegală, deoarece nu a făcut referire la toate actele depuse, precum şi la interogatoriu.
Instanţa a făcut referire la Legea nr. 36/1995, lege apărută ulterior actelor cu privire la care a fost aplicată.
Dispoziţiile art. 1308 C. civ. au fost interpretate greşit de către instanţă, în sensul că nerespectarea lui atrage doar nulitatea relativă, şi nu nulitatea absolută.
Succesiunea celor două acte de vânzare-cumpărare dovedeşte că mandatara M. şi-a vândut sieşi imobilul defunctei G., fiind dovedită, implicit, şi intenţia de fraudă şi, totodată, lipsa contraprestaţiei.
M.L. a recunoscut la interogatoriu că a făcut schimb de locuinţă cu fiica sa, ceea cc dovedeşte lipsa contraprestaţiei şi lipsa cauzei la încheierea vânzării.
în apel a fost depusă la dosar întâmpinare, arătându-se că plângerea adresată poliţiei la data de 24 noiembrie 1990 a fost depusă de P.V., context în care această plângere nu poate fi avută în vedere. A fost depus la dosar un set de acte în susţinerea apelului. Analizând apelurile formulate, în considerarea criticilor aduse, a probatoriului administrat şi a dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., tribunalul constată că accstea sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor motive:
în mod corect instanţa de fond a motivat respingerea celor două capete de cerere ale acţiunii. Astfel, pentru capătul de cerere privind anularea procurii pentru doi şi lipsa consimţământului, tribunalul constată că nu au fost administrate probe în susţinerea acestei cereri, conform obligaţiei stabilite de art. 1169 C. civ. Astfel, prezumţiile relative cu privire la lipsa consimţământului datorat faptului că mandanta nu a avut reprezentarea actului juridic încheiat nu au fost răsturnate de probe contrare, fiind simple supoziţii ale reclamantului.
în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere privind constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, tribunalul apreciază că hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
Articolul 1308 pct. 2 C. civ. protejează dreptul mandanţilor care au încredinţat anumite bunuri pentru a fi vândute, deci un interes particular, şi nu unul general. Sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării acestui temei de drept nu poate fi decât nulitatea relativă, care are ca termen de prescripţie termenul de 3 ani.
Ultimul contract a fost încheiat la 23 iunie 1994, iar G.A., autoarea apelantului-reclamant, a decedat la 23 martie 1992. Prin urmare, s-a prescris dreptul de a cere anularea celor două înscrisuri. Reclamantul nu a făcut cerere de repunere în termen şi, de asemenea, nu a prezentat niciun motiv în acest sens.
în ceea ce priveşte lipsa contraprestaţiei în cazul neplăţii preţului, tribunalul apreciază că această susţinere este nedovedită, preţul fiind serios faţă de data contractării.
Neplata preţului de către mandatar către mandant nu reprezintă însă o cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Nici acest ultim aspect nu a fost probat în cauză, iar revocarea procurii, ulterior încheierii primului contract de vânzare-cumpărare, nu poate reprezenta o prezumţie irefragabilă de nepredare a preţului către mandant.
Mai mult, în motivarea prescripţiei dreptului de a invoca nulitatea relativă, în temeiul art. 1308 pct. 2 C. civ., există adresa din 1 august 1992, emisă de poliţie către apelantul-reclamant, precum şi alte înscrisuri din care rezultă intenţia acestuia de a intra în posesia bunurilor defunctei încă din anul 1990. Intr-una din aceste adrese, i s-a pus în vedere apelantului-reclamant posibilitatea de a se adresa instanţei civile cu o acţiune în anularea actului de vânzare-cumpărare.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi constatând că la dosar nu au fost depuse documente justificative privind cuantumul cheltuielilor de judecată, tribunalul a respins cererea intimatei M.L. în acest sens.
| ← Acţiune în anulare contract de vânzare-cumpărare. Invocarea... | Imobil donat statului. Invocarea nevalabilităţii actului.... → |
|---|
