Retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unei hotărâri pronunţate în recurs, posibilă doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar nu pentru aspecte de fond care să deschidă calea unui recurs la recurs
| Comentarii |
|
- Codul de procedură civilă: art. 317 alin. (1) şi (2), art. 318 alin. (1) teza a Il-a
Retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unei hotărâri pronunţate în recurs este posibilă conform dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a Il-a C. pr. civ., numai atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare cu care a fost învestită.
Argumentele, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, aşa încât omisiunea lor de cercetare nu deschide calea contestaţiei în anulare, art. 318 alin. (1) teza a Il-a C. pr. civ. referindu-se expres la omisiunea de a examina motivul de recurs - de modificare sau casare -, şi nu argumentele de fapt ori de drept invocate de parte.
Rezultă că este nefondată contestaţia în anulare motivată pe ideea că instanţa nu a analizat anumite fraze din declaraţia de recurs, care constituiau argumente în susţinerea motivelor de casare invocate de către contestatoare.
Pe de altă parte, prin greşeală materială, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. pr. civ., se înţelege o greşeală procedurală de calculare a termenului de recurs, de timbrare etc., şi nu o greşeală de judecată, de interpretare a dispoziţiilor legale sau de apreciere a probelor, întrucât dacă s-ar admite o asemenea situaţie, ar însemna că s-ar judeca un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate eventualele greşeli de fond, întrucât aceasta ar echivala cu rejudecarea recursului, ceea ce este inadmisibil.
Orice chestiune de fond invocată de către contestatoare este ineficientă în această cale extraordinară de atac, pe care legiuitorul a deschis-o în mod exclusiv pentru greşeli de ordin procedural, şi nu de judecată.
Referitor la invocarea de către contestatoare a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) şi (2) C. pr. civ., Curtea constată că nu ne aflăm în niciuna dintre ipotezele textului arătat mai sus.
(Decizia civilă nr. 1600/R-CA din 21 octombrie 2010)
Prin cererea înregistrată la data de 12 februarie 2008 pe rolul Tribunalului A., completată şi precizată, contestatoarea R.G. a chemat în judecată pe intimaţii CJP A. şi IŞJ A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie anulată decizia nr. 272139 din 18 decembrie 2007 emisă de AJP A. şi recalcularea drepturilor de pensie prin valorificarea perioadei 27 ianuarie 2004 - 21 septembrie 2004, precum şi acordarea de despăgubiri reprezentând diferenţa de drepturi de pensie aferentă perioadei 27 ianuarie - 21 septembrie 2004.
în motivarea cererii, contestatoarea a arătat că la data de 9 august 2005 a formulat cerere înregistrată sub nr. 21966 la CJP A. prin care a solicitat să i se confirme că la data de 30 august 2004 a solicitat o adresă privind datele necesare determinării stagiului de cotizare şi al punctajului mediu, în vederea stabilirii pensiei la care era îndreptăţită potrivit legii, însă nu a primit niciun răspuns, motiv pentru care la data de
20 noiembrie 2007 s-a adresat cu o nouă cerere prin care a solicitat aceleaşi lucru, respectiv recalcularea şi plata pensiei pe perioada 1 februarie 2004 - 22 septembrie
2004.
A mai arătat contestatoarea că, înainte de terminarea perioadei de şomaj, a făcut demersurile necesare pentru stabilirea şi plata pensiei la care avea dreptul conform reglementărilor legale în materie.
Faptul că nici angajatorul, dar mai ales CJP A. nu au dat curs legal cererilor sale nu înseamnă că drepturile de pensie pe perioada specificată nu i se mai pot acorda, deoarece s-ar încălca flagrant unul dintre drepturile consacrate în Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 249/AS din 10 februarie 2010, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
A respins cererea formulată de contestatoare în contradictoriu cu pârâtul IŞJ A., având ca obiect plata de despăgubiri, ca prescrisă.
A respins contestaţia formulată în contradictoriu cu pârâta CJP A.
în adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, „pensia se acordă la cererea persoanei îndreptăţite, a mandatarului desemnat de aceasta cu procură specială, a tutorelui sau a curatorului acesteia".
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 19/2000, „drepturile de pensie pentru limită de vârstă se acordă şi se plătesc de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, dacă cererea a fost depusă în termen de 90 de zile de la această dată. în cazul persoanelor ale căror cereri au fost depuse cu depăşirea termenului menţionat, drepturile de pensie pentru limită de vârstă se acordă şi se plătesc de la data depunerii cererii”.
Tribunalul a înlăturat susţinerea contestatoarei că pârâtul IŞJ A. avea obligaţia să depună dosarul la CJP A., întrucât din menţiunile efectuate în carnetul de muncă al contestatoarei, la poziţia 83 şi 84, rezultă că în perioada 27 ianuarie 2003 - 26 ianuarie
2004 aceasta a beneficiat de prevederile Legii nr. 76/2002 şi, prin urmare, în această perioadă carnetul său de muncă s-a aflat la AJOFM A., ci nu la IŞJ A., astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, contestatoarea era cea care avea obligaţia depunerii dosarului la CJP A., situaţie în care nu îşi poate invoca propria culpă şi nici nu poate invoca necunoaşterea legii.
însă, aceasta a înţeles să formuleze cerere de înscriere la pensie pentru limită de vârstă, la data de 22 septembrie 2004, conform cererii înregistrate la CJP A. sub nr. 5944.
S-a reţinut că prin decizia nr. 272139 din 11 noiembrie 2004 a CJP A. s-a admis cererea contestatoarei de înscriere la pensie pentru limită de vârstă, iar drepturile de pensie au fost stabilite începând cu data de 22 septembrie 2004, întrucât cererea de înscriere la pensie pentru limită de vârstă a fost formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 83 din Legea nr. 19/2000.
Ulterior, prin cererea înregistrată la CJP A. sub nr. 64186 din 20 noiembrie 2007, contestatoarea a solicitat recalcularea drepturilor de pensie prin adăugarea perioadei
27 ianuarie - 21 septembrie 2004, anexând în susţinerea cererii adeverinţa nr. 9332 din 31 mai 2007 emisă de SC N. SA, prin care se certifică sporul de noapte aferent perioadei 2 mai 1980 - 1 aprilie 1990.
Având în vedere cererea de recalculare, prin decizia nr. 272139 din 18 decembrie 2007 a CJP A. s-a procedat la recalcularea drepturilor de pensie ale contestatoarei prin valorificarea sporului de noapte conform adeverinţei nr. 9332 din 31 mai 2007 eliberată de SC N. SA.
Drepturile astfel recalculate au fost acordate începând cu data de 1 decembrie 2007, data de întâi a lunii următoare formulării cererii conform art. 169 din Legea nr. 19/2000.
Cu privire la susţinerea contestatoarei, potrivit căreia la recalcularea pensiei prin decizia nr. 272139 din 18 decembrie 2007 a CJP A. nu s-a valorificat perioada 17 ianuarie - 21 septembrie 2004, instanţa a constatat că este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 19/2000, „constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public de pensii din România ...”.
S-a constatat că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi dosarul de pensie al contestatoarei nu rezultă că în perioada 27 ianuarie - 21 septembrie 2004 aceasta a desfăşurat activitate în baza unui contract individual de muncă, fapt recunoscut şi de aceasta la termenul din 3 iunie 2009.
Pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001, la determinarea punctajelor anuale se utilizează veniturile înscrise în declaraţiile nominale întocmite de către angajatori conform art. 6 din Legea nr. 19/2000.
Din adeverinţa nr. 955 din 11 decembrie 2007 emisă de CJP A., pe baza declaraţiilor nominale întocmite de către angajator, nu rezultă că în perioada 27 ianuarie -
21 septembrie 2004 contestatoarea a realizat venituri salariate asupra cărora s-a datorat contribuţia de asigurări sociale prevăzută de lege.
