Imobil preluat de stat în mod abuziv. 1. Bun aflat în stare de coproprietate. Acţiunea unuia dintre proprietari prin care urmăreşte anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat intre stat şi chiriaşi. Lipsa cerinţei unanimităţii. 2. Distincţia dint

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

C. pr. civ., art. 68 alin. (1), art. 71 C. civ., art. 1552, pct. 3

1. Coproprietatea asupra imobilului, ca stare de drept presupune aceleaşi caracteristici cu cele ale stării de indiviziune: inexistenţa unui drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bunul comun considerat în materialitatea sa şi, respectiv, existenţa unui drept exclusiv a fiecărui coproprietar asupra cotei părţi ideale din dreptul asupra bunului comun.

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, ca mijloc procedural de apărare a dreptului de proprietate nu este supusă regulii unanimităţii, putând fi formulată de oricare dintre coproprietari, rezultatul demersului judiciar profitându-le oricărora dintre aceştia, asemenea acţiuni neintrând în categoria actelor de dispoziţie.

2. Procurii de reprezentare îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură civilă din materia reprezentării părţilor în judecată, ca dispoziţii speciale ce se aplică distinct de cele ale Codului civil care privesc mandatul în general, ca şi contract special, a cărui aplicabilitate este în legătură directă cu încheierea unor acte juridice, a căror reglementare se regăseşte în Codul civil.

Aşa se explică şi dispoziţiile distincte aplicabile fiecăruia dintre cele două categorii de mandate, sub aspectul ce interesează în speţă, al momentului încetării/stingerii lui.

în timp ce mandatul reglementat prin dispoziţiile de drept material cuprinse în codul civil se stinge prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea etc. mandantului, potrivit art. 1552 pct. 3 C. civ., mandatul reglementat prin normele procesuale de procedură nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil, el dăinuind până la retragerea de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului, astfel cum stipulează dispoziţiile art. 71 C. pr. civ.

Reţinând, în speţă, că deşi unul dintre coproprietari a decedat, după momentul la care l-a împuternicit pe celălalt coproprietar să îl reprezinte în faţa organelor legale în procedurile de redobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, mandatul dat astfel nu a încetat, excepţia lipsei unui mandat legal de reprezentare fiind apreciată ca o critică nefondată a hotărârii recurate.

(C. Ap. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 99/R din 15 februarie 2007)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 9900 din 1 august 2002 reclamanţii M.E., M.J.S. şi G.F.E. i-au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, SC A. SA, G.F.G şi M.E., solicitând să se dispună obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2 şi să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanţii au susţinut în motivarea cererii că imobilul a aparţinut reclamantului M.E. şi fratelui acestuia, M.A., autor al celorlalte reclamate, în cote egale şi a fost naţionalizat abuziv prin Decretului nr. 92/1950, proprietarii făcând parte din categoria persoanelor exceptate. După 1990, deşi au făcut demersuri în vederea restituirii imobilului, statul l-a înstrăinat cu rea-credinţă către pârâţii persoane fizice.

Reclamanţii au mai susţinut că au fost proprietarii şi ai unui alt imobil, situat în str. V.L. sector 2, care le-a fost restituit, cel revendicat prin acţiune fiind însă cumpărat de chiriaşii chemaţi în judecată, respectiv de M.E. şi de G.I., fostul ginere al defunctului M.A., deşi acestora le era cunoscută intenţia reclamanţilor de a redobândi imobilul şi lipsa titlului statului asupra acestuia.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtul G.F.G., acesta a invocat inadmisibilitatea acţiunii, cu motivarea că notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost formulată de către toţi reclamanţii şi tardivitatea cererii în anularea contractului, în raport de termenul limită stabilit de Legea nr. 10/2001 -14 august 2002.

Acest pârât a susţinut în apărare că reclamanţii au încălcat regula unanimităţii, în sensul că demersurile anterioare acţiunii în justiţie au fost făcute doar de M.E., care nu era singurul proprietar al imobilului şi nici una dintre părţile contractante nu au fost notificate, astfel că a cumpărat imobilul cu deplina respectare a legii, în condiţiile în care rudele sale, reclamanţii, nu şi-au manifestat niciodată intenţia de a revendica imobilul care a fost locuit de tatăl său, G.l.

Acelaşi pârât a formulat şi cerere reconvenţională, solicitând să se constate că este dobânditorde bună credinţă ca şi autorul său, la data cumpărării imobilului.

Pârâta chemată iniţial în proces M.E., a decedat la data de 2 februarie 2003, instanţa dispunând introducerea în cauză a moştenitoarei acesteia, H.G., nepoată de soră, potrivit certificatului de calitate nr. 41 din 22 martie 2004.

Prin sentinţa civilă nr. 7670 din 21 octombrie 2004 pronunţată în soluţionarea cauzei, instanţa de fond a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis acţiunea acestora, a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti str. V.L.

sector 2, a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 00735 din 29 octombrie 1996 şi nr. 01386 din 11 decembrie 1996; a respins ca nefondate excepţia tardivităţii cererii de anulare a contractului şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul G.F.G , luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că imobilele situate în str. V.L., sector 2, Bucureşti au fost proprietatea reclamantului M.E. şi a fratelui acestuia, M.A., cel din urmă imobil fiind restituit pe cale judecătorească potrivit deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 204 din 20 mai 2002.

Trecerea imobilului în proprietatea statului a fost una fără titlu valabil, la momentul preluării în baza Decretului nr. 92/1950 nefiind respectate dispoziţiile art. 2 ale acestuia, foştii proprietari încadrându-se în categoria persoanelor exceptate de la aplicarea actului normativ.

