Imobil preluat de stat fără titlu. Acţiune în revendicare. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile anterioare, prin care statul a fost obligat să restituie imobilul fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia. Invocarea de către pârât, cumpă
| Comentarii |
|
Protocolul 1 Adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1
Hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care statul a fost obligat să lase imobilul, în deplină proprietate şi liniştită posesie, fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia, constituie un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, în cadrul acţiunii în revendicare prin care proprietarul bunului se judecă cu acela care a cumpărat imobilul de la stat, nu s-ar putea da câştig de cauză cumpărătorului, fără a se încălca dreptul reclamantului la respectarea proprietăţii, recunoscut de Convenţie.
împrejurarea că proprietarului recunoscut prin hotărâre judecătorească i s-a respins acţiunea având ca obiect anularea contractului de vân-zare-cumpărare încheiat de fostul chiriaş cu statul, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu conferă cumpărătorului preferinţă în cadrul acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, simpla bună-credinţă nefiind suficientă pentru a se da întâietate celui care a cumpărat de la un non dominus.
Reţinerea bunei credinţe a cumpărătorului şi respingerea pe acest considerent a acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cum-părare nu constituie elemente suficiente pentru a se considera că do-bânditorul în temeiul Legii nr. 112/1995 este apărat de principiul error communis facit ius, în condiţiile în care eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului nu era generală şi imposibil de prevăzut şi înlăturat. Caracterul colectiv şi invincibil al erorii este exclus în situaţia în care s-a dovedit cunoaşterea de către cumpărător, la momentul încheierii contractului, a împrejurării că imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat de la autorul reclamantului, la care se adaugă şi faptul că actul de înstrăinare s-a încheiat după data promovării de către reclamant a acţiunii în revendicare în contradictoriu cu statul.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 688 din 3 aprilie 2007)
Prin sentinţa civilă nr. 10803 din 31 octombrie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 16384/2005 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii I.L.A. şi I.L. în contradictoriu cu pârâţii B.M., B.V., M.D.A. şi M.A., fiind obligaţi pârâţii B.V. şi B.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, sector 1, respectiv pârâţii M.D.A. şi M.A. să lase reclamanţilor, în deplină proprietate, apartamentul nr. 2 situat în acelaşi imobil.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au solicitat ca, pe baza comparării titlurilor de proprietate, să fie obligaţi pârâţii să le lase, în deplină proprietate şi posesie apartamentele, motivat de faptul că reclamanţii sunt proprietarii imobilului sus menţionat, pe care l-au dobândit de la defunctul lor tată, N.S.I., care la rândul său dobândise dreptul de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov secţia I civilă şi comercială sub nr. 19681 din 20 decembrie 1949.
S-a mai reţinut că, în baza Decretului nr. 224/1951, imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin decizia SRP nr. 546/1953 şi că prin sentinţa civilă nr. 5199 din 1 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a constatat că imobilul a trecut abuziv în proprietate a statului, fără titlu, fiind obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în cauză. De asemenea, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 781 din 19 mai 2000 s-a dispus restituirea în natură a imobilului, în proprietatea reclamanţilor, aceştia fiind puşi în posesie prin procesul-verbal nr. 14490 din 14 aprilie 2003 şi că pârâţii au cumpărat imobilul în cauză în baza Legii nr. 112/1995, de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 5263/28010 din 12 ianuarie 1998 şi 5783/28315 din 13 ianuarie 1999.
în ceea ce priveşte valabilitatea titlului statului, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, reţinând că Decretul nr. 224/1951 contravenea Constituţiei din 1948, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi art. 481 C. civ., astfel încât titlul statului nu a fost valabil. Ca atare contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu un non dominus, aşa încât pârâţii nu au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, titlul reclamanţilor fiind preferabil, buna-credinţă a pârâţilor nefiind relevantă în cadrul comparării titlurilor.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâţii.
Prin decizia civilă nr. 1052 din 13 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-pârâţii B.V., B.M., M.D.A. şi M.A. în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi I.L.A. şi I.L.
în considerentele acestei decizii, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, tribunalul a reţinut că apariţia Legii nr. 10/2001 nu a determinat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari sau succesorii acestora împotriva celor care au dobândit imobilul de la stat, întrucât Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură de restituire în natură numai pentru imobilele care se mai aflau în tot sau în parte în patrimonii asupra căruia statul mai poate dispune. Pentru cele care nu se mai găsesc în aceste patrimonii, Legea nr. 10/2001 conţine măsuri reparatorii prin echivalent, dar nu impune şi nici nu poate impune foştilor proprietari să urmeze procedura acestei legi, atât timp cât aceştia urmăresc redobândirea în natură a imobilului, redobândire ce nu mai este posibilă pe calea Legii nr. 10/2001. Ca atare, nu se poate susţine că pentru redobândirea în natură a imobilului, ar exista o altă procedură reglementată de lege, care ar face inadmisibilă cererea formulată pe calea dreptului comun.
