Invocarea nulităţii. Eroare cu privire la natura juridică a convenţiei încheiate - error in negotium
| Comentarii |
|
Potrivit dispoziţiilor art. 942 C. civ., contractul este acordul încheiat între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între acestea un raport juridic, iar factorul esenţial al unui contract este acordul de voinţă al părţilor, voinţa lor juridică. Voinţa juridică se concretizează în două laturi esenţiale: consimţământul şi cauza sau scopul actului juridic. Pe de altă parte, consimţământul nu poate fi cercetat prin el însuşi, rupt de ceea ce se află dincolo de manifestarea exterioară; el nu poate fi examinat fără a se lua în considerare voinţa internă - element de origine psihologică.
în dreptul român, eroarea este definită ca fiind o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. Nu orice eroare viciază consimţământul; pentru ca eroarea să ducă la nulitatea convenţiei, este necesar ca ea să fi fost cauza unică şi determinantă a consimţământului. Eroarea-obstacol, luând în considerare definiţia dată de literatura de specialitate, este acea eroare care, ca urmare a gravităţi sale deosebite, împiedică însăşi formarea actului juridic.
în cauză, nu a fost atins scopul urmărit de reclamanta crediren-tier la încheierea contractului de rentă viageră, ţinându-se seama de vârsta înaintată a acesteia, de 83 de ani, de faptul că nu a fost asistată de un specialist în drept, că nu are cunoştinţe juridice, toate aceste împrejurări fiind de natură să li creeze confuzie privitor la diferenţa dintre un contract de întreţinere şi unul de rentă viageră, fiind îneroare referitor la natura contraprestaţiilor de care urma să beneficieze.
C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., miri. şi fam., dec. nr. 484 din 12 martie 2009,
Prin acţiunea înregistrată la 30.05.2007, reclamanta T.E. a chemat în judecată pe pârâta J.D.B. şi a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de rentă viageră autentificat la 20.05.2005 de B.N.P. pentru error in negotium.
La data de 04.09.2007 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Judecătoria Sector 4 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 6819/ 04.12.2007, prin care a admis acţiunea introdusă de reclamantă şi a constatat nulitatea absolută a contractului de rentă viageră autentificat la 20.05.2005 la B.N.P.A. „N.H.P. şi B.B.K."
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, cererea acesteia fiind înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă.
în cadrul motivelor de apel, pârâta a susţinut că instanţa de fond nu a examinat atent materialul probator al cauzei, iar considerentele sentinţei apelate nu fee referiri la obiectul acţiunii şi nu aduc argumente juridice din care să rezulte fără echivoc că reclamanta s-a aflat în eroare cu privire la conţinutul actului semnat.
S-a mai arătat că îmbunătăţirile aduse de pârâtă la apartamentul reclamantei, într-un termen scurt, nu au fost de natură să inducă o stare de eroare cu privire la obiectul contractului, aşa cum a susţinut recla-manta-intimată.
Mai arată apelanta-pârâtă că, în ipoteza în care ar fi fost incidenţă error in negotium, falsa reprezentare a convenţiei încheiate ar fi fost înlăturată în scurt timp de la perfectarea contractului, prin constatarea imediată că prestaţia oferită este o sumă de bani, iar nu hrană, menaj, alimente.
S-a mai arătat că reclamanta-intimată a acceptat plata cotelor de întreţinere lunare de către pârâtă fără a solicita instanţei anularea contractului autentic.
Se mai arată că obiectul contractului este clar precizat, astfel că urmează a fi înlăturate susţinerile reclamantei conform cărora aceasta s-a aflat în eroare asupra naturii juridice a convenţiei încheiate cu apelanta-pârâtă. S-a mai susţinut de către apelanta-pârâtă că reclamanta şi-a exprimat în feţa notarului în mod cert consimţământul la încheierea unei astfel de convenţii, dar şi faţă de terţe persoane, optând pentru primirea unei sume de bani.
Prin decizia civilă nr. 1119A/29.09.2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă J.D.B. împotriva sentinţei civile nr. 6819/04.12.2007, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut că, potrivit contractului de rentă viageră nr. 1563/20.05.2005 autentificat la B.N.P., reclamanta-intimată a transmis către pârâta-apelantă nuda proprietate în privinţa imobilului situat în B., (...), sector 4, în schimbul unei rente viagere în cuantum de 1.000.000 ROL, plata urmând să fie făcută la data de 10 a fiecărei luni.