Reclamanţii au făcut demersuri (memorii) către fostele autorităţi şi anterior anului 1989, iar la data de 20 iunie 1996, cu cererea nr. 724, reclamantul M.E. a solicitat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 restituirea în natură a ambelor imobile.

S-a mai reţinut că în baza unei procuri date la 25 ianuarie 1993, M.A. l-a împuternicit pe fratele său, M.E., să întreprindă demersurile necesare în vederea restituirii celor două imobile.

La data de 6 iulie 1994 a survenit decesul lui M.A., moştenitorii legali ai acestuia fiind celelalte două reclamante, M.J.S - în calitate de soţie şi G.F.E. - în calitate de fiică.

Potrivit unei adrese comunicate de Primăria sectorului 2 sub nr. 38879 din 12 iulie 2004, din dosarul Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, nr. 724 din 20 iunie 1996, a rezultat că au formulat cereri de restituire a imobilului atât M.E. cât şi G.F.E, Comisia propunând suspendarea procedurii administrative, dosarul fiind înaintat Comisiei Municipale cu adresa nr. 740 din 15 septembrie 1999.

Instanţa a reţinut de asemenea, că o cerere a reclamantului M.E. din 14 decembrie 1990, pentru restituirea imobilului a primit un răspuns nefavorabil din partea Primăriei sectorului 2, la data de 15 ianuarie 1991, în sensul că reglementările legale existente nu permiteau redobândirea proprietăţii.

După apariţia Legii nr. 10/2001, reclamantul M.E. a formulat notificare, aspect în legătură cu care pârâţii au susţinut că reclamanţii nu ar avea calitate procesuală activă, nefiind respectată regula unanimităţii în condiţiile în care o asemenea notificare nu au formulat şi moştenitorii lui M.A., iar mandatul dat de acesta în 1993 fratelui său încetase prin moartea sa.

în analiza acestei excepţii, instanţa de fond a considerat că potrivit art. 71C. pr. civ. mandatul nu a încetat prin moartea celui care l-a dat şi nici nu a fost retras de către moştenitori, mai mult decât atât, succesoarele lui M.A. au şi obţinut, alături de M.E., restituirea pe cale judecătorească a celuilalt imobil.

Regula unanimităţii nu se aplică în procedura administrativă, art. 21 din Legea nr. 10/2001 referindu-se doar la persoana îndreptăţită, iar pierderea dreptului de a se adresa justiţiei este urmarea doar a nerespectării termenului de 6 luni de depunere a notificării, potrivit pct. 5 al aceluiaşi articol.

Instanţa de fond a apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reclamantele şi-au dovedit calitatea de succesoare ale autorului lor şi şi-au păstrat calitatea de proprietar avută de acesta la data preluării imobilului de către stat fără titlu valabil.

Pârâţii nu au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare, probele administrate în dosar făcând dovada relei lor credinţe.

Astfel, autorul pârâtului G.F.G., respectiv G.l, fost ginere al lui M.A., cunoştea intenţia de redobândire a proprietăţii şi, cu minime diligenţe, ar fi putut afla demersurile făcute de reclamanţi în acest scop.

Chiar dacă pârâtul G.F.G a susţinut existenţa unei înţelegeri în cadrul familiei ca imobilul să rămână autorului său, această susţinere nu a fost dovedită, iar demersurile pornind fie şi numai din partea lui M.E., ignorate, denotă reaua lui credinţă la data cumpărării.

în ce o priveşte pe cumpărătoarea M.E., instanţa de fond a reţinut de asemenea că aceasta avea cunoştinţă de situaţia imobilului, locuind în aceeaşi curte cu membrii familiei foştilor proprietari, situaţie în care s-a reţinut şi reaua ei credinţă.

Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de anulare a contractului, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au formulat acţiune în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea 10/2001, respectiv la data de 1 august 2002 şi nu la 28 august

2003, astfel cum a susţinut pârâtul G.F.G.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, pârâtul reclamant G.F.G. şi pârâta H.G., apelurile fiind înregistrate iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă sub nr. 410/2005.

Ulterior, la data de 26 iulie 2005, Curtea a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului la Tribunalul Bucureşti, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. II din Legea nr. 219/2005.

La Tribunalul Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. 3585/2005, număr unic 24228/3/2005.

Apelantul pârât Municipiul Bucureşti a susţinut, prin motivele de apel formulate în cauză, buna credinţă a părţilor contractante la încheierea contractelor de vânzare cumpărare a apartamentelor din imobilul revendicat, în considerarea faptului că titlul statului nu era desfiinţat la momentul încheierii acestora, iar sancţiunea vânzării bunului altuia este o cauză de nulitate relativă, putând fi invocate doar de părţile contractante, astfel că reclamanţii nu aveau calitatea să solicite constatarea nulităţii celor două contracte.

Pe cale de consecinţă, nici acţiunea în revendicare nu putea fi admisă, câtă vreme nu s-a făcut dovada relei credinţe a chiriaşilor.

Apelanta pârâtă H.G. a susţinut prin apelul declarat că se impunea respingerea acţiunii în revendicare pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, care nu au formulat notificare în condiţiile Legii 10/2001, fiind încălcată astfel regula unanimităţii.

Hotărârea judecătorească a mai fost criticată prin aceea că a nesocotit dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ. şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, câtă vreme nu a existat mecanismul fraudei la lege, iar imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.

Instanţa de fond a acordat o importanţă mai mare probei testimoniale decât contractului de vânzare cumpărare, buna credinţă a autoarei sale reieşind din faptul că achiziţionarea apartamentului a avut loc nu imediat după depunerea cererii, ci cu 6 luni mai târziu.

La rândul său pârâtul reclamant G.F.G. a criticat hotărârea, susţinând că în mod greşit s-a reţinut prin sentinţă preluarea imobilului fără titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, fiind aplicat corect, întrucât fraţii M.E. şi M.A. erau proprietari de mine de aur în Zlatna şi aveau o situaţie materială deosebită, respectiv mai multe case şi terenuri, fiind şi exploatatori de locuinţe.

Apelantul a mai susţinut că autorul său a fost de bună credinţă la încheierea contractului, întrucât relaţiile sale cu familia erau întrerupte de foarte mult timp şi nu îşi imagina că M.A. va revendica imobilul, câtă vreme era cetăţean străin la data apariţiei Legii nr. 112/1995.

Printr-o precizare formulată la 16 ianuarie 2006, acelaşi apelant a susţinut că cel care a formulat cereri în baza Legii nr. 112/1995 şi a Legii nr. 10/2001 este doar reclamantul M.E., care deţinea numai 50% din imobil, astfel că nu poate revendica întregul imobil, nefiind respectată regula unanimităţii.

Reclamantele care nu au făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001 sunt decăzute din dreptul de a mai solicita pe calea dreptului comun retrocedarea imobilului, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de fond a apreciat în mod eronat valabilitatea mandatului dat în favoarea lui M.E., prin aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pr. civ. şi nu pe cele ale art. 1552 şi art. 1557 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 1002 din 8 iunie 2006, tribunalul a respins ca nefondate apelurile declarate în cauză.

S-a reţinut prin decizie, în analiza apelului declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, că instanţa de fond a apreciat în mod corect asupra relei credinţe a părţilor la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, cu motivarea că vânzătorul cunoştea situaţia juridică reală a imobilului, faptul că preluarea de către stat a acestuia fusese abuzivă, din datele existente rezultând că foştii proprietari se încadrau într-o categorie de persoane exceptate de la naţionalizare, fiind salariaţi la stat, iar pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 încălca flagrant dispoziţiile Constituţiei în vigoare la acea dată şi prevederile art. 480, art. 481. în plus, în evidenţele autorităţilor statului figurau înregistrate cereri formulate de foştii proprietari pentru restituirea imobilului.

Instanţa de apel a reţinut şi faptul că fiecare dintre cumpărătorii apartamentelor din imobil au cunoscut atât modul de preluare a imobilului de către stat, cât şi intenţia a cel puţin unuia dintre foştii proprietari de redobândire a imobilului, astfel că, depunând minime diligenţe, ar fi putut lua cunoştinţă şi de demersurile legale făcute de către aceştia anterior încheierii contractelor de vânzare cumpărare, începând din anul 1990, precum şi sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Autorul apelantului, G.l. a fost asistat la încheierea contractului de vânzare cumpărare de un avocat, care l-a şi girat, având posibilitatea să încheie contractul în mod valabil.

Tribunalul a apreciat că faţă de reaua credinţă comună a părţilor contractante, sancţiunea aplicabilă în privinţa convenţiei era cea a nulităţii absolute care putea fi invocată de orice persoană interesată, astfel că reclamanţii au calitate procesuală activă.

Faţă de soluţia desfiinţării titlului pârâţilor persoane fizice, s-a apreciat că în mod corect s-a admis acţiunea în revendicare a proprietarilor neposesori îndreptată împotriva posesorilor neproprietari, în considerarea dispoziţiilor art. 46 alin. (5) din Legea 10/2001 şi art. 480 C. civ.

Cu privire la apelul declarat de apelanta pârâtă H.G., tribunalul a reţinut că ambele reclamante aveau calitatea de a formula acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în virtutea calităţii de moştenitoare legale ale unuia dintre foştii proprietari ai imobilului, iar faptul că au formulat sau nu notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001 are relevanţă numai sub aspectul interesului actual al acţiunii şi nu sub aspectul calităţii procesuale active.

S-a mai reţinut că dat fiind caracterul de procură specială dată mandatarului M.E., pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor, în mod corect instanţa de fond a considerat aplicabile dispoziţiile art. 71 C. pr. civ., moştenitoarele mandantului M.A. sprijinind mandatarul în demersurile efectuate, fără a-i fi retras mandatul acordat de autorul lor.

în ce priveşte critica privitoare la modul de apreciere a probelor, instanţa de apel a motivat în sensul că buna credinţă, reprezentând o stare de fapt, poate fi dovedită cu orice mijloc de probă admis de lege, în condiţiile în care probele au valoare egală, astfel că apelanta nu poate pretinde o prevalenţă a contractului de vânzare cumpărare faţă de depoziţiile martorilor.

Simplul fapt că autoarea sa nu a încheiat contract de vânzare cumpărare imediat după depunerea cererii, ci 6 luni mai târziu, a fost apreciat ca fiind insuficient pentru susţinerea tezei bunei sale credinţe.

în ce priveşte cererea de apel formulată de apelantul pârât reclamant G.F.C., tribunalul a reţinut că potrivit probelor administrate în cauză nu a rezultat calitatea foştilor proprietari de exploatatori de locuinţe, ci faptul că erau la data naţionalizării salariaţi în întreprinderi de stat, deţinând un singur apartament închiriat, pe o sumă modică.

Tribunalul a reţinut lipsa de relevanţă a susţinerilor acestui apelant cu privire la cetăţenia lui M.A. sub aspectul aprecierii bunei sale credinţe.

S-a mai reţinut că autorul apelantului nu s-a comportat ca o persoană diligentă, asumându-şi riscul de a cumpăra imobilul în astfel de condiţii şi de a suporta eventualele consecinţe.

în legătură cu motivele de apel precizate la 16 ianuarie 2006, tribunalul a reţinut că potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de cotele moştenitorilor care nu au urmat procedura administrativă prevăzută de lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantele au calitatea de a formula acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, prin comparare de titluri, distinct de acţiunea în restituirea imobilului la care se referă art. 21 din lege.

împotriva acestei decizii au declarat recurs toţi apelanţii, respectiv Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, H.G. şi G.F.G.

Recurentul Municipiul Bucureşti şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., critica formulată fiind în legătură cu greşita reţinere de către instanţa de apel a relei credinţe a părţilor contractante.

Potrivit susţinerilor recurentului, contractele de vânzare cumpărare se analizau prin prisma respectării condiţiilor de validitate la momentul încheierii acestora, moment la care imobilul figura ca fiind preluat cu titlu în proprietatea statului, astfel încât putea face obiectul vânzării cumpărării în baza Legii nr. 112/1995.

Nu a existat nici un impediment la vânzarea imobilului şi nici vreo intenţie de fraudare a legii sau a drepturilor adevăratului proprietar.

Chiriaşii cumpărători au încheiat contractele de vânzare cumpărare cu convingerea fermă că dobândesc imobilul de la adevăratul proprietar, buna credinţă a acestora fiind de necontestat şi rezultând din probele administrate.

La momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare nu exista pe rolul instanţelor judecătoreşti vreun proces de revendicare a imobilului, pârâţii nu fuseseră notificaţi în sensul de a nu cumpăra apartamentele, astfel încât nici minimele diligenţe pe care, potrivit opiniei instanţei, ar fi trebuit să fie făcute de chiriaşi, nu ar fi condus la un alt rezultat.

Recursul declarat de recurenta pârâtă H.G. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ.

Sub cel dintâi motiv de recurs, recurenta a susţinut că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au consacrat o prevalenţă nepermisă a probei testimoniale faţă de proba cu înscrisuri, aprecierea asupra bunei credinţe făcându-se printr-un raţionament juridic eliptic şi în condiţiile în care buna credinţă prezumată a autoarei sale a fost dovedită, în corelaţie cu aparenţa dreptului de proprietate al statului asupra imobilului.

Sub cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a susţinut interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 21 din Legea nr. 10/2001.

într-o interpretare sistematică a acestor dispoziţii, prin raportare la Legea nr. 274/2005, s-ar ajunge la concluzia că notificarea este un act personal de dispoziţie, prin acest act se poate accepta o moştenire, iar moştenitorul care nu a făcut o notificare este decăzut din drepturi, partea sa fiind culeasă de ceilalţi moştenitori care au îndeplinit această cerinţă legală.

Pe cate de consecinţă, M.j. şi G.F. nu au dreptul de a solicita pe calea dreptului comun imobilul.

Sub un al doilea aspect, a susţinut recurenta, în cauză trebuiau aplicate dispoziţiile art. 1552 alin. (3) C. civ. potrivit cărora mandatul dat de către M.A. fratelui acestuia, M.E., au încetat prin moartea mandantului, astfel încât mandatul dat 1993 nu-şi mai producea efectele, nefiind ratificat în mod expres de către moştenitori şi neavând inclusă o clauză derogatorie de la art. 1552 alin. (3) C. civ.

Recurenta a susţinut şi nesocotirea de către instanţele anterioare a dispoziţiilor art. 480, art. 481 C. civ. şi ale Legii nr. 112/1995, cu motivarea că simpla afirmaţie legată de preluarea fără titlu a imobilului de către Statul Român nu poate lipsi de efecte juridice prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar motivarea instanţei de apel din perspectiva caracterizării titlului este eliptică şi nu poate constitui premiza unei hotărâri judecătoreşti legale.

Recursul formulat de pârâtul recurent G.F.G. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ.

Recurentul a susţinut sub cel dintâi motiv de recurs că motivarea dată de instanţa de apel admisibilităţii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri excede cadrului procesual, câtă vreme instanţa de fond nu s-a pronunţat pe comparare de titluri, neexistând un capăt de cerere distinct în acest sens în acţiunea reclamanţilor.

Critica formulată de recurent pe temeiul art. 304 pct. 8 C. pr. civ. a privit soluţia greşită de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor M.S. şi G.F., atât în ceea ce priveşte mandatul dat de M.A. lui M.E., cât şi sub aspectul încălcării regulii unanimităţii.

Sub cel dintâi aspect, recurentul a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1552 coroborate cu art. 1557 C. civ., potrivit şi susţinerilor recurentei H.G.

Mandatul acordat lui M.E. a încetat la moartea mandantului, odată ce mandatarul a aflat de aceasta, respectiv în chiar ziua decesului, acest mandat nu a mai supravieţuit, astfel încât acţiunile ulterioare ale lui M.E. au fost exclusiv pentru sine, fapt ce rezultă atât din cererea formulată în anul 1993, cât şi din cererea formulată în anul 1995 la primărie, potrivit cărora M.E. a solicitat întregul imobil pentru sine, cu motivarea că fratele său este cetăţean german, deşi nu avea decât o cotă de 50% din imobil.

Sub cel de-al doilea aspect, recurentul a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit ca fiind incidente în cauză dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, dispoziţii care în cauză nu sunt aplicabile pentru că se revendică un imobil - teren şi construcţie asupra căruia adevăraţii proprietari deţineau câte o cotă de 50% fiecare.

în cazul coproprietăţii, drepturile se stabilesc potrivit Legii nr. 247/2005 pe cote ideale, astfel încât nu poate fi vorba ca de cota aparţinându-i lui M.A., pentru care nu există notificare, să poată profita M.E., coproprietar şi nu succesoral lui M.A.

Lipsa notificării întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, conduce la imposibilitatea atacării contractelor de vânzare cumpărare pe calea dreptului comun, astfel că M.S. şi G.F., neformulând notificare, nu pot sta valabil în proces, iar M.E. singur, nu are calitate procesuală activă, neavând decât o cotă ideală de 50 % din imobil, situaţie în care instanţa în mod greşit nu a avut în vedere încălcarea regulii unanimităţii.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe unul din motivele de apel şi anume lipsa calităţii procesuale active a cetăţeanului străin de a obţine retrocedarea de teren în România, respectiv a defunctului M.A. şi a moştenitoarelor acestuia care sunt cetăţeni germani.

în sprijinul acestei susţineri, recurentul a invocat dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, precum şi cele ale O.G. nr. 184/2004.

în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., recurentul a criticat decizia atât în ceea ce priveşte modul de rezolvare a chestiunii privitoare la valabilitatea titlului statului asupra imobilului, cât şi în ce priveşte aprecierea bunei sau relei credinţe a autoarei sale

Potrivit susţinerilor acestuia, reclamantul şi autorul reclamantelor nu erau exceptaţi de la naţionalizare, imobilul nefiind cumpărat cu banii proveniţi din muncă, ci cu banii bunicului care avea multiple proprietăţi şi acţiuni, iar pe de altă parte, imobilul era închiriat la data preluării de către stat.

Caracterul abuziv al Decretului nr. 92/1950 a fost declarat ca atare abia prin Legea nr. 247/2005, ori în cauză trebuia avută în vedere legislaţia din momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, din 1996, respectiv ale Legii nr. 112/1995 care prevedea expres că Decretul nr. 92/1950 constituie titlu valabil.

Instanţa de apel a făcut exces de zel în privinţa interpretării contractului încheiat de autorul recurentului G.l. cu statul, reţinând că acesta a fost girat de sora sa şi deci, ar fi fost sfătuit de un jurist.

La data încheierii contractului, unul din coproprietari nu avea vocaţia revendicării, fiind cetăţean străin, respectiv M.A. şi nici M.E. nu putea revendica imobilul în natură, neavând decât o cotă ideală de 50%.

Relaţiile de familie cu aceştia erau întrerupte din 1990 şi nu s-a ştiut nimic de intenţia celor doi fraţi de a revendica imobilul.

Cei doi coproprietari nu au notificat ICRAL-ul şi nici pe chiriaşi, astfel că simplul fapt că Legea nr. 112/1995 nu le permitea restituirea în natură a imobilului a creat în mintea autorului recurentului ideea că poate cumpăra valabil apartamentul.

în cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată nefondate cererile de recurs formulate în cauză, potrivit considerentelor ce urmează, ce vor analiza problemele de drept invocate de către recurenţi, grupat, în raport de natura acestora.

Astfel, în ordinea impusă de criticile formulate de către recurenţi, se impune analiza cu precădere a acelor susţineri ce vizează calitatea procesuală activă, dedusă, sub un prim aspect, din lipsa mandatului de reprezentare de către M.E., pe de o parte, din partea fratelui său decedat, M.A., pe de altă parte, din partea succesoarelor în drepturi ale acestuia, M.S. şi G.F., precum şi aceeaşi calitate procesuală, din perspectiva nerespectării cerinţei unanimităţii considerată necesară pentru introducerea acţiunii în revendicare, pe de o parte şi, pe de altă parte, la fel de necesară pentru formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte, cum şi pentru formularea notificării impuse de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Curtea reţine că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au dat o interpretare corectă în privinţa naturii mandatului în baza căruia intimatul reclamant M.E. a acţionat, în numele şi pentru mandantul M.A, fratele său.

Astfel, potrivit procurii aflate la dosarul de fond, M.A. l-a împuternicit pe fratele său, M.E. „să-l reprezinte în faţa organelor legale în legătură cu redobândirea dreptului de proprietate privind imobilele din Bucureşti, str. G., naţionalizate în perioada regimului comunist".

Procura a îndeplinit cerinţa impusă de dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. pr. civ., putând fi considerată ca având caracterul unei procuri speciale, pentru exerciţiul dreptului la acţiune, odată ce obiectul ei este bine determinat, „reprezentarea în faţa organelor legale", ceea ce implică şi organele judiciare sau administrative, cu activitate jurisdicţională sau nu, incluse în categoria „organelor legale", pentru „redobândirea dreptului de proprietate" asupra imobilelor menţionate în conţinutul său.

Procura a fost una sub semnătură legalizată, caracterul acesteia, ca fiind una de reprezentare, fiind de necontestat.

Acestei procuri îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură civilă din materia reprezentării părţilor în judecată, ca dispoziţii speciale ce se aplică distinct de cele ale codului civil care privesc mandatul în general, ca şi contract special, a cărui aplicabilitate este în legătură directă cu încheierea unor acte juridice, a căror reglementare se regăseşte în Codul civil.

Aşa se explică şi dispoziţiile distincte aplicabile fiecăruia dintre cele două categorii de mandate, sub aspectul ce interesează în speţă, al momentului încetării/ stingerii lui.

Mandatarul M.A. a decedat la 6 iulie 1994, fără ca după această dată mandatul acordat intimatului reclamant M.E. să fi fost retras de către succesoarele în drepturi ale acestuia, necontestate, respectiv intimatele M.J.S. şi G.F.

Susţinerile formulate de recurenţi în legătură cu această procură sunt însă nefondate şi dintr-o altă perspectivă.

Potrivit adresei aflate la dosarul de fond, s-a făcut dovada că potrivit evidenţelor deţinute de Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, sector 2, pentru imobilul din str. V.L. a fost înregistrat dosarul nr. 724 din 20 iunie 1996 în care atât intimatul M.E. cât şi intimata G.F.E., în calitate de moştenitor al fostului proprietar, au solicitat restituirea în natură a imobilului.

în acest context, demersurile începute pe temeiul Legii nr. 112/1995 au aparţinut fiecăruia dintre cei doi foşti titulari ai dreptului de proprietate asupra câte unei cote de 50 % din imobil, astfel încât, neformularea cererii şi de către intimata M.S, a devenit indiferentă, odată ce, potrivit şi dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din acest act normativ, pretenţiile altor persoane cu vocaţie succesorală asupra drepturilor acordate în baza dispoziţiilor acesteia sunt lăsate spre soluţionare potrivit dreptului comun.

La apariţia Legii nr. 10/2001, cererea formulată pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu fusese soluţionată.

Deşi reclamanţii intimaţi au pretins că ar fi formulat notificare sub imperiul acestei noi legi, atât M.E., cât şi M.S. şi G.F., acest demers nu a fost dovedit în cauză.

Aspectul nu prezintă însă importanţa pe care recurenţii i-au acordat-o, din mai multe motive:

în primul rând, imobilului în cauză nu îi erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 1 din acest normativ, „Imobilele preluate în mod abuziv (...) şi nerestituite, se restituie în natură, în condiţiile prezentei legi.”.

Procedurile de restituire prevăzute în capitolul III al legii au avut ca premisă deţinerea, la data intrării în vigoare a legii, a unor imobile preluate abuziv, exclusiv de către „o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar majoritar, etc.", o „unitate administrativ teritorială” [art. 21 alin. (1) şi (4)], într-un cuvânt, deţinerea imobilului de către stat, prin una din formele menţionate.

în aceste condiţii, procedura prealabilă instituită de lege, de a cărei parcurgere, formă de îndeplinire şi rigurozitate se leagă susţinerile recurenţilor, nu poate fi considerată ca obligatorie pentru intimaţi, cărora aceasta nu le era utilă şi aplicabilă din perspectiva drepturilor afirmate, anume dreptul de a li se restitui în natură bunul imobil considerat ca fiind trecut fără titlu în proprietatea statului.

Rezultă din aceasta că nici dispoziţiile art. 4 alin. (4), la care au făcut referire recurenţii nu sunt incidente în cauză, argumentele instanţei de apel în legătură cu acest aspect fiind mai puţin clare, fără însă a fi de natură să conducă la modificarea deciziei.

Este legală susţinerea recurenţilor în legătură cu distincţia ce trebuie făcută între existenţa unui drept de coproprietate sau a unuia provenind din cote succesorale, în sensul că numai cotele moştenitorilor care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi putut să le profite celor ce au urmat o asemenea procedură, nu şi cotele precis delimitate sub aspect procentual ale coproprietarului asupra imobilului.

Această distincţie însă încetează de a mai prezenta importanţă în momentul în care se analizează legitimarea procesuală în cadrul acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare.

Coproprietatea asupra imobilului, ca stare de drept corespunzătoare raporturilor juridice existente între reclamanţii intimaţi, presupune aceleaşi caracteristici cu cele ale stării de indiviziune: inexistenţa unui drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bunul comun considerat în materialitatea sa şi, respectiv, existenţa unui drept exclusiv a fiecărui coproprietar asupra cotei părţi ideale din dreptul asupra bunului comun.

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare, ca mijloc procedural de apărare a dreptului de proprietate nu este supusă regulii unanimităţii, astfel cum au susţinut recurenţii, putând fi formulată de oricare dintre coproprietari, rezultatul demersului judiciar profitându-le oricărora dintre aceştia, asemenea acţiuni neintrând în categoria actelor de dispoziţie, corespunzător argumentelor folosite de către recurenţi.

în cauză nici această cerinţă considerată esenţială de către recurenţi nu a fost neglijată.

Cererea introductivă a fost formulată de către toţi cei care puteau pretinde drepturi de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Tot astfel, cererea în revendicare a fost formulată de către toţi cei îndreptăţiţi, fiind respectat principiul unanimităţii, astfel încât a face o legătură între lipsa notificării unuia dintre titularii dreptului, impusă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi formularea cererii în revendicare, întemeiate pe dreptul comun de altfel, de către toţi aceşti titulari, pentru a deduce din aceasta nerespectarea principiului unanimităţii, nu corespunde unei interpretări coerente a dispoziţiilor aplicabile speţei.

Pe de altă parte, cetăţenia germană a unuia dintre coproprietari nu poate constitui un argument care să fi condus la nesoluţionarea în termen a cererii formulate în baza Legii nr. 112/1995.

Pe de o parte, recurentul G.F.G., care a invocat acest motiv de recurs, nu a indicat dispoziţii legale actuale care nu i-ar permite cetăţeanului străin să obţină restituirea imobilelor (terenuri) preluate de stat fără titlu.

Dispoziţiile art. 41 alin. (2), actual 44, din Constituţia României, nu conţin o asemenea limitare în drepturile cetăţenilor străini, cum nu au conţinut asemenea limitări nici legile speciale de reparaţie, nr. 112/1995 şi nr. 10/2001.

