Preluare de către stat a unui imobil. Apartament împărţit între chiriaşi şi fostul proprietar. Vânzare potrivit Legii nr. 112/1995. Reaua-credinţă a chiriaşilor

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

Din punct de vedere juridic, eroarea comună şi invincibilă a vânzătorului şi buna-credinţă a cumpărătorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau îndoială, validează apa­renţa de drept. Numai că, în speţă, niciuna din cele două condiţii nu sunt îndeplinite.

Vânzarea către chiriaşi a imobilului preluat abuziv de stat s-a făcut cu încălcarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, conform căruia fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, dacă locuiau la data de 22 decembrie 1989 în acelaşi apartament cu alţi chiriaşi, devin proprietarii întregului apartament. Totodată, imobilul soli­citat de moştenitoarea foştilor proprietari, compus la data naţio­nalizării din 11 camere şi anexe, avea calitatea de apartament, în sensul art. 3 din Legea nr. 112/1995, indiferent dacă i s-au făcut modificări constructive interioare sau a fost luat în evidenţă ca reprezentând două sau mai multe apartamente şi constituia o locuinţă de sine stătătoare.

Mai mult, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nuli­tate absolută, fiind încheiat cu rea-credinţă, întrucât vânzătorul ştia sau trebuia să ştie că cererea pentru restituirea imobilului fusese introdusă de moştenitoarea foştilor proprietari la data de 25 aprilie 1996 şi contractul a fost încheiat la data de 4 noiembrie 1996, iar pârâta chiriaşă, cu minime diligenţe, putea afla că se solicitase restituirea întregului imobil, de vreme ce locuia împreu­nă cu reclamanta moştenitoare în acelaşi imobil de mai mulţi ani, aşa încât prezumţia bunei-credinţe a acesteia a fost răsturnată.

Frauda vânzătorului şi cumpărătorului din contract, echivalen­tă cauzei ilicite reglementate prin art. 948 pct. 4 şi art. 968 C. civ., atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1363 din 13 iunie 2006, în C.P.J.Civ.C.A. Bucureşti2006, p. 339

Prin cererea din 7 august 2002, reclamanta L.I.V. i-a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC

H.N. SA şi N.N., pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 10.737 din 4 noiembrie 1996, încheiat între pârâţi, cu privire la apartamentul nr. 55, sector 1, Bucureşti.

în motivare, a arătat că imobilul ce conţine şi apartamentul sus-menţionat a fost proprietatea bunicilor săi A.P. şi A.M., de la care a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, deşi aceştia făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, fiind intelec­tuali. Cu toate că a solicitat restituirea întregului imobil, prin cererea nr. 342 din 25 aprilie 1996, Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, pârâţii persoane juridice au înstrăinat ulterior apartamentul, în baza aceleiaşi legi, pârâtei N.N., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 10.734 din 4 noiembrie 1996.

în drept, şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, invocând reaua-credinţă a tuturor părţilor contrac­tante.

Pârâta N.N., prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii, pe considerentul că ea era titulara contractului de închiriere din 22 mai 1976, prelungit până la data cumpărării, că a fost de bună-credinţă la încheierea contractului şi că, oricum, reclamantei i-a fost restituit în natură celălalt apartament din imobil, cu privire la care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, deţinea contract de închiriere, căci, după naţionalizarea imobilului de la autorii ei, aceştia au rămas chiriaşi ai unuia din apartamente.

în răspunsul la întâmpinare, reclamanta a arătat că legal era să-i fie restituit întregul imobil, completându-şi în acelaşi timp temeiul juridic al cererii cu prevederile art. 3 din Legea nr. 112/1995 şi art. 948 pct. 4 C. civ.

La ultimul termen de judecată, când s-a dat cuvântul la dezbateri, pârâta a invocat necompetenţa generală a instanţei judecătoreşti şi inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată în raport de dispo­ziţiile Legii nr. 10/2001.

Reclamanta, în susţinerile orale, a solicitat şi restituirea în natură a apartamentului.

Prin sentinţa civilă nr. 1223 din 19 februarie 2004, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins, ca tardiv formulată, cererea de modi­ficare a acţiunii prin intentarea cererii de revendicare şi excepţiile ne- competenţei generale, cât şi a inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeia­te. Totodată, a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a con­tractului de vânzare-cumpărare, ca neîntemeiată şi a obligat-o pe

reclamantă să plătească pârâtei suma de 26.470.000 lei, cheltuieli de judecată.

In motivare, instanţa a reţinut că reclamanta a tăcut dovada că imobilul, situat în sectorul 1, Bucureşti, a fost naţionalizat, în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele A.P.M., că, ulterior, acesta a fost închiriat încă din anul 1950 lui S.P.H., moştenit de reclamantă, cât şi pârâtei P.N. (din anul 1976) şi că, în baza Legii nr. 112/1995, i s-a restituit în natură reclamantei apartamentul nr. 55 A (fost 54), ca urmare a cererii nr. 342 din 25aprilie 1996, prin hotărârea nr. 1201 din 16 martie 1998 a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995. Reclamanta nu a contestat această hotărâre, însă a notificat-o pe pârâtă la data de 8 noiembrie 1996 să nu cumpere apar­tamentul deţinut cu titlu de chirie. Or, pentru cumpărarea aparta­mentului, pârâta formulase cerere înregistrată sub nr. 27.231 la 26 iulie 1996, iar contractul de vânzare-cumpărare fusese deja încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, la data de 5 noiembrie 1996.

Statul, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, avea aparenţa unui proprietar valabil, iar pârâta beneficia de prezumţia bunei-credinţe, în temeiul art. 1895 C. civ. Or, reclamanta nu a făcut dovada relei-credinţe a pârâţilor, căci nu exista vreo acţiune pe rol care să conteste titlul de proprietate al statului, iar pârâta nu a fost notificată de reclamantă înainte de cumpărare.

împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în concret, următoarele:

- prin încălcarea hotărârii nr. 117 din 23 octombrie 1996, dată în aplicarea Legii nr. 112/1995, potrivit căreia fostele I.C.R.A.L.-uri vor întocmi acte de vânzare-cumpărare cu chiriaşii pentru locuinţele care fac obiectul dosarelor aflate la comisiile de aplicare a Legii nr. 112/1995, numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora, vânzătorul (statul) a vândut către cealaltă pârâtă apartamentul în litigiu, atâta vreme cât ea, în calitatc de moştenitoare a foştilor proprietari, formulase cerere de restituire în natură a întregului imobil încă din 25 aprilie 1996;

- nu i se poate reţine vreo culpă în contestarea hotărârii date de comisie, căci înainte de vânzare nici nu fusese emisă, iar, potrivit art. 18 din Legea nr. 112/1995, nu avea temei să se adreseze instanţei judecătoreşti;

- conform art. 5 alin. (3) teza I şi art. 3 alin. (l)-(2) din Legea nr. 112/1995, cât şi a art. 948 pct. 1 şi pct. 4 C. civ., Primăria Muni­cipiului Bucureşti nu avea capacitatea de a vinde, astfel încât cauza

contractului este ilicită, potrivit Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage nulitatea acestuia;

- în mod greşit s-a reţinut că pârâţii au fost de bună-credinţă la încheierea contractului.

Prin decizia civilă nr. 34 din 10 ianuarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei şi a schim­bat, în parte, sentinţa, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 10734 din 4 noiembrie 1996, încheiat între pârâţi. Restul dispoziţiilor sentinţei au fost menţinute.

în considerente, instanţa a reţinut că din probele administrate este de necontestat că bunicii reclamantei erau proprietarii imobilului situat în sector 1, Bucureşti, şi că acesta le-a fost preluat abuziv şi fără titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, care excepta de la naţionalizare imobilele proprietatea intelectualilor.

Prin încălcarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, conform căruia fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, dacă locuiau la data de 22 decembrie 1989 în acelaşi apartament cu alţi chiriaşi, devin pro­prietarii întregului apartament, astfel cum acesta este definit în art. 3, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în loc să fie restituit imobilul reclamantei.

Aceasta, deoarece imobilul solicitat de reclamantă, compus din 11 camere şi anexe, avea calitatea de apartament, în sensul art. 3 din Legea nr. 112/1995, indiferent dacă i s-au făcut modificări construc­tive interioare sau a fost luat în evidenţă ca reprezentând două sau mai multe apartamente şi constituia o locuinţă de sine stătătoare.

Contractul este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu rea-credinţă, căci vânzătorul ştia sau trebuia să ştie că cererea pentru restituirea imobilului fusese introdusă la data de 25 aprilie 1996, iar contractul a fost încheiat la data de 4 noiembrie 1996, în condiţiile în care fusese emisă hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996, prin care se interzicea încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru imobilele închiriate, până la clarificarea situaţiei juridice a imobilelor ce făceau obiectul cererilor de restituire.

Pârâta N.N., cu minime diligenţe, putea afla că se solicitase restituirea întregului imobil, aşa încât prezumţia bunei-credinţe a acesteia a fost răsturnată.

în ceea ce priveşte cererea de revendicare, instanţa a reţinut că în mod just nu a fost analizată, de vreme ce a fost formulată după închi­derea dezbaterilor şi acordarea cuvântului pe fondul cauzei.

Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, reclamantă şi pârâtă.

Primul recurent, invocând nelegalitatea deciziei în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că în mod greşit s-a reţinut neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 948 C. civ. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, de vreme ce toate părţile contractante au fost de bună-credinţă, iar prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a creat un criteriu de pre­ferinţă a titlului de proprietate emis în temeiul Legii nr. 112/1995.

Reclamanta L.I.V. a criticat decizia pentru cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7-8 şi 10C. proc. civ., susţinând, în concret, următoarele:

- instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura juridică a acestuia, neobservând că fondul pricinii era o acţiune clasică în revendicare, căci reclamanta a solicitat auto­rităţilor administrative, prin cererea nr. 342 din 25 aprilie 1996, restituirea în natură a întregului apartament;

- aceeaşi instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor dovezilor admi­nistrate, pertinente cauzei, care-i permiteau să obţină restituirea în natură a întregului imobil, respectiv faptul că acesta constituie o sin­gură unitate locativă şi că, fiind la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, titulara unui contract de închiriere pentru un apartament din imobil, avea dreptul, în temeiul aceleiaşi legi, la restituirea în integralitate a acestuia;

- anulând corect contractul de vânzare-cumpărare, drept conse­cinţă a acestei soluţii, instanţa era obligată să dispună restituirea apartamentului;

- pronunţând soluţia opusă, ca urmare a admiterii apelului, instanţa trebuia să înlăture obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta, în temeiul art 304 pct. 9-10 C. proc. civ., criticând decizia, a arătat următoarele:

- instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 5 din Legea nr. 112/1995 şi a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, căci, în materia contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, se aplică principiul validităţii aparenţei de drept dacă sunt întrunite, cumulativ, două condiţii, şi anume eroarea comună şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a vânzătorului şi buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau îndoială; or, în

referatul Oficiului Juridic s-a făcut menţiunea că, la 28 octombrie 1996, nu exista un litigiu cu SC H.N. SA privind acest apartament, iar în procesul-verbal al Serviciului Tehnic s-a făcut menţiunea că imobilul, conform adeverinţei nr. 2868 din 22 octombrie 1996 a Ministerului Culturii, „intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi a H.G. nr. 632/1996, putând fi vândut chiriaşilor";

- aceeaşi instanţă nu a observat că cererea ei de cumpărare a apartamentului din 26 iulie 1996 a primit rezolvare după întocmirea referatelor din 28 octombrie 1996, care confirmau inexistenţa unui litigiu pe rol, cu privire la apartamentul nr. 55, iar hotărârea nr. 1201 din 16 martie 1998 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu privire la respingerea cererii reclamantei pentru apartamentul nr. 55, a rămas definitivă prin necontestare, fapt confirmat prin actele dosarului, ceea ce denotă că instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

La recurs a fost ataşată şi Hotărârea din 4 martie 2003 privind cazul Chiriacescu împotriva României a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recursurile nu sunt întemeiate şi urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente.

Referitor la recursul reclamantei, se constată că procesul civil român este guvernat de principiul disponibilităţii, ceea ce presupune dreptul părţii de a delimita limitele şi obiectul acţiunii. Acest principiu îşi găseşte reflectare legislativă în prevederile art 129 alin. (6) C. proc. civ., prin care se stipulează, în mod expres, că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii", dar şi în prevederile art. 274 C. proc. civ., prin care se stipulează, în mod expres, că cheltuielile de judecată se acordă celui care a câştigat procesul, dar numai la cerere.

Instanţa este legată şi de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, dar, în situaţia în care între temeiul juridic invocat şi motivările de fapt există contradicţii sau temeiul juridic invocat nu corespunde motivelor de fapt, este obligată, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să dea o calificare juridică corectă a acesteia.

In speţă, din examinarea cererii de chemare în judecată şi a precizărilor ulterioare efectuate până la închiderea dezbaterilor, rezultă cu evidenţă că obiectul prezentei acţiuni constă în pretenţia concretă a reclamantei de declarare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-

cumpărare nr. 10737 din 4 noiembrie 1996, încheiat între pârâţi; temeiul juridic al acestuia constă în prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 112/1995 şi art. 948 C. civ. Temeiul juridic invocat corespunde întocmai obiectului acţiu­nii, cât şi motivării acesteia, aşa încât, în mod just, instanţele nu au pus în discuţie vreun alt temei juridic.

De abia după închiderea dezbaterilor, în cuvântul apărătorului reclamantei, acesta a solicitat şi restituirea în natură a apartamentului ce tăcea obiectul contractului, fără a preciza dacă solicită repunerea în situaţia anterioară (în cazul admiterii cererii de chemare în judecată) sau revendicarea.

Indiferent care ar fi fost temeiul juridic al celei de-a doua cereri, pretenţia respectivă constituia o întregire a cererii de chemare în judecată, care, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., putea fi făcută la primul termen de după prima zi de înfăţişare, astfel cum rezultă din formularea textului: „La prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii".

Or, conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea. Drept urmare, în mod just, instanţele au reţinut tardivitatea cererii de „revendicare" formulate de reclamantă peste termenul legal, cât şi cadrul şi limitele învestirii.

în apelul formulat împotriva sentinţei, reclamanta nu a solicitat, pe lângă admiterea acţiunii, şi înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuie­lilor de judecată, a sumei de 26.470.000 lei, la care fusese obligată de prima instanţă, aşa încât, cu încălcarea principiului omisso medio, o astfel de cerere formulată numai în recurs nu ar putea face obiectul analizei instanţei de recurs.

Critica conform căreia acţiunea în declararea nulităţii contractului nu putea fi făcută decât după rezolvarea acţiunii în revendicare este lipsită de temei şi ar putea conduce la agravarea situaţiei părţii în propriul recurs, atâta vreme cât reclamanta justifică un interes legitim în declararea nulităţii contractului, prin actele de proprietate provenite de la autorii săi cu privire la întregul imobil.

De altfel, nici pârâta nu contestă calitatea de proprietar a autorilor reclamantei, ci invocă doar buna-credinţă la cumpărare şi pretinde că titlul său este preferabil titlului reclamantei, în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la celelalte două recursuri, se constată că, din punct de vedere juridic, cele două condiţii, şi anume eroarea comună şi invin­cibilă a vânzătorului şi buna-credinţă a cumpărătorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau îndoială, validează apa­renţa de drept. Numai că, în speţă, niciuna din cele două condiţii nu sunt îndeplinite.

Astfel, vânzătorul, adică unitatea administrativ-teritorială şi man­datarul său, nu s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă asupra cali­tăţii sale de proprietar al întregului imobil, de vreme ce reclamanta, cu mult înainte de înstrăinarea lui, respectiv la data de 25 aprilie 1996, prin cererea înregistrată sub nr. 342 din 25 aprilie 1996 la Municipiul Bucureşti, Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1996, con­testa calitatea Statului de proprietar al întregului imobil şi depusese acte în dovedirea dreptului ei de proprietate, solicitând, în baza art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 112/1995, restituirea integrală a acestuia.

Statul a rezolvat, însă, cu prioritate cererea pârâtei înregistrată sub nr. 27.231 din 16 iulie 1996 tot la Primăria Municipiului Bucureşti, prin care solicita cumpărarea apartamentului nr. 55 din acelaşi imobil, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1103/27.231 din 30 octombrie 1996, Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC H.N. SA, a vândut pârâtei N.N. şi soţului acesteia, N.G., între timp decedat, titulari ai unui contract de închiriere, apartamentul nr. 55, ce făcea obiectul acestuia.

Or, nu numai că vânzătorului îi era contestat dreptul de proprietate asupra imobilului prin cererea de restituire în natură depusă anterior de către reclamantă, dar îi era chiar şi interzis, conform art. 3 din hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 112/1995, dată în aplicarea acestei legi, să întocmească acte de vânzare-cumpărare.

Conform textului sus-menţionat: „societăţile comerciale (fostele I.C.R.A.L.-uri) vor întocmi acte de vânzare-cumpărare pentru locuin­ţele care fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluţionare la comi­siile locale de sector şi comisia municipală, pentru cele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru locuinţele care erau libere la data intrării în vigoare a legii, numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora".

Este evident, astfel, că vânzătorii cunoşteau situaţia juridică a imo­bilului şi au încălcat dispoziţiile legale în materie, aşa încât afirmaţiile

privind faptul că s-ar fi aflat într-o eroare comună şi invincibilă sau că ar fi fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu-şi au suport legal şi probatoriu.

în acest context, avizele date de Oficiul juridic şi Compartimentul tehnic al Primăriei pentru vânzarea imobilului nu au relevantă juridică, căci nimeni nu putea invoca necunoaşterea legii.

Cumpărătoarea, la rându-i, deşi este beneficiara prezumţiei de bună-credinţă, instituită prin art. 1898 C. civ., nu poate pretinde că această prezumţie nu a fost răsturnată, de vreme ce locuia împreună cu reclamanta în acelaşi imobil de mai mulţi ani şi era imposibil să nu cunoască situaţia juridică a acestuia. Mai mult, cu minime diligenţe, aceasta ar fi putut afla că reclamanta solicitase restituirea imobilului.

Frauda vânzătorului şi cumpărătorului din contract, echivalentă cauzei ilicite reglementate prin art. 948 pct. 4 şi art. 968 C. civ., atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Pc de altă parte, cum just a reţinut instanţa de apel, reclamanta, care invocase chiar în cererea intentată autorităţilor administrative pre­vederile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 112/1995, era îndreptăţită la resti­tuirea întregului imobil. Astfel, conform art. 5 alin. (3) din lege, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, dacă locuiau la data de 22 decembrie 1989 cu chirie în acelaşi apartament cu alţi chiriaşi, devin proprietarii întregului apartament, astfel cum acesta este definit în art. 3.

Or, conform art. 3, prin apartament, în sensul prezentei legi, se înţelege „locuinţa compusă din una sau mai multe camere, cu depen­dinţele, garajele şi anexele gospodăreşti aferente, inclusiv camere de serviciu, poduri, pivniţe, magazii şi altele asemenea, indiferent dacă sunt situate la acelaşi nivel sau la niveluri diferite şi care, la data trecerii în proprietatea statului, constituia o singură unitate locativă de sine stătătoare, aşa cum a fost determinată prin construcţie.

Apartamentul, astfel definit în alin. (1), rămâne considerat ca atare, indiferent dacă, ulterior trecerii în proprietatea statului, s-au efectuat modificări constructive interioare ori a fost luat în evidenţă ca reprezentând două sau mai multe apartamente".

Din procesul-verbal nr. 6264/1940, întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti, rezultă că imobilul, care iusese intabulat de bunicul reclamantei, constituie o singură unitate locativă, care, la data preluării de la familia acestuia, era compusă din 11

camere, 3 băi, 2 bucătării, 4 vestiare, 5 oficii, 3 camere de servitori, 2 camere de servitori şi 5 boxe.

închirierea contractului de vânzare-cumpărare din litigiu, cu încăl­carea dispoziţiilor imperative ale acestor texte, se constituie, de ase­menea, într-un alt motiv de nulitate a acestuia şi-i conferă reclamantei calitatea şi interesul legitim în prezenta acţiune.

De remarcat este că, în speţă, nu-şi are aplicare cazul Chiriacescu împotriva României, căci reclamanta din acea speţă primise despăgu­biri pentru apartamentul nerestituit, în timp ce, prin hotărârea nr. 1201 din 16 martie 1998, deşi în preambul se arată că aceasta s-a pronunţat şi în temeiul art. 5 din Legea nr. 112/1995, nu i s-a restituit decât apartamentul nr. 55 A, în care locuia în calitate de chiriaş, fără a se dispune nimic cu privire la celălalt apartament, care fusese deja vândut. Tocmai din acest motiv şi întrucât reclamanta îşi justifică interesul în prezenta cauză, este lipsit de relevanţă faptul că aceasta ar fi contestat sau nu hotărârea sus citată.

în mod greşit s-a susţinut că, prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a instituit un criteriu de preferinţă pentru titlul chiria­şului. în realitate, acest text nu împiedică verificarea validităţii aces­tuia sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 948 C. civ.

Aşa fiind, dată fiind netemeinicia tuturor recursurilor formulate, accstea au fost respinse, ca nefondate.

← Preluare în fapt de către stat. Inexistenţa titlului...  Contract de vânzare-cumpărare. Legea nr. 112/1995. Imobil... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Preluare de către stat a unui imobil. Apartament împărţit între chiriaşi şi fostul proprietar. Vânzare potrivit Legii nr. 112/1995. Reaua-credinţă a chiriaşilor