Donaţie. Lipsa intenţiei de a gratifica. Contract subsecvent de vânzare-cumpărare. Aprecierea bunei-credinţe a dobânditorului
| Comentarii |
|
1. în cazul donaţiei, cauza este determinată de intenţia liberală a dispunătorului, dedusă din motivele subiective ale încheierii actului, care, dacă sunt neconforme cu legea, atrag nulitatea liberalităţii.
întrucât atât donatoarea, cât şi familia acesteia au fost supuse unor puternice presiuni din partea regimului comunist, motivate de raţiuni politice, nu se poate aprecia că scopul determinant al donaţiei a fost reprezentat de intenţia de gratificare a statului.
2. La perfectarea contractului de vânzare-cumpărare dintre stat şi pârâţii persoane fizice, în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu s-au respectat prevederile art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, republicată.
Procedura de vânzare a avut loc în contextul în care părţile cunoşteau fără echivoc că apartamentul este în litigiu, iar procedura judiciară priveşte chiar valabilitatea titlului de proprietate al statului, astfel încât prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor a fost înlăturată.
C.A. Bucureşti, Secţia a iii-a civilă, decizia nr. 33 din 13 ianuarie 2004, în Jurisprudenţă naţională 2004-2005, p. 88
Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamanta Ţ.E. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, SC A. SA, B.I. şi B.C., solicitând anularea actului de donaţie privind apartamentul nr. 6 situat în Bucureşti, încheiat între A.M. şi Statul român, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4351 din 7 ianuarie 1998 privind acelaşi imobil, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între stat şi pârâţii persoane fizice.
Cererea a fost ulterior precizată, solicitându-se introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Municipiului Bucureşti, la data de 14 mai 2002.
Prin sentinţa civilă nr. 777 din 4 februarie 2003, judecătoria a admis acţiunea formulată, a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat de notariatul de Stat Turnu Măgurele, sub nr. 44 din 9 februarie 1962 şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4351 din 7 ianuarie 1998.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că numita A.M. a fost proprietara apartamentului în litigiu în temeiul actului de vânzare-cumpărare nr. 7470 din 16 mai 1949 şi că în anul 1962 a donat acest imobil statului, oferta fiind acccptată de donatar prin declaraţia autentificată sub nr. 84/1963, în urma deciziei nr. 233 din 9 ianuarie 1963 a Sfatului Popular al Raionului 1 Mai.
S-a apreciat de către instanţa de fond că reclamanta a invocat nulitatea absolută a contractului de donaţie, arătând că nu a existat intenţia autoarei sale de a dona imobilul statului, aceasta fiind o consecinţă a presiunilor exercitate asupra sa şi asupra membrilor de familie de către stat.
în legătură cu constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului către chiriaşi în condiţiile Legii nr. 112/1995, s-a reţinut că au fost nesocotite prevederile art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, republicată (alineat introdus prin H.G. nr. 11/1997), cu privire la suspendarea procedurilor de vânzare a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995. Fiind vorba de un imobil în litigiu, părţile contractului au acţionat cu rea-credinţă, astfel încât actul este nul, fiind întocmit cu fraudarea legii.
împotriva sentinţei civile au declarat apel pârâtul Municipiul Bucurcşti, prin Primarul General, şi pârâţii B.I. şi B.C.
Apelantul Municipiul Bucureşti a arătat că, în cauză, este vorba de motivul de nulitate relativă, respectiv constrângerea morală, dolul sau viclenia, care conduce la anularea actului de donaţie, iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu chiriaşii este perfect valabil, deoarece statul era la data respectivă proprietar, titlul său nefiind desfiinţat, aşa încât părţile au fost de bună-credinţă.
Apclanţii-pârâţi persoane fizice au susţinut că instanţa a modificat cadrul procesual stabilit de rcclamantă, în sensul că aceasta a solicitat anularea actului de donaţie, cu referire expresă la violenţă ca viciu de consimţământ, iar nu nulitatea donaţiei. Actul de vânzare-cumpărare ce le serveşte drept titlu a fost încheiat cu bună-credinţă, imobilul fiind dobândit de la proprietar, respectiv Statul român.
Apelurile au fost respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 1234 din 29 mai 2003 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine schimbarea cadrului procesual stabilit de reclamantă, dat fiind că, deşi aceasta a invocat prin cererea introductivă de instanţă nulitatea donaţiei pe considerentul viciului de consimţământ al violenţei, a arătat, atât la momentul introducerii acţiunii, cât şi ulterior, că nu a existat intenţia de a gratifica statul în persoana autoarei sale.
