Imobil preluat de stat. Acţiune în revendicare admisă prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Promovarea unei noi acţiuni de obligare a primăriei la emiterea procesului-ver-balde punere în posesie. Respingere. Posibilitatea proprietarului de a solicita
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 481, art. 1073 C. pr. civ., art. 578 - 5801 Convenţie, art. 6, parag. 1 din Protocolul 1
Proprietarul căruia i s-a admis acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, poate solicita executarea silită a acestei hotărâri, pentru a obţine predarea imobilului, neputând pretinde pe calea unei noi acţiuni pronunţarea unei hotărâri prin care primăria să fie obligată la întocmirea proce-sului-verbal de predare-primire.
Obligaţia de predare efectivă a imobilului, stabilită prin titlul executoriu, poate fi executată voluntar de către debitor, în acest caz întocmindu-se procesul-verbal de predare-primire, sau, în caz de refuz, proprietarul poate urma calea executării silite.
Procesul-verbal de punere în posesie sau de predare-primire nu reprezintă decât un înscris întocmit cu ocazia executării de bună-voie a obligaţiei de predare, în care se consemnează predarea imobilului de către cel care a fost obligat pe cale judecătorească să facă acest lucru.
Or, obligarea debitorului, în cadrul unui nou proces, la executarea voluntară a obligaţiei de predare a imobilului, adică la întocmirea procesului-verbal de predare-primire, nu poate fi dispusă, deoarece ar fi o contradicţie în termeni ca o persoană să fie obligată la executarea voluntară a unei hotărâri judecătoreşti.
Proprietarul nu mai are nevoie de o nouă hotărâre judecătorească, ci hotărârea irevocabilă pronunţată anterior, prin care s-a recunoscut dreptul său de proprietate, este suficientă pentru preluarea bunului în posesie, pe calea executării silite, în cazul în care debitorul nu predă imobilul de bună-voie.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 29 din 70 ianuarie 2007)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vll-a civilă, la data de 29 martie 2005, reclamanta H.M.R. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să oblige pârâtul, prin Administraţia Fondului Imobiliar, să emită procesul-verbal de punere în posesie cu privire la terenul în suprafaţă de 668 mp, situat în Bucureşti, sector 2.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 11851 pronunţată în dosarul nr. 1851/1997, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în litigiu. Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă. Ulterior, Primăria Municipiului Bucureşti a emis decizie de retrocedare a acestui teren, însă Administraţia Fondului Imobiliar a refuzat eliberarea procesului-verbal de punere în posesie. Precizează că a încercat să intre în legalitate şi să intabuleze dreptul de proprietate asupra terenului pe numele său, însă expertul cadastral a refuzat să facă lucrarea în lipsa procesului-verbal de punere în posesie.
în drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 1073 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1951 din 3 mai 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vll-a civilă s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoria sectorului 3 Bucureşti.
Pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, cauza a fost înregistrată sub nr. 7513/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 11.336 din 22 decembrie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 7513/ 2005 a fost admisa excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.F.I. şi s-a respins cererea reclamantei împotriva acestei pârâte în consecinţă, iar cererea reclamantei în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti a fost admisă, fiind obligată pârâta să emită proces-verbal de predare-primire a imobilului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă următoarele:
în temeiul sentinţei civile nr. 11851 din 17 septembrie 1999, definitivă şi irevocabilă şi a dispoziţiei 1670/2000 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, reclamantei i-a fost restituit în proprietate imobilul teren în suprafaţă de 668 mp situat în Bucureşti, sector 2.
Potrivit art. 2 din dispoziţia de restituire, predarea-primirea terenului în litigiu se face pe baza de proces-verbal.
în legătură cu instituţia competentă să încheie procesul-verbal de predare-primire a bunului, instanţa a reţinut, pe de-o parte, că reclamanta nu a dovedit, în condiţiile art. 1169 C. civ., că pârâta Administraţia Fondului Imobiliar ar avea în administrare terenuri aflate pe raza teritorială a sectorului 2 Bucureşti (motiv pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte a fost admisă), iar pe de altă parte, instanţa a reţinut, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 11851/1999, ca terenul în litigiu figurează în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, iar modalitatea în care a fost lămurită situaţia juridică a terenului restituit reclamantei se impune cu autoritate de lucru judecat.
Văzând prevederile art. 1073 C. civ. şi având în vedere că în sarcina pârâtei exista obligaţia legală de emitere a procesului-verbal de predare-primire a terenului, obligaţie corelativă dreptului de proprietate al reclamantei, recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, instanţa a admis cererea reclamantei cu acest obiect.
împotriva aceste sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, iar prin decizia civila nr. 910/A din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, a fost admis apelul, schimbată în parte sentinţa fondului, în sensul ca a fost respinsa cererea reclamantei împotriva apelantului pârât ca neîntemeiată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit sentinţei civile nr. 11851 din 17 septembrie
1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 628/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, C.G.M.B. a fost obligat să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Bucureşti, sector 2, în suprafaţă de 668 mp.
Tribunalul a apreciat că dispoziţia instanţei, cuprinsă în hotărârea menţionată, poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite a debitorului acestei obligaţii.
Astfel, reclamanta se află în posesia unui titlu executoriu, cuprinzând o obligaţie de a face care poate fi aduse la îndeplinire pe cale silită, prin intermediut executorului judecătoresc, conform art. 372 şi urm. C. pr. civ.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu era necesară emiterea unui proces-verbal de predare-primire (în sensul de înscris, instrumentum) de vreme ce obligaţia de a face, cuprinsă în titlul executoriu, presupune nu numai redactarea unui înscris (procesul-verbal), ci operaţiuni de identificare a terenului, delimitare a acestuia şi o predare efectivă către reclamantă. Acest lucru se va putea face, în caz de refuz din partea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General (C.G.M.B. având doar calitatea de organ deliberativ, iar nu executiv, fiind, însă, legal reprezentant de Primarul General) prin executarea silită a sentinţei, prin intermediul executorului judecătoresc.
S-a mai reţinut, de către instanţa de apel şi faptul că, în raport de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, reclamanta are dreptul la un proces echitabil, care să se desfăşoare într-un termen rezonabil, în conţinutul acestuia fiind inclus şi dreptul la executarea hotărârii judecătoreşti.
împotriva acestei decizii s-a formulat, în termen legal, de către reclamanta, in-vocându-se motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. pr. civ.
Recurenta a susţinut, în dezvoltarea motivelor de recurs, că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Prin petitul acţiunii reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să emită proces-verbal de punere în posesie cu privire la terenul în discuţie, iar nicidecum ca instanţa să pronunţe o noua hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască dreptul de a executa hotărârea judecătorească anterioară, astfel cum reţine şi motivează instanţa de apel. Acest proces-verbal face dovada scoaterii bunului din patrimoniul statului este absolut necesar reclamantei pentru a-şi putea intabula dreptul de proprietate pe numele său.
S-a mai arătat, în acest context, că dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt aplicate de instanţa de apel în mod paradoxal în defavoarea sa, iar nu în favoarea sa, aşa cum s-ar fi impus.
Instanţa de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, iar hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
S-a mai susţinut, de către recurentă, că în mod greşit instanţa de apel reţine că nu ar fi necesară emiterea acelui proces-verbal de predare-primire, întrucât obligaţia pârâtei nu constă numai în redactarea acelui înscris, ci şi în efectuarea operaţiunilor de identificare a terenului, de delimitare şi de predare efectivă, operaţiuni care se pot face prin intermediul executorului judecătoresc. Recuren-ta-reclamantă nu a cerut executarea silită a sentinţei nr. 11851/1999, pentru ca acest lucru nu este posibil prin instanţă, iar pe de altă parte, nu este necesar, întrucât reclamanta se află în posesia efectivă a terenului, ci a cerut cu totul altceva, anume, întocmirea unui proces-verbal din care să rezulte că imobilul a ieşit din patrimoniul statului, ceea ce poate face numai Municipiul Bucureşti, care a avut bunul în proprietate şi care este singurul care poate să îl scoată din patrimoniul său , iar nicidecum executorul judecătoresc, care nu are atribuţii să constate acest lucru.
S-a mai arătat, în motivarea recursului, şi că această obligaţie de întocmire a pro-cesului-verbal de predare-primire este conţinută şi în dispoziţiile nr. 1670/2000 şi 1540/1999 ale Primăriei Municipiului Bucureşti.
în final, s-a arătat de către recurentă că, deşi are sentinţa menţionată, nu îşi poate exercita dreptul de proprietate şi nu poate intabula terenul pe numele său, instanţa de apel încălcând astfel prevederile art. 480, art. 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Intimatele pârâte nu au depus întâmpinare la cererea de recurs.
Soluţionând recursul formulat, în raport de motivele invocate, Curtea constată că acesta este nefondat şi, în baza art. 312 C. pr. civ., îl va respinge, pentru următoarele considerente.
Se constată că recurenta-reclamantă a solicitat în cauză, astfel cum chiar ea însăşi arată, obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la emiterea procesului-verbal de predare-primire, de punere în posesie, cu privire la imobilul teren menţionat mai sus, în baza sentinţei civile nr. 11851/1999 a Judecătoriei sectorului 2, definitivă şi irevocabilă, sentinţă prin care a fost admisă cererea de revendicare formulată de reclamantă împotriva intimatului-pârât şi a fost obligat acesta să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în discuţie.
Reclamanta şi-a justificat interesul prin aceea că, în lipsa acestui proces-verbal, nu poate efectua formalităţile de intabulare pe numele său.
Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că acest proces-ver-bal de punere în posesie sau de predare-primire nu ar reprezenta decât înscrisul prin care s-ar consemna predarea de către pârât către reclamantă a terenului la a cărui restituire a fost obligat pe cale judecătorească, prin sentinţa civilă nr. 11851/1999, ceea ce nu constituie decât executarea sentinţei în discuţie. Astfel cum rezultă chiar şi din denumirea acestui proces-verbal, acesta nu este decât un înscris care consemnează predarea de către pârâtul debitor, conform sentinţei menţionate, a terenului către reclamanta creditoare, ceea ce reprezintă tocmai executarea sentinţei şi a obligaţiei de restituire conţinuta în aceasta. întocmirea de către debitorul pârât a acestui proces-verbal ar reprezenta o executare voluntară a obligaţiei, ar consemna această executare voluntară.
De aceea, în cauză, reclamanta a cerut propriu-zis obligarea pârâtului debitor la executarea voluntară a obligaţiei de predare a imobilului, pretenţie evident neîntemeiată, fiind o contradicţie în termeni ca o persoană să fie obligată la o executare voluntară.
Sentinţa civilă nr. 11851/1999 a stabilit irevocabil că recurenta reclamantă este proprietara imobilului în discuţie şi a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie acest teren reclamantei, restituire care înseamnă identificarea terenului şi predarea efectivă a acestuia în posesia reclamantei. Aceasta obligaţie de restituire efectivă, de predare a posesiei poate fi executată propriu-zis de pârâtul debitor voluntar, operaţiune care se finalizează prin întocmirea procesului-verbal de predare-primire la care face referire reclamanta, sau în cazul în care pârâtul debitor refuză să execute voluntar, deci refuză să identifice terenul şi să-l predea recurentei reclamante pe bază de proces-verbal de predare-primire, obligaţia se aduce la îndeplinire pe calea executării silite reglementată de art. 578 şi urm. C. pr. civ.
Este neîntemeiată şi denota o greşită înţelegere a mecanismelor juridice incidente în cauză afirmaţia recurentei reclamante în sensul că ea a solicitat eliberarea acestui proces-verbal pentru a se face dovada ieşirii bunului din patrimoniul pârâtului Municipiului Bucureşti şi că numai acest pârât poate efectua această operaţiune de scoatere a bunului din patrimoniul său, nu şi executorul judecătoresc.
Bunul în discuţie a ieşit deja din patrimoniul pârâtului debitor ca efect al sentinţei irevocabile nr. 11851/1999, iar singura problemă care se mai pune la acest moment este doar preluarea în posesie a terenului de către recurenta reclamantă, operaţiune care nu mai este una care implică dezbaterile legate de drepturile părţilor, ci doar operaţiuni materiale, de identificare a terenului şi de preluare efectiva a acestuia de către reclamantă.