în ce priveşte Legea nr. 18/1991, dispoziţiile art. 47 alin. (1) ale acesteia, care condiţionau restituirea terenurilor în favoarea cetăţenilor străini de obţinerea cetăţeniei române au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 342 din 20 septembrie 1997, obligatorie.

în acelaşi timp, dispoziţiile O.U.G. nr. 184/2004 reprezintă un argument ce nu mai poate fi folosit de către recurenţi, în condiţiile abrogării acestui act normativ la data soluţionării prezentei cauze.

în acest context legislativ este inoportună invocarea unui asemenea motiv de limitare a drepturilor intimaţilor reclamanţi, cu atât mai mult cu cât respectarea dreptului de proprietate se analizează din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO care nu conţine în substanţa sa asemenea limitări.

în ce priveşte motivul de nelegalitate a deciziei recurate, dedus din greşita apreciere a preluării de către stat a imobilului, fără titlu legal, susţinerile recurenţilor nu sunt fondate.

Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ care în mod corect a fost apreciat de către instanţele anterioare ca fiind neconstituţional în raport de Constituţia în vigoare de la acea dată, cât şi de prevederile art. 480 - 481 C. civ.

Prevederile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 şi art. 11 din Constituţia de la 1948 garantau dreptul de proprietate particulară imobiliară, iar imobilele cu destinaţie de locuinţă nu puteau fi considerate mijloace de producţie în raport de categoria de persoane care le avea în proprietate.

Decretul nr. 92/1950 nu a considerat locuinţele drept mijloace de producţie, ci mijloace de exploatare, noţiuni distincte, ce nu pot fi confundate.

Potrivit reglementărilor constituţionale menţionate, în proprietatea statului nu puteau trece decât anumite bunuri, expres şi limitativ prevăzute, numai pentru satisfacerea interesului general justificat de necesitatea garantării securităţii şi siguranţei naţionale, ordinii publice şi asigurării utilităţii publice şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Decretul nr. 92/1950 a reglementat neconstituţional preluarea imobilelor fără vreo justificare dintre cele menţionate şi fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, operând o deposedare fără titlu, o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate particulară imobiliară, garantat de stat.

în plus, nici dispoziţiile acestui act normativ nu au fost aplicate în mod corect.

Valabilitatea actului de preluare de către stat a bunurilor imobile se apreciază de către instanţe, pe temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în cauză nepunându-se problema aplicării dispoziţiilor unei legi noi, respectiv a Legii nr. 247/2005.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cercetarea valabilităţii titlului statului se face în raport de concordanţa actului normativ de preluare cu constituţia în vigoare la momentul preluării, cu tratatele internaţionale la care România era parte, cu reglementările legale la momentul preluării şi, în ultimă instanţă, cu aplicarea corectă a acestuia.

Din această ultimă perspectivă, Curtea constată că imobilul preluat de stat în temeiul actului normativ indicat nu a respectat cerinţele impuse prin art. II, în sensul că proprietarii se încadrau într-o categorie exceptată de la naţionalizare fiind salariaţi de stat, respectiv, M.E., era inginer, iar fratele său, M.A., era funcţionar.

Susţinerile recurentului G.l. în sensul că bunul imobil fusese dobândit cu bani provenind de la bunicul acestora, I.A., exploatator de mine, nu pot fi acceptate, analiza respectării dispoziţiilor art. I din Decretul nr. 92/1950 făcându-se exclusiv din perspectiva drepturilor celor pe numele cărora au fost naţionalizate imobilele şi nu în raport de procuratorii de fonduri, calitate în care bunicul la care se face referire ar fi contribuit la dobândirea bunului.

Concluzionând pe aspectul analizat, Curtea reţine că în cauză s-a făcut dovada lipsei unui titlu valabil de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, a preluării nelegale a acestuia, precum şi a contestării, atât anterior anului 1989, cât, mai ales, ulterior acestui moment, a titlului statului, în sensul acesta fiind demersurile întreprinse încă din anul 1990, pentru restituirea imobilului.

Contrar acestor demersuri care erau menite să atenţioneze statul, prin deţinătorul imobilului, asupra lipsei unui titlu legal de proprietate şi să ducă la restituirea în natură a bunului, imobilul a fost considerat în mod greşit ca intrând sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, temei în baza căruia s-a procedat la vânzarea apartamentelor pentru care erau încheiate contracte de închiriere.

De caracterul preluării bunului de către stat depinde în mod direct aprecierea în privinţa valabilităţii contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, sub aspectul stabilirii regimului juridic al locuinţelor ce au făcut obiectul vânzării, cât timp, în temeiul Legii nr. 112/1995 nu puteau fi vândute către chiriaşi decât locuinţele preluate cu titlu.

Odată stabilită deţinerea de către stat a imobilului în lipsa unui titlu valabil constituit şi, în raport de aceasta, aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, faţă de obiectul reglementării ei, în interpretarea constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în numeroase cauze pronunţate împotriva României (Străin, Păduraru, Porţeanu etc.), se consideră că s-a produs o ingerinţă în dreptul recunoscut de proprietate al reclamanţilor şi că această ingerinţă a fost lipsită de bază legală, câtă vreme Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor preluate cu titlu.

în aceste condiţii, dacă locuinţa vândută chiriaşilor a fost preluată fără titlu, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut, pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, cauza de nulitate absolută fiind cea a fraudei la lege.

Efectele nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nu s-ar fi produs dacă, faţă de dispoziţiile speciale substanţiale ale Legii nr. 10/2001, art. 45 alin. (2), la momentul încheierii contractului, cumpărătorul a fost de bună-credinţă şi într-o eroare comună şi invincibilă.