Prin urmare, atâta timp cât în perioada mai sus-menţionată contestatoarea nu a realizat venituri salariale asupra cărora s-a datorat contribuţia de asigurări sociale prevăzută de lege, această perioadă nu poate constitui stagiu de cotizare în sistemul public de pensii, astfel că, în mod corect CJP A. nu a valorificat această perioadă prin decizia nr. 272139 din 18 decembrie 2007, motiv pentru care instanţa a apreciat ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva acestei decizii.
S-a reţinut că solicitarea reclamantei de acordare de despăgubiri reprezentând diferenţa de drepturi de pensie aferentă perioadei 27 ianuarie - 21 septembrie 2003 este formulată în afara termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, întrucât acţiunea a fost înregistrată la data de 12 februarie 2008, iar despăgubirile solicitate sunt aferente perioadei 27 ianuarie - 21 septembrie 2004, astfel că, dreptul de a solicita despăgubiri reprezentând diferenţa de pensie neîncasată pe această perioadă s-a împlinit în luna septembrie 2007.
Prin urmare, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată în contradictoriu cu IŞJ A., având ca obiect plata de despăgubiri, ca prescrisă.
împotriva sentinţei civile nr. 249/AS din 10 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş, a formulat în termen recurs contestatoarea R.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în motivarea recursului, contestatoarea susţine că hotărârea este nelegală şi netemeinică, întrucât instanţa nu a dat dovadă de rol activ, pronunţând o soluţie pe baza unui probatoriu incomplet.
Greşit a reţinut instanţa că în perioada de şomaj, carnetul său de muncă s-a aflat la AJOFM şi ulterior dosarul de pensie s-a aflat la IŞJ A., iar dosarul de pensie trebuia completat de contestatoare. Hotărârea este nelegală şi pentru că textele de lege pe care se întemeiază sunt greşit interpretate.
O altă critică se referă la faptul că ar fi contradictorii considerentele sentinţei, şi aceasta tot pentru că nu s-au administrat probe suficiente care să susţină soluţia instanţei de fond.
în acest context se solicită admiterea recursului şi pe fond admiterea contestaţiei, iar în subsidiar casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Criticile formulate de contestatoare nu sunt încadrate în vreunul dintre motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. pr. civ., însă rezultă că se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., respectiv aplicarea greşită a legii.
Prin decizia civilă nr. 1085/R-CA din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Piteşti, Secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins recursul declarat de contestatoare, reţinând următoarele:
Dispoziţiile art. 129 şi 130 C. pr. civ. reglementează principiul rolului activ al judecătorului în procesul civil. Rolul activ al judecătorului nu poate duce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei sau că nerespectarea de către parte a dispoziţiilor referitoare la propunerea probelor nu ar avea consecinţe procedurale. în speţă, instanţa a încuviinţat printre altele şi proba cu interogatoriu şi întrucât la mai multe termene, contestatoarea nu s-a conformat celor dispuse de instanţă, respectiv să depună în scris interogatoriul, a fost decăzută din această probă. Aceasta întrucât persoanele juridice nu se citează la interogatoriu, ci li se comunică punctele la care urmează să răspundă. Tergiversarea nejustificată a contestatoarei de a depune interogatoriul a determinat instanţa ca motivat să o decadă din această probă. în ceea ce priveşte ataşarea dosarului solicitat tot instanţa a apreciat, faţă de obiectul acţiunii, că nu se impune, neavând relevanţă în cauză, respingând motivat această solicitare.
Nici celelalte critici nu s-au reţinut ca întemeiate, întrucât considerentele sentinţei nu conţin motive contradictorii, aşa cum susţine contestatoarea, motivarea pe care se întemeiază hotărârea corespunzând dispozitivului.
Obiectul acţiunii îl constituie acordarea de despăgubiri, reprezentând diferenţe de pensie aferente perioadei 27 ianuarie - 21 septembrie 2004.