Recurenta-reclamantă nu mai are nevoie de această noua hotărâre judecătorească a cărei pronunţare a solicita-o în cauză, ci sentinţa anterior pronunţată este singura suficientă pentru recunoaşterea dreptului său de proprietate şi pentru preluarea în posesie, prin executare silită, în cazul refuzului intimatului-pârât debitor de a executa de bună voie.
în nici un caz, însă, nu este justificată legal pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligat acelaşi pârât debitor la executarea voluntară a obligaţiei deja stabilită în sarcina sa (căci întocmirea acelui proces-verbal nu constituie altceva decât executarea voluntară), atâta timp cât există deja un titlu executoriu în acest sens.
Curtea respinge argumentele dezvoltate de recurentă în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., văzând că instanţa de apel nu a înţeles câtuşi de puţin greşit obiectul pricinii, ci dimpotrivă l-a înţeles corect, recurenta-reclamanta fiind cea care, în eroare, a formulat o cerere prin care tinde, practic, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, să obţină o nouă hotărâre judecătorească (total inutilă) prin care să i se recunoască dreptul de a executa o alta hotărâre judecătorească executorie prin ea însăşi. în mod corect a reţinut instanţa de apel că, a impune recurentei-reclamante necesitatea obţinerii încă a unei hotărâri judecătoreşti, pe lângă cea pronunţată anterior, ar reprezenta o încălcare a dreptului acesteia la un proces echitabil, recunoscut de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pentru acelaşi motiv, Curtea constată că este neîntemeiat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. pr. civ., instanţa de apel pronunţându-se întocmai pe ceea ce s-a cerut în cauză, anume, asupra obligării pârâtului la efectuarea unei operaţiuni care nu reprezintă altceva decât executarea unei alte hotărâri judecătoreşti.
Recurenta a mai susţinut că nu a solicitat executarea silită a sentinţei nr. 11851/1999 pentru că acest lucru „nu era posibil prin instanţă", fără să precizeze de ce acest lucru nu era posibil. Dimpotrivă, art. 578 şi urm. C. pr. civ. reprezintă temeiul legal care combat susţinerea recurentei, acestea întemeind perfect cererea recurentei de executare silita. în ceea ce priveşte susţinerea că nu era nevoie de executarea silită „prin instanţă", întrucât recurenta este deja în posesia efectivă a terenului, Curtea constată că această situaţie este contrazisă chiar de sentinţa nr. 11851/1999 care a fost dată tocmai plecând de la premisa că reclamanta nu avea posesia terenului şi tocmai de aceea pârâtul a fost obligat să i-l lase în deplină proprietate şi posesie. Această sentinţa nu este dată doar într-o simpla cerere în constatare a dreptului de proprietate al reclamantei, ci într-o cerere în realizare petitorie care a avut ca premisă împrejurarea că reclamanta nu are posesia terenului, ci pârâtul. Faptul că, eventual, ulterior, reclamanta a intrat în stăpânirea efectivă a terenului (fapt nedovedit în cauză), dar nu în sensul unei posesii juridice, nu schimbă datele problemei.
Este neîntemeiat, în consecinţă, şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa de apel nefăcând vreo aplicare greşită a legii ci, dimpotrivă, aplicând-o corect. Este nereal că instanţa de apel i-ar fi încălcat reclamantei dreptul de proprietate, în realitate instanţa de apel i l-a recunoscut şi a răspuns reclamantei că acest drept este incontestabil şi se bucură de protecţie, putând fi exercitat pe calea executării silite, iar nu pe calea procedurală a unei noi acţiuni în justiţie, greşit aleasă.
Pentru toate motivele expuse, în baza art. 312 C. pr. civ., recursul a fost respins, ca nefondat. (A.R.)
| ← Imobil preluat de stat în mod abuziv. Legea nr. 10/2001.... | Imobil preluat de stat. Dovada dreptului de proprietate. → |
|---|