Teza bunei credinţe a cumpărătorilor recurenţi a fost susţinută atât de aceştia, cât şi de recurentul Municipiul Bucureşti.

în privinţa acestuia din urmă, Curtea reţine că autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi unităţile specializate în vânzarea imobilelor nu pot invoca buna lor credinţă, acestea cunoscând sau fiind obligate să cunoască situaţia juridică reală a imobilului, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat şi anterior, demersuri repetate ale proprietarilor erau menite să atenţioneze asupra caracterului viciat al titlului statului.

în ce-i priveşte pe cumpărători, reaua-credinţă a acestora trebuia dovedită, sarcina probei incumbând reclamanţilor, în baza art. 1169 raportat la art. 1899 alin. (2) C. civ., prezumţia legală relativă de bună-credinţă putând fi răsturnată prin orice mijloc de probă.

în legătură cu acest aspect, sunt nefondate criticile recurentei H.G., privind greşita prevalenţă pe care instanţele ar fi acordat-o probei testimoniale, în raport de proba cu acte.

în contextul în care actul avut în vedere de către această recurentă este însuşi contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului, act supus unei forme prestabilite (contract de adeziune), este evident că nu din conţinutul acestuia se poate aprecia buna sau reaua credinţă a părţilor la momentul încheierii lui.

Prin urmare, instanţele erau datoare să procedeze la analiza întregului ansamblu de fapte şi acte juridice anterioare sau concomitente încheierii actului, pentru a deduce din acestea atitudinea subiectivă a cumpărătorului, analiză care a fost efectuată într-un mod coerent şi la adăpostul criticilor formulate în cauză.

Reaua credinţă este reţinută exclusiv în raport de conduita cumpărătorului, câtă vreme în sarcina proprietarului deposedat de imobil nu i se poate impune vreo obligaţie de diligenţă, din perspectiva art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

în sarcina foştilor proprietari nu se poate reţine decât obligaţia de a fi contestat, în orice formă, valabilitatea preluării imobilului de către stat, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către chiriaşi, fie prin acţiune în justiţie, fie prin cerere de restituire în natură a imobilului considerat ca fiind preluat de stat fără un titlu valabil, sau prin orice alt act sau fapt evident ca manifestare în acelaşi sens.

în aceste condiţii, cumpărătorii sunt consideraţi ca fiind de rea-credinţă dacă la momentul încheierii contractului au cunoscut sau puteau cunoaşte, cu minime diligenţe, faptul că locuinţa este revendicată de către fostul proprietar, fie pe calea acţiunii directe în justiţie, fie pe calea cererii de restituire în natură, formulate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Lipsa minimelor diligenţe a fost reţinută de instanţa de apel în raport de existenţa unei cereri de restituire în natură, formulată în legătură cu imobilului în cauză în procedura Legii nr. 112/1995 şi nesoluţionată până la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, fără a interesa în această analiză dacă cererea era una ce îndeplinea condiţii de fond sau de formă impuse de lege sau apreciate ca atare de către părţi.

Analiza făcută de instanţe în privinţa atitudinii subiective a părţilor la încheierea contractelor este corectă, mai puţin argumentele ţinând de asistarea de către un avocat a recurentul C.F.G., aspect care se bazează pe o prezumţie de cunoaştere a dispoziţiilor legale, prezumţie care astfel s-ar adăuga obligaţiei legale constituţionale de cunoaştere a legii de către toţi cetăţenii, aşa încât inutilitatea unei asemenea teze este evidentă.

Contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de către cumpărătorii recurenţi ulteriordemersurilorfăcute de intimaţii reclamanţi pentru retrocedarea imobilului preluat fără titlu.

Acest demers trebuia cunoscut, cu minime diligenţe, de către cumpărători, situaţie în care atitudinea corectă şi diligentă a acestora ar fi fost aceea de a pun e sub semnul îndoielii valabilitatea titlului statului asupra imobilului, adică aparenţa dreptului, simpla ignoranţă nefiind suficientă pentru a se reţine buna-credinţă.

La aceasta se adaugă prezumţia simplă a cunoaşterii intenţiei reclamanţilor de a recupera imobilul, prezumţie născută din, pe de o parte, în privinţa recurentului

G.F.G., din legăturile de familie cu adevăraţii proprietari, legături care i-arfi impus o atitudine pozitivă şi directă de interes în privinţa planurilor acestora legate de imobil, iar pe de altă parte, din împrejurarea, în privinţa autoarei recurentei H.G., că aceasta a cunoscut familia foştilor proprietari ai imobilului, de unde aceeaşi atitudine de diligenţă pe care ar fi fost necesar să o dovedească.

în condiţiile reţinerii relei credinţe a ambelor părţi la încheierea fiecăruia dintre contractele analizate, nulitatea absolută dedusă din încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 este dublată de o cauză ilicită, dedusă din dispoziţiile art. 968 C. civ., astfel că dobânditorii imobilului nu pot invoca în favoarea lor excepţia validităţii aparenţei în drept, pentru a putea păstra locuinţa ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nul absolut.

în raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea va respinge recursurile ca nefondate.

în baza art. 274 C. pr. civ., vor fi obligaţi recurenţii la 1000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor reclamanţi. (T.E.V.)

← Imobil preluat de stat fără titlu. Acţiune în revendicare....		Imobil preluat de stat în mod abuziv. Acţiune pentru... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Imobil preluat de stat în mod abuziv. 1. Bun aflat în stare de coproprietate. Acţiunea unuia dintre proprietari prin care urmăreşte anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat intre stat şi chiriaşi. Lipsa cerinţei unanimităţii. 2. Distincţia dint