Tribunalul a considerat că instanţa de fond a examinat atent materialul probator al cauzei, dând o interpretare corectă dovezilor administrate, pe care le-a analizat în raport de prevederile legale în materie, respectiv art. 948 C. civ., care se referă la condiţiile esenţiale pentru validitatea unui act juridic, printre care se numără consimţământul valabil al părţii care se obligă şi cauza licită.
Totodată, instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea sentinţei apelate şi dispoziţiile art. 953 C. civ., care statuează că nu este valabil consimţământul dacă este dat prin eroare, smuls prin violenţă ori surprins prin doi, iar în ceea ce priveşte eroarea, s-a pornit de la definiţia dată în doctrină, în sensul că aceasta constă în falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic.
în prezenta cauză, s-a invocat de către reclamantă ca motiv de nulitate absolută a contractului de rentă viageră încheiat cu pârâta eroarea-obstacol, denumită şi error in negotium, situaţie în care eroarea vizează însăşi natura contractului, astfel că este vorba de o lipsă totală a consimţământului.
Tribunalul a apreciat că prima instanţă, în raport de dovezile administrate în speţă, a reţinut corect situaţia de fapt şi împrejurările în care s-a întocmit contractul de rentă viageră, respectiv faptul că anterior încheierii acestui act juridic s-au purtat anumite discuţii între reclamantă şi mama pârâtei referitor la perfectarea convenţiei, instanţa fiind preocupată mai ales de stabilirea voinţei interne a părţilor şi a scopului urmărit de acestea la întocmirea contractului a cărui nulitate se solicită a se constata.
Pentru elucidarea acestor aspecte, instanţa de fond a avut în vedere susţinerile părţilor, şi anume afirmaţia reclamantei în sensul că a dorit perfectarea unui contract prin care să beneficieze de întreţinere din partea pârâtei, constând în alimente, îngrijire zilnică, medicamente, cât şi arătările pârâtei cum că, prin încheierea convenţiei, reclamanta nu a dorit decât să-şi asigure o sumă de bani pentru achitarea cotelor de întreţinere lunare, aceste susţineri fiind analizate prin raportare la materialul probator aflat la dosar.
Tribunalul a considerat că este justă concluzia primei instanţe, în sensul că din perspectiva contraprestaţiilor obţinute de reclamantă nu a fost atins scopul urmărit de intimată la încheierea contractului de rentă viageră, sub acest aspect făcându-se referire în considerentele sentinţei apelate la vârsta înaintată a reclamantei, de 83 de ani, faptul că nu a fost asistată de un specialist în drept, că nu are cunoştinţe juridice, toate aceste împrejurări fiind de natură să-i creeze confuzie privitor la diferenţa dintre un contract de întreţinere şi unul de rentă viageră, astfel că în aceste condiţii este evident că intimata-reclamantă s-a aflat în eroare referitor la natura contraprestaţiilor de care urma să beneficieze.
Tribunalul a înlăturat ca neîntemeiate susţinerile apelatei-pârâte conform cărora reclamanta nu poate invoca eroarea-obstacol după trecerea unui interval de timp de 2 ani de la semnarea acestei convenţii, câtă vreme, după perfectarea contractului de rentă viageră, starea de confuzie a fost menţinută tocmai de comportamentul pârâtei şi al părinţilor acesteia, care au procedat la închiderea balconului cu geamuri termopan, au plătit cote de întreţinere care depăşeau renta lunară de 1.000.000 ROL, iar ocazional au procurat alimente necesare pentru reclamanta-intimată sau au însoţit-o la medic, toate aceste situaţii fiind evidenţiate în depoziţiile martorilor audiaţi în proces.
împotriva deciziei civile nr. 1119 A/29.09.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a formulat recurs pârâta J.D.B., criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţa de apel, neexaminând motivele, a reţinut aceleaşi circumstanţe ca şi instanţa de fond, aspect ce a condus şi de această dată la nejusta soluţionare, precum şi la lipsa din fondul deciziei recurate a unui temei legal de inadmisibilitate, vizavi de criticile aduse de recurentă.