Buna-credinţă a dobânditorilor imobilului în condiţiile Legii nr. 112/1995 nu poate să existe, deoarece ambele părţi au cunoscut că există un litigiu pe rol cu privire la imobil.
împotriva deciziei civilc au declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, şi pârâţii B.I. şi B.C.
Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind că acţiunea este prescrisă, fiind vorba de o cerere în anularea actului de donaţie pentru lipsa consimţământului, care putea fi introdusă în termenul general de 3 ani şi că la încheierea contractului de donaţie au fost nesocotite prevederile Codului civil şi ale Decretului nr. 478/1954. Recurentul a arătat că, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a fi constatată, părţile au fost de bună-credinţă, ceea ce face ca actul să fie menţinut.
Recurenţii-pârâţi persoane fizice au criticat decizia ca nelegală şi netemeinică, arătând că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
în dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că intimata-rccla-mantă a invocat un motiv de nulitate relativă a actului de donaţie, precizând în mod expres violenţa ca viciu de consimţământ, or, instanţa a soluţionat cauza luând în considerare un motiv de nulitate absolută neinvocat şi, deci, nesupus dezbaterii părţilor, încălcându-se dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.; deşi, după analiza probatoriului, s-a ajuns la concluzia că motivul determinant al donaţiei a fost violenţa, instanţa îşi sprijină soluţia pe lipsa intenţiei de a gratifica, deşi cele două motive sunt contradictorii şi duc la soluţii diferite; aplicarea greşită a art. 129 alin. (6) C. proc. civ. conduce, totodată, la netemeinicia şi nclegalitatea hotărârii, fiind valabile argumentele ce susţin prima critică formulată.
Recursurile au fost respinse ca nefondate.
Având în vedere că recursurile declarate conţin referiri asemănătoare în privinţa criticilor de netemeinicie şi nelegalitate, Curtea a analizat motivele invocate de recurenţi şi, în limita în care acestea se suprapun (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), a răspuns printr-un considerent comun.
Nu s-a putut primi susţinerea că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (motiv prevăzut de art. 304 pct. 6
C. proc. civ.), apreciindu-se că, în mod corect, a observat instanţa de apel că, deşi nu a fost arătată expres cauza privind lipsa intenţiei de a gratifica, aceasta rezultă, implicit, din conţinutul cererii introductive de instanţă, fiind, în consecinţă, în mod corect luată în examinare de instanţa de fond.
într-adevăr, se observă că, pe parcursul soluţionării fondului, în mod constant intimata-reclamantă a solicitat a se avea în vedere împrejurarea că demersul său procesual se sprijină, în egală măsură, pe lipsa intenţiei de a gratifica în persoana autoarei sale. Aspectul rezultă atât din cuprinsul încheierii de şedinţă din 14 mai 2002, cât mai cu scamă din cuprinsul practicalci încheierii din 26 noiembrie 2002. Faptul că este vorba de o nulitate determinată de lipsa intenţiei de a gratifica rezultă, practic, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, instanţa fiind chemată să califice ea însăşi din punct de vedere al naturii juridice acţiunea, acolo unde partea nu o face, o face insuficient sau prin indicarea eronată a motivelor pe care înţelege să se sprijine.
Aşa fiind, este nefondată prima critică invocată de recurenţii-pârâţi persoane fizice, precum şi critica la care se referă în primul motiv de recurs recurentul Municipiul Bucureşti, atunci când vorbeşte de prescrierea acţiunii introductive.
Fiind vorba de o cauză de nulitate absolută a actului (lipsa cauzei donaţiei), aceasta poate fi invocată oricând şi de către orice persoană interesată.
Luând în considerare această împrejurare şi întemeindu-şi considerentele pe acest motiv de nulitate a donaţiei, este lesne de înţeles că instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele ce stau la baza sa sau care să cuprindă motive contradictorii.
Tribunalul a stabilit că în mod corect a fost analizată de instanţa de fond cauza de nulitate a donaţiei ce rezidă în lipsa intenţiei de a gratifica statul, după ce a stabilit demarcaţia clară între cele două cauze de nulitate, dar şi faptul că, în speţă, deşi nulitatea absolută a fost scriptic motivată pe existenţa viciului de consimţământ al violenţei, în realitate partea a avut în vedere lipsa cauzei actului, pe care a şi exprimat-o neechivoc ulterior pe parcursul procesului, aşa cum s-a arătat.
Nu este vorba de motive contradictorii, pentru că în mod corect a fost avută în vedere exclusiv cauza de nulitate a donaţiei (lipsa inten-ţici de a gratifica) şi în acest context este evident că nu se poate ajunge la soluţii contradictorii.
Instanţele au interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., judecătorii hotărând asupra obiectului cererii deduse judecăţii, calificate din punct de vedere al naturii sale juridice de către instanţă, în virtutea rolului său activ.
Cum judecătorul a extras din conţinutul cererii formulate cauza de nulitate care a fost, în realitate, avută în vedere de parte şi a soluţionat procesul, în consecinţă, nu se poate susţine că au fost nesocotite dispoziţiile legale arătate şi nici că s-a realizat o analiză superficială a condiţiilor actului de donaţie, respectiv o interpretare greşită a acestora.
Deşi în cererca introductivă s-a indicat expres de parte violenţa ca motiv de anulare a actului de donaţie, s-a dovedit pe parcursul procesului că esenţială în susţinerea cererii promovate a fost, de fapt, cauza de nulitate determinată de lipsa intenţiei de a gratifica din partea autoarei intimatei-reclamantc.
Donaţia reprezintă o liberalitate, conducând la diminuarea ireversibilă a patrimoniului donatorului. Ea trebuie să fie reală, licită şi morală, iar scopul pentru care donatorul transferă cu titlu gratuit proprietatea altei persoane se diferenţiază de la un caz la altul, prezentând importanţă stabilirea motivelor subiective concrete care au determinat încheierea contractului şi care se suprapun practic peste cauza actului ce trădează intenţia liberală. S-a stabilit că, atunci când motivele subiective sunt neconforme cu legea, donaţia este nulă.
în speţă, analiza probatoriului administrat a condus la concluzia că atât donatoarea (autoarea intimatci-reclamante), cât şi familia acesteia au fost supuse unor puternice presiuni din partea regimului vremii la care s-a întocmit actul, de natură a o determina să ofere spre donaţie singurul bun imobil aflat în proprietatea sa.
Operaţiunea se realiza în contextul în care bunurile tatălui donatoarei au fost naţionalizate, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar asupra acestuia s-au exercitat presiuni şi au fost dispuse măsuri extreme motivate de raţiuni politice, mergând până la arestarea şi internarea sa într-o colonie de muncă, iar asupra soţului donatoarei au fost luate măsuri de îndepărtare din magistratură.
Cum situaţia de fapt, corect reţinută de instanţe, indica o stare materială precară a proprietarei imobilului, acesta reprezentând şi singura sa sursă de întreţinere, este dificil de acceptat că autoarea intimatei-reclamante, stăpânită de motive subiective specifice, ar fi procedat la întocmirea ofertei, ca o consecinţă a intenţiei de gratificare a statului.
De altfel, legislaţia vremii ocrotea dreptul de proprietate şi proprietatea, Legea fundamentală însăşi ridicând la rang de principiu conceptul, în vreme ce paradoxul aplicării legislaţiei interne rezida în producerea de consecinţe nefaste sub acest aspect şi care în aproape toate situaţiile erau reprezentate de pierderea proprietăţilor.
Aşa fiind, este evidentă lipsa elementului animus donandi, iar în această ipoteză, aşa cum bine au observat instanţele de fond şi apel, actul este nul.
Condiţiile speciale de încheiere a unor asemenea acte, reglementate atât de Codul civil, cât şi de Decretul nr. 478/1954, au fost respectate, oferta fiind acccptată de donatar prin declaraţie autentificată subsecventă deciziei administrative a Sfatului Popular al Raionului 1 Mai, dar nu acestea sunt motivele pe care se sprijină cererea intimatei-reclamantc, sens în care este lipsită de suport susţinerea recurentului Municipiul Bucureşti sub acest aspect.
In privinţa valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţii persoane fizice în condiţiile Legii nr. 112/1995, s-a decis în mod corect că probatoriul administrat a răsturnat buna-credinţă la adăpostul cărcia s-ar fi aflat dobânditorii în contextul în care bunul pe care l-au cumpărat avea o situaţie juridică lămurită pe deplin şi erau respectate dispoziţiile actelor normative care reglementau materia vânzării acestor imobile către chiriaşi.
Actul s-a perfectat, însă, cu nesocotirea vădită a prevederilor art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, republicată, procedura de vânzare deru-lându-se în contextul în care părţile cunoşteau fără echivoc că apartamentul este în litigiu, iar litigiul are ca obiect chiar valabilitatea titlului de proprietate al statului, în contextul dispoziţiilor legale menţionate.
Din accst punct de vedere, şi ultima critică formulată de recurenţi sc dovedeşte a fi nefondată.
în temeiul consideraţiilor expuse şi în baza art. 312 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 6-7 şi 9 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-pârâţi.
| ← Donaţie către stat. Legătura dintre viciul de consimţământ... | Donaţie în favoarea statului. Repunerea în termenul de... → |
|---|