Drepturile de pensie conform dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 19/2000 se acordă la cererea persoanei îndreptăţite şi se stabilesc în raport de actele aflate la dosarul de pensie. în situaţia contestatoarei, aceasta a solicitat înscrierea la pensie pentru limită de vârstă, începând cu data de 22 septembrie 2004, conform cererii înregistrate la intimata CJP A., sub numărul 5944.
Prin decizia nr. 272139 din 11 noiembrie 2004 emisă de intimata CJP A., contestatoarea a fost înscrisă la pensie cu data de 22 septembrie 2004, data formulării cererii, cererea de înscriere pentru limită de vârstă fiind formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 83 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 19/2000. La determinarea drepturilor de pensie, pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001, s-au valorificat şi perioadele înscrise în declaraţiile nominale întocmite de angajator conform art. 6 din Legea nr. 19/2000. Decizia emisă astfel nu a fost contestată. Ulterior contestatoarea a solicitat recalcularea pensiei, însă aceasta excede cadrului procesual de faţă.
în ceea ce priveşte critica referitoare la greşita admitere de către instanţă a excepţiei prescrierii dreptului la acţiune, s-a observat că acţiunea contestatoarei a fost înregistrată la instanţă la data de 12 februarie 2008, iar despăgubirile solicitate sunt aferente perioadei 27 ianuarie - 21 septembrie 2004, cu depăşirea termenului general de prescripţie care s-a împlinit în luna septembrie 2007.
Instanţa a mai apreciat că celelalte susţineri nu sunt critici care să privească sentinţa recurată, ci întrebări retorice, care nu fac obiectul cercetării instanţei de control judiciar.
De aceea, în considerarea celor de mai sus, s-a apreciat că nu sunt întemeiate criticile formulate, hotărârea pronunţată de tribunal fiind legală şi temeinică.
împotriva deciziei civile nr. 1085/R-CA din 16 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti a formulat contestaţie în anulare contestatoarea RG, invocând dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. pr. civ. şi art. 318 C. pr. civ., însă, din motivarea contestaţiei, rezultă că instanţa de recurs nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe toate motivele de recurs invocate de către contestatoare.
în motivarea contestaţiei în anulare se precizează de către contestatoare că, deşi în recurs a invocat nerespectarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 129 şi art. 130 C. pr. civ., s-a dat o interpretare eronată de către instanţa de recurs a acestor dispoziţii legale, şi s-a constatat nelegal că dreptul la acţiune este prescris deoarece cursul prescripţiei a fost întrerupt de către contestatoare şi, de asemenea, a fost privită în mod exagerat problema interogatoriului, ca fiind „regina probelor” şi, practic, în mod nelegal s-a soluţionat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri.
S-a formulat întâmpinare de către Casa Judeţeană de Pensii Argeş, prin care s-a solicitat respingerea contestaţiei ca inadmisibilă, motivându-se că instanţa de recurs s-a pronunţat pe toate motivele de recurs invocate şi a dat o interpretare legală a dispoziţiilor art. 129 şi art. 130 C. pr. civ., de asemenea, a stabilit în mod corect că pentru perioada 27 ianuarie - 21 septembrie 2004 acţiunea este prescrisă.
IŞJ A. a formulat, de asemenea, întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei în anulare, pe de o parte precizându-se că nu se poate rejudeca din nou recursul şi că nu mai pot fi examinate pe această cale extraordinară problemele de fond, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 C. pr. civ.
Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi prezenta contestaţie în anulare, Curtea va constata că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unei hotărâri pronunţate în recurs este posibilă conform dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. pr. civ., numai atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare cu care a fost învestită.
Argumentele, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care îl sprijină, aşa încât omisiunea lor de cercetare nu deschide calea contestaţiei în anulare, art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. pr. civ. referindu-se expres la omisiunea de a examina motivul de recurs - de modificare sau casare -, şi nu argumentele de fapt ori de drept invocate de parte.