Astfel, arată recurenta că s-a luat în considerare numai existenţa erorii cu privire la forma actului autentic încheiat şi nu s-au analizat condiţiile, voinţa şi scopul urmărit de reclamanta-intimată, nu au fost administrate probe care să dovedească îndeplinirea tuturor obligaţiilor contractuale, scrise şi nescrise, ce reprezintă voinţa şi acordul părţilor, pentru a cerceta fondul şi sub aspectul nulităţii relative.
Reţinându-se circumstanţele vârstei sale, precum şi lipsa cunoştinţelor juridice, instanţa de apel, ca şi cea de fond, a admis ca temei eroarea în care s-ar fi aflat reclamanta-intimată. Declaraţiile martorilor, precum şi rezultatul interogatoriului luat reclamantei, susţin îndeplinirea de către recurentă şi părinţii săi şi a angajamentului luat în formă nescrisă faţă de reclamantă, în sensul întreţinerii acesteia cu hrană, însoţirea la medic, curăţenie şi îmbunătăţiri aduse imobilului. Faţă de plata unei sume către aceasta conform raitei viagere stabilite în contract, reclamanta-intimată a beneficiat permanent de atenţia recurentei, conform înţelegerii anterioare a părţilor, or, aceste acte materiale au fost reţinute ca fiind înfăptuite de către recurentă şi familia sa în folosul şi pentru reclamantă.
Se susţine că reclamanta nu s-a aflat în eroare cu privire la noţiunea, forma şi foloasele ce urmau a fi culese prin încheierea contractului sub forma rentei viagere, afirmând că a aşteptat ca apelanta-pârâtă să se achite de obligaţiile asumate şi că aceasta, pe parcursul a aproximativ trei ani, a beneficiat şi s-a bucurat de toate avantajele primite prin prisma obligaţiei contractuale şi nu numai.
Apelanta-pârâtă consideră că instanţele au apreciat ca fiind întemeiată eroarea acuzată, luând în considerare atributele unei persoane în vârstă, actele medicale procurate de aceasta în preajma promovării acţiunii sale şi care, de fapt, atestă o diminuare a vederii corespunzătoare vârstei sale, nu şi pierderea acesteia. însă, instanţele nu au apreciat şi asupra vicleniei reclamantei sau a modalităţii, împrejurărilor şi circumstanţelor în care recurenta şi familia acesteia au fost determinaţi să avanseze aceste cheltuieli şi acte materiale de întreţinere. Arată recurenta că, în tot acest timp, reclamanta a avut posibilitatea să se lămurească cu privire la natura şi înţelesul formei acţiunii, cu toate că aceasta a ştiut din primul moment ce fel de act semnează şi că din motive strict profitabile, aceasta afirmă nesusţinut că intenţia sa era de a încheia un contract de întreţinere, promovând cu tărie prezenta acţiune, având în vedere titulatura actului juridic, precum şi obligaţiile ce izvorăsc din fiecare dintre ele.
Mai arată recurenta că eroarea cu privire la natura contractului are rezultat imediat, iar scurgerea timpului nu susţine decât că reclamanta s-a bucurat de toate prestaţiile, fie şi nescrise, şi că reclamanta şi-a dorit întreţinere din toate punctele de vedere, contând prea puţin forma şi natura contractului încheiat, dar, ulterior, prin permisivitatea legii civile, a abordat o poziţie ostilă relaţiilor părţilor, prin denunţarea acestui contract, ce nu conţinea în scris înţelegerile părţilor anterioare încheierii acestuia.
Instanţa de apel, analizând art. 953 C. civ., apreciază că eroarea fără de care reclamanta nu şi-ar fi dat consimţământul, a constat în falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic, în final, lipsa totală a consimţământului.
Analizând materialul probator al fondului, instanţa de apel reţine voinţa reclamantei de a primi o sumă fixă de bani lunar, însă nu a apreciat că, deşi sunt îndeplinite obligaţiile ce ar fi izvorât prin încheierea unui contract de întreţinere de a căror prestaţii reclamanta s-a bucurat, contractul de rentă nu ar fi nul, ci doar sub forma sa scrisă, impunându-se a se constata o nulitate parţială a acestuia sub forma denumirii.