Tribunalul a respins şi susţinerea apelanţilor, în sensul că acţiunea în revendicare ar trebui soluţionată după normele Legii nr. 10/2001, reţinând că Legea nr. 10/2001 nu reglementează în nici un mod acţiunea în revendicare, aşa încât nu ar avea cum să creeze reguli noi cu privire la o materie pe care nu o reglementează. Dimpotrivă, Legea nr. 10/2001 stabileşte o procedură de restituire în natură sau prin echivalent a unor imobile preluate abuziv, complet distinctă de acţiunea în revendicare. întrucât, prin Legea nr. 10/2001, statul a înţeles să facă acte de dispoziţie, în mod firesc nu putea face astfel de acte decât cu privire la acele imobile care se mai aflau în patrimoniul său ori asupra cărora mai putea invoca unele drepturi, fără a putea dispune, însă, de cele care, ulterior preluării abuzive, au ieşit din patrimoniul statului, în această din urmă situaţie fiind şi cele vândute în temeiul Legii nr. 112/1992. Aceasta este singura raţiune pentru care art. 18 lit. d) (în prezent, lit. c.) din Legea nr. 10/2001 stabileşte faptul că, pentru aceste imobile, restituirea se face numai prin echivalent. Tribunalul a mai reţinut că interpretarea dată de apelanţi acestui text legal este eronată pentru motivele expuse şi totodată, conduce la concluzia că legiuitorul actual ar fi avut intenţia ca, între un titlu mai caracterizat juridic şi mai eficient din punct de vedere al efectelor şi unul care nu prezintă aceste caractere, să dea preferinţă celui mai puţin caracterizat, ceea ce ar însemna că, deşi recunoaşte că imobilele respective au fost preluate abuziv, legiuitorul ar înţelege să legalizeze acest abuz, conferind preferinţa titlului care a avut la bază o preluare abuzivă. De asemenea, faptul că reclamanţii pot obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 este irelevant, ei neputând fi obligaţi să solicite despăgubiri sau să accepte doar calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001, atât timp cât această procedură nu le conferă dreptul la restituirea în natură, deşi imobilul asupra căruia invocă dreptul la restituirea în natură exista.
S-a mai reţinut că, întrucât compararea titlurilor în prezenta cauză presupune şi analiza drepturilor autorilor părţilor, instanţa investită cu această cerere este ţinută de aspectul deja stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2199/1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, respectiv constatarea instanţei cu privire la nevalabilitatea titlului statului, deci nevalabi-litatea titlului autorului pârâţilor persoane fizice. Instanţa de apel a înlăturat şi criticile întemeiate pe prevederile art. 486 C. civ., reţinând că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauză, şi totodată, a reluat argumentul primei instanţe, potrivit căruia în cadrul acţiunii în revendicare prin compararea de titluri, buna-credinţă a cumpărătorului nu este relevantă.
împotriva acestei decizii au formulat recurs recurenţii-pârâţi B.M., B.V., M.D.A. şi M.A., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenţii arată, în esenţă, că instanţele de fond şi de apel au soluţionat în mod greşit cauza, fără a avea în vedere prevederile speciale ale art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2), art. 51 din Legea nr. 10/2001, art. 1898, art. 1899 C. civ. şi nu au ţinut seama de faptul că acţiunile formulate de reclamanţi, pentru anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare, au fost respinse, constatându-se că au fost dobânditori de bună-credinţă.
Examinând decizia civilă recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Curtea reţine următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 5199 din 1 aprilie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi în contradictoriu cu C.G.M.B. şi cu SC H.N. SA, iar pârâţii au fost obligaţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu. Această hotărâre judecătorească a fost pusă în executare de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Dispoziţia nr. 781 din 19 mai 2000 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, fiind încheiat procesul verbal de predare-primire nr. 14490 din 14 aprilie 2003.
Sentinţa civilă nr. 5199 din 1 aprilie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti constituie pentru reclamanţi un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel încât, în cadrul acţiunii în revendicare prin care proprietarii bunului se judecă cu cei care au cumpărat imobilul de la stat, nu s-ar putea da câştig de cauză acestora din urmă, fără a se încălca dreptul la respectarea proprietăţii, recunoscut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi fără a se repeta în acest fel încălcările săvârşite în numeroasele litigii care au fost (şi încă mai sunt) pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauza Bru-mărescu împotriva României şi continuând cu cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României şiTogănel şi Grădinaru contra României.
în cauza Străin, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie de o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, constituie o privare, contrară art. 1 din Protocolul 1. în afacerea Păduraru, Curtea a constatat că statul a eludat obligaţia sa pozitivă de a acţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. Curtea a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna statul la restituirea acestuia.
în cauza Togănel şi Grădinaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit jurisprudenţa sa în această materie, observând că vânarea bunului reclamanţilor, în virtutea Legii nr. 112/1995, îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate şi nici un fel de despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare de drept. în ceea ce priveşte posibilitatea ca reclamanţii să beneficieze de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-o manieră susceptibilă să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Pornind de aici, Curtea a concluzionat în mod sugestiv că ţinerea în „şah" a dreptului de proprietate al reclamanţilor, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, i-a făcut să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul 1 (în acelaşi sens a se vedea şi cauza Porţeanu împotriva României, în care s-a pronunţat Hotărârea din 16 februarie 2006 şi, mai recent, cauza Stroia împotriva României, în care s-a pronunţat Hotărârea din 8 februarie 2007).
în prezenta cauză, Curtea apreciază că sunt pe deplin aplicabile toate aceste considerente.
Dispoziţiile legale invocate de recurenţi, care se referă la buna-credinţă şi efectele acesteia în litigiile decurgând din aplicarea Legii nr. 10/2001, nu au fost încălcate, deoarece instanţele nu au negat faptul că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pârâţilor li s-a recunoscut calitatea de dobânditori de bună-credinţă. însă împrejurarea că acţiunile reclamanţilor, având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi cu statul, în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost respinse, nu înseamnă că aceştia vor avea câştig de cauză în cadrul acţiunii în revendicare prin compararea de titluri, simpla bună-credinţă nefiind suficientă pentru a se da preferinţă celui care a cumpărat de la un non dominus.
Aşa cum s-a statuat în numeroase rânduri în practica judiciară, incidenţa principiului validităţii aparenţei de drept, exprimat în adagiul errorcomunis facitius, este subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii, privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi de asemenea, invincibilă, şi a condiţiei privind buna-credinţă a dobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Pentru ca terţul cumpărător să poată invoca buna-credinţă trebuie să fi fost în eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, iar eroare să fi fost generală, invincibilă, imposibil de prevăzut şi de înlăturat.
Constatarea bunei credinţe a cumpărătorilor şi respingerea pe acest considerent a acţiunilor în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, formulate de reclamanţi, nu este suficientă pentru a reţine că pârâţii sunt apăraţi de principiul error communis facit ius, în condiţiile în care eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului nu era generală şi imposibil de prevăzut şi înlăturat. Caracterul colectiv şi invincibil al erorii este exclus, date fiind condiţiile concrete în care s-au derulat raporturile dintre părţi: ambele familii cunoşteau faptul că imobilul a fost preluat de stat de la autorul reclamaţilor, acest aspect rezultând fără echivoc din întâmpinarea depusă de pârâţi la instanţa de fond, în care se arată că părinţii pârâţilor B.V. şi M.A. au închiriat în 1943 imobilul de la proprietara anterioară T.A. (de la care a cumpărat autorul reclamanţilor N.S.I.), cei doi pârâţi fiind născuţi chiar în imobilul respectiv. Pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nr. 5783/28315 din 13 ianuarie 1999 s-a încheiat de către pârâţii M. după data promovării de către reclamanţi a acţiunii în revendicare (14 octombrie 1998), acţiune care se afla deja pe rolul instanţei de judecată şi care exclude eroarea comună şi invincibilă.
Este adevărat că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut de soluţionat şi cauze în care încălcarea dreptului de proprietate era invocată de chiriaşul cumpărător (în Cauza Raicu împotriva României, Curtea a reţinut că reclamanta beneficia de un „bun", în sensul jurisprudenţei Curţii, în virtutea hotărârii definitive prin care a fost recunoscută valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia reclamanta dobândise apartamentul în litigiu, iar că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive sus-menţionate a avut drept consecinţă privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al Protocolului nr. 1), însă în conflictul dintre foştii proprietari, care deţine o hotărâre judecătorească de retrocedare în natură şi cumpărătorii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost menţinute, Curtea apreciază că prevalează, în ceea ce priveşte restituirea în natură, interesele proprietarilor anteriori (din acest punct de vedere, instanţele de fond şi de apel reţinând în mod corect că titlul reclamanţilor este preferabil, deoarece provine de la verus dominus), urmând ca cumpărătorii să fie despăgubiţi conform legislaţiei interne, dar şi conform principiilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de satisfacţie echitabilă.
în consecinţă, instanţele au soluţionat în mod corect acţiunea în revendicare, astfel încât criticile recurenţilor sunt nefondate. (A.R.)
| ← Imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995. Bună credinţă.... | Imobil preluat de stat în mod abuziv. 1. Bun aflat în stare de... → |
|---|
