înstrăinarea imobilului bun comun
| Comentarii |
|
Prin sentinţa civilă nr.3062/7 mai 2001, Judecătoria Baia Mare, a respins acţiunea reclamantei FA împotriva pârâţilor FI, SG şi AG.
în motivare a reţinut faptul că, la 17 ianuarie 1989, prin contract de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.345, reclamanta şi soţul pârât FI, au înstrăinat pârâţilor cota de /2 parte din casa situată în Seini, Str.între Văi nr.36. La rubrica vânzător apare numai semnătura pârâtului FI, dar în încheierea de autentificare, se constată şi prezenţa reclamantei, constatare făcută personal de notar, care poate fi răsturnată prin înstrăinarea în fals, ceea ce reclamanta nu a făcut. Acţiunea este şi prescrisă.
Tribunalul Maramureş cu decizia civilă nr. 1157/18 octombrie 2001, a admis apelul reclamantei şi a schimbat sentinţa în sensul admiterii acţiunii anulării contractului de vânzare - cumpărare, cu restabilirea situaţiei anterioare şi radierea din CF a dreptului de proprietate al părţilor.
In motivarea deciziei s-a reţinut faptul că, acţiunea nu este prescrisă, deoarece soţii F au continuat folosirea casei, nu au predat imobilul conform art. 1315 Cod civil, fapt recunoscut de cumpărători şi potrivit art. 16 lit.a din Decretul nr. 167/195 8 cursul prescripţiei este întrerupt. Contractul nu este semnat de reclamantă şi nici cererea adresată notarului pentru autentificarea actului iar potrivit art.32 al.2 Cod familie, nici unul dintre soţi, nu poate înstrăina un imobil bun comun fară consimţământul celuilalt soţ, care poate cere anularea actului.
Cu decizia civilă nr.546 din 13 martie 2002, recursul pârâţilor a fost admis şi decizia a fost modificată în sensul respingerii apelului reclamantei.
Curtea a reţinut următoarele:
în contract sunt trecuţi ambii soţi F. ca vânzători, cererea pentru eliberarea autorizaţiei de înstrăinare a fost scrisă de reclamantă şi încheierea de autentificare s-a făcut în prezenţa acesteia. Aceste împrejurări atestă faptul că lipsa semnăturii pe contract a fost doar o omisiune, precum şi faptul că a consimţit la încheierea actului juridic. Actul autentificat de notar, face în ceea ce priveşte menţiunile cu privire la faptele petrecute în faţa notarului şi constatate personal de acesta, dovadă deplină până la înscrierea în fals. Simpla omisiune a semnării contractului de către reclamantă, nu echivalează şi nu constituie o lipsă a consimţământului ei la înstrăinare.
Tribunalul acceptând întruperea termenului de prescripţie, a înţeles curgerea lui de la 17 ianuarie 1989, deşi nu 1-a stabilit.
Prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, făcut de cel în folosul căruia curge prescripţia, se înţelege conform art. 1 al.din Decretul nr.167/1958 dreptul material la acţiune distinct de dreptul subiectiv ce se cere a fi proteguit.
Recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie, trebuie să fie făcută de debitorul pârât direct creditorului şi să rezulte neândoielnic, prin ea creditorul înţelege că nu mai este necesară valorificarea prin acţiune a dreptului, el fiindu-i recunoscut de bunăvoie.
Faptul că pârâtul - rudă a reclamantei - i-a permis depozitarea unor bunuri la momentul plecării ei în Germania, nu are valoarea unui act de recunoaştere a dreptului la acţiune şi ca urmare au fost greşit aplicate dispoziţiile art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958.
Curtea de Apel Cluj- decizia civilă nr.546 din 13 martie 2002.
| ← Acces la părţile comune ale unui imobil | Buna-credinţă. Compararea titlurilor proprietarilor. Legea... → |
|---|