în rest, aprecierile sunt întocmai cu ale instanţei de fond, cu precădere analizarea menţinerii stării de confuzie, stare ce a făcut posibilă trecerea unei lungi perioade de timp până în momentul promovării acţiunii, de altfel promovată cu intenţia de a revinde apartamentul ce face obiectul contractului dintre părţi.
Având în vedere că fondul nu a analizat şi nu a administrat probatoriu şi în acest sens, solicită admiterea recursului, casarea cu trimitere la rejudecare având în vedere necesitatea administrării de probe noi, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul constatării nulităţii relative parţiale a contractului de rentă viageră sub aspectul numirii sale.
în drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă a solicitat respingerea cererii de recurs că nefondată.
In motivare, se arată că prin cererea de recurs, recurenta nu face decât să confirme susţinerile sale, în sensul că înţelegerea reală dintre aceasta şi părinţii pârâtei a fost aceea de a se încheia un contract de întreţinere cu toate prestaţiile pe care le implică un astfel de contract şi nu un contract de rentă viageră care să îi asigure o sumă de bani modică, lunar.
Mai arată intimata-reclamantă că solicitarea formulată în recurs, în sensul de a se reţine o nulitate relativă a convenţiei reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă în această cale de atac.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea a reţinut următoarele:
în ceea ce priveşte critica referitoare la împrejurarea că instanţele de fond au analizat numai existenţa erorii cu privire la forma actului autentic încheiat şi nu s-au analizat condiţiile, voinţa şi scopul urmărit de reclamanta-intimată şi nici existenţa unor cauze de nulitate relativă, nefiind administrate probe în scopul cercetării fondului sub aspectul nulităţii relative a contractului, critica este nefondată, în sensul celor ce urmează.
Din verificarea acţiunii civile introductive, rezultă că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a convenţiei încheiate între acesta şi pârâtă, susţinând că s-a aflat în eroare cu privire la natura juridică a convenţiei încheiate - error in negotium.
Pe de altă parte, apărările formulate de recurenta-pârâtă au vizat exclusiv aspecte legate de natura contractului încheiat şi de voinţa părţilor la momentul încheierii contractului, aceasta susţinând în primă instanţă şi în apel că, împreună cu reclamanta, a convenit exclusiv acele clauze contractuale inserate în înscrisul constatator al contractului a cărui nulitate s-a invocat prin acţiunea principală, iar voinţa reclamantei nu a fost aceea de a obţine alte prestaţii, respectiv cele presupuse de acordare a întreţinerii, ci exclusiv de a primi o sumă de bani lunară pentru a achita cotele de întreţinere. Totodată, pârâta a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de validitate prevăzute de lege cu privire la convenţia încheiată, invocând că nu sunt aplicabile prevederile art. 953 şi art. 954 C. civ., în cauză, cuantumul prestaţiei lunare stabilite în această convenţie fiind rezultatul hotărârii comune a părţilor, respectiv a acordului lor de voinţă valabil exprimat.
Curtea a reţinut totodată că, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
în aceste condiţii, Curtea a reţinut că obiectul pretenţiilor deduse judecaţii fiind clar exprimat, câtă vreme niciuna dintre părţi nu a invocat nerespectarea altor condiţii de valabilitate a convenţiei, în mod corect instanţele de fond au procedat exclusiv la cercetarea cauzei de nulitate cu care au fost sesizate şi că intervenţia instanţei de judecată - în sensul administrării de probe în scopul analizării şi a altor condiţii de validitate, câtă vreme îndeplinirea acestora nu era contestată - ar fi echivalat cu o încălcare a principiului disponibilităţii procesului civil, potrivit căruia este la îndemâna părţilor alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate finalităţii urmărite.
In aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că în procesul civil, rolul activ al judecătorului, în ipostazele concretizate prin art. 129 C. proc. civ., nu înseamnă nici parţialitate, nici ingerinţă în domeniul drepturilor părţilor, fiind tocmai o garanţie a acestor drepturi şi interese, această interpretare fiind impusă de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la care România este parte, şi care consacră principiul imