Imobil aparţinând cultelor religioase. înstrăinarea acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995. Consecinţe
| Comentarii |
|
Deşi determinată de efectul Legii nr. 485/1944, dobândirea de către Statul român a imobilului aparţinând cultului religios a avut loc efectiv la data de 9 noiembrie 1945 (data intabulării), astfel încât imobilul se încadrează în dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 94/2000 şi ale Legii nr. 501/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
înstrăinarea unor astfel de imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 este nelegală, întrucât actul normativ nu face nicio referire la posibilitatea vânzării acestor categorii de bunuri, potrivit art. 9 şi urm., după cum, prin art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ele sunt exceptate şi de la incidenţa acestei legi.
C.A. Alba lulia, Secţia civilă, decizia nr. 804 din 6 octombrie 2005, în Jurispmdenţă naţională 2004-2005, p. 143
Prin sentinţa civilă nr. 492 din 23 ianuarie 2004, pronunţată de Judecătoria Sibiu, au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, dar şi acţiunea reclamantului Consistorrul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România, împotriva pârâţilor Municipiul Sibiu, prin Primar,
SC U. SA Sibiu, S.V. şi S.M., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6124/2001, privind imobilul identificat cu datele de C.F., precum şi a contractului de donaţie autentificat sub nr. 1592/2002.
Instanţa a constatat că reclamanta întruneşte cerinţele art. 12, art. 18, art. 28, art. 56 din Decretul nr. 177/1948 şi că, prin adresa nr. 1967 din 3 noiembrie 2003 a Ministerului Culturii şi Cultelor, se confirmă că Biserica Evanghelică Regnicolară C.A. este acelaşi cult religios cu Biserica Evanghelică C.A., care este una şi aceeaşi persoană cu cea intabulată în C.F. asupra imobilului litigios.
Sub aspectul prescripţiei, s-a constatat că acţiunea este formulată în termen, iar calificarea acţiunii ca o acţiune în constatarea nulităţii absolute a actului juridic, iăcută ulterior, nu constituie o modificare de acţiune.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza sentinţei civile nr. 5024 din 10 iulie 2001, rămasă irevocabilă şi care se bucură de autoritatea lucrului judecat, astfel că actul este valid. Deşi dobânditoarea S.V. a încheiat în favoarea pârâtei S.M. actul autentic de donaţie, cu eludarea prevederilor imperative referitoare la interdicţia înstrăinării imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, acest act a fost menţinut pentru a se da eficienţă stabilităţii raporturilor juridice în circuitul civil.
Această hotărâre a fost apelată de către reclamant şi, prin decizia civilă nr. 48/A din 18 ianuarie 2005, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul şi a schimbat sentinţa, în sensul admiterii acţiunii reclamantului.
In esenţă, s-a constatat că titlul statului nu este valabil, că imobilul nu se putea vinde, că vânzarea-cumpărarea s-a făcut cu rea-credinţă faţă de evidenţa reieşită din cartea funciară, neputând fi invocat principiul error communis facil ius, iar hotărârea instanţei de fond încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România este parte.
Astfel, reclamantul a fost pus în situaţia imposibilităţii revendicării bunului. împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele S.M., S.V. şi Municipiul Sibiu.
Pârâtele S.M. şi S.V. şi-au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând să se constate valabilitatea titlului statului, deoarece imobilul a trecut în proprietatea statului în
baza Legii nr. 485/1944, astfel că, fiind preluat anterior datei de 6 martie 1945, nu mai poate face obiectul niciunei reparaţii, nici potrivit O.U.G. nr. 94/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 501/2002, şi nici potrivit Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, la data încheierii contractului de vânzare-cumpă- rarc, nu era notat în cartea funciară niciun litigiu, cumpărătoarea a fost de bună-credinţă, cu atât mai mult cu cât s-a bazat pe dispoziţiile sentinţei civile nr. 5024/2001.
Municipiul Sibiu şi-a motivat rccursul, solicitând să se constate valabilitatea titlului statului, ce s-a întemeiat pe Legea nr. 485/1944, emisă în concordanţă cu cerinţele impuse României prin Armistiţiul dintre Guvernul României şi Puterile Aliate.
Vânzarea apartamentului s-a făcut cu respectarea legilor în vigoare la data vânzării şi cu bună-credinţă, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Prin decizia civilă nr. 804 din 6 octombrie 2005, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondate, recursurile.