Rezultă că este nefondată contestaţia în anulare motivată pe ideea că instanţa nu a analizat anumite fraze din declaraţia de recurs, care constituiau argumente în susţinerea motivelor de casare invocate de către contestatoare.
Omisiunea de cercetare a vreunuia dintre motivele de modificare sau casare cu a căror judecată a fost învestită instanţa de recurs constituie motiv de contestaţie în anulare.
Indicarea generică a unei asemenea omisiuni nu este însă suficientă pentru a se intra în analiza contestaţiei în anulare; pentru aceasta, partea are obligaţia să indivi-ualizeze exact motivul sau motivele de recurs omise de la cercetarea instanţei, ceea ce rezultă din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. pr. civ., cu consecinţa că în caz contrar contestaţia în anulare devine inadmisibilă.
Contestatoarea invocă dispoziţiile art. 317 C. pr. civ., potrivit cu care hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, în cazul în care procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită, potrivit cu cerinţele legii, precum şi atunci când hotărârea a fost dată de judecător cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică, privitoare la competenţă, iar dispoziţiile art. 318 teza I C. pr. civ. prevăd că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Referitor la invocarea de către contestatoare a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) şi (2) C. pr. civ., Curtea constată astfel că nu ne aflăm în niciuna dintre ipotezele textului arătat mai sus.
Pe de altă parte, prin greşeală materială, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. pr. civ., se înţelege o greşeală procedurală de calculare a termenului de recurs, de timbrare etc., şi nu o greşeală de judecată, de interpretare a dispoziţiilor legale sau de apreciere a probelor, întrucât dacă s-ar admite o asemenea situaţie, ar însemna că s-ar judeca un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi valorificate eventualele greşeli de fond, întrucât aceasta ar echivala cu rejudecarea recursului, ceea ce este inadmisibil.
Orice chestiune de fond invocată de către contestatoare este ineficientă în această cale extraordinară de atac, pe care legiuitorul a deschis-o în mod exclusiv pentru greşeli de ordin procedural, şi nu de judecată.
De aceea, faptul că rezolvarea dată de către instanţa de recurs s-ar întemeia în concepţia contestatoarei pe o interpretare ori o aplicare greşită a legii, nu poate fi valorificat într-o contestaţie în anulare.
După cum lesne se poate observa, greşeala de fond pe care contestatoarea o impută astfel instanţei de recurs se referă la aplicarea greşită a legii, practic la interpretarea eronată în concepţia contestatorului a instanţei de recurs atunci când s-a pronunţat cu privire la criticile invocate de către acesta în recurs.
Pe calea contestaţiei în anulare aceste aspecte nu pot fi valorificate, întrucât de esenţa căii extraordinare de atac este, aşa cum s-a arătat mai sus, remedierea unor neregularităţi procedurale, săvârşite de către instanţă şi nicidecum de reluarea judecăţii fondului litigiului.
Mai mult decât atât, în jurisprudenţa recentă a CEDO, respectiv cauza M. c. României, s-a statuat că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptăţită să solicite o retractare a unei hotărâri definitive şi irevocabile obligatorii şi mai ales nu în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă analiză a cauzelor.
Puterea de control a instanţelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta astfel micile erori ale justiţiei, iar nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei.
Cu alte cuvinte, puterea de a iniţia şi a admite o cale extraordinară de atac trebuie exercitată de către autorităţi în aşa fel încât să asigure în cel mai înalt grad posibil un echilibru just între interesele implicate în cauză.
Se concluzionează astfel de către CEDO că promovarea contestaţiei în anulare în dreptul intern poate fi exercitată numai în mod strict pentru motivele reglementate de dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. pr. civ., şi în niciun caz nu se referă la greşeli de judecată pentru a proceda ulterior la o reformare a hotărârii judecătoreşti irevocabilă.
Reţinând, deci, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 320 C. pr. civ., va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.
| ← Soluţionarea cauzei de către un alt complet decât cel... | Regimul juridic al formelor asociative prevăzute de art. 26 şi... → |
|---|