S-a reţinut că imobilul în litigiu a fost intabulat în favoarea Bisericii Regnicolare Evanghelice CA din România, reprezentate de Consistoriul din Sibiu. Acest cult religios a fost recunoscut în România, nu a fost scos în afara legii şi este exercitat în condiţii de legalitate şi în prezent. Din această perspectivă nu se poate pune problema că bunurile aparţinând cultului religios ar fi trebuit să fie demonstrate ca fiind preluate în patrimoniul actualului Consistoriu Superior, în calitate de continuator al aceleiaşi persoane juridice. Reclamantul este forul tutelar, reprezentativ al cultului religios.
Statul român a preluat imobilul la data de 9 noiembrie 1945, în baza unei adrese emise la data de 3 noiembrie 1945, acesta fiind reprezentat prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor - Comisariatul general pentru administrarea şi lichidarea bunurilor Grupului Etnic German.
S-a apreciat că preluarea de către stat a fost determinată de efectul Legii nr. 485/1944, act normativ ce a fost adoptat de România ca urmare a armistiţiului încheiat cu Puterile Aliate.
în analizarea legalităţii constatării nevalabilităţii titlului statului, reţinut în decizia atacată, s-au impus următoarele argumentări, pe lângă cele expuse.
Sub un prim aspect, trebuie reţinut că prevederile Legii nr. 485/1944 s-au extins nejustificat asupra bunurilor Cultului Religios Evanghelic,
prin identificarea accstuia fără temei cu Grupul Etnic German, colaboraţionist al hitlerismului.
Astfel, chiar din conţinutul Convenţiei din 11 august 1942, Cultul Religios nu se identifică cu Grupul Etnic German din România, convenţie care a recunoscut independenţa, libertatea credinţei şi legala justificare a îndeplinirii misiunii proprii de păstorire religioasă.
Din analiza conţinutului convenţiei menţionate rezultă că prin ea s-au impus bisericii multiple obligaţii, printre care şi aceea de predare a unei părţi din averea sa, fără nicio despăgubire, către Grupul Etnic German (cap. 1, pct. 4), spre exemplu 50% din casele din oraşe, urmând ca transferul proprietăţii să fie efectuat în urma actelor de predare, pe cheltuiala Grupului Etnic German. Nu există însă nicio dovadă a identificării celor 50% din imobilele existente (în municipiul Sibiu, spre exemplu) în patrimoniul bisericii şi nici a transferului urmat şi, ca atare, nu se poate susţine ca valabilă preluarea de către stat a imobilului din litigiu.
Preluarea fiind făcută după data de 6 martie 1945, respectiv la data de 9 noiembrie 1945, data intabulării, face ca imobilul să se încadreze în dispoziţiile legilor speciale privind măsurile reparatorii adoptate în România prin O.U.G. nr. 94/2000 şi Legea nr. 501/2002 privind bunurile cultelor religioase.
Desigur că în Legea nr. 10/2001 nu se regăsesc temeiuri de retrocedare a bunurilor aparţinând cultelor, dar, în art. 8 alin. (2), ele sunt exceptate incidenţei acestei legi, fiind interzisă atât înstrăinarea lor, cât şi schimbarea destinaţiei lor.
Prevederile Legii nr. 112/1995 nu fac nicio referire cu privire la aceste bunuri şi, cu atât mai mult, la posibilitatea înstrăinării lor, potrivit art. 9 şi urm.
De aceea, atât timp cât titlul statului este nevalabil, înstrăinarea imobilelor este lovită de nulitate absolută, deoarece aceste bunuri nu sunt menţionate în art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Buna-credinţă invocată de recurenţi nu poate fi reţinută, pentru că vânzarea nu s-a făcut cu respectarea legilor în vigoare.
Lipsa notării unor litigii în C.F. sau invocarea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 5024/2001 nu sunt elemente care să califice conduita cumpărătorilor ca una de bună-credinţă.
Evident că nu puteau fi notate eventuale litigii privitoare la imobil, câtă vreme fostul proprietar cunoştea imposibilitatea dobândirii unor drepturi de către actualii deţinători prin prisma Legii nr. 112/1995, iar,
pc de altă parte, sentinţa menţionată este lipsită de efecte faţă de fostul proprietar intimat, care nu a fost parte în acel litigiu şi nu-i sunt opozabile dispoziţiile acesteia.
| ← Contract de vânzare-cumpărare a unui imobil încheiat în... | Vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Determinarea... → |
|---|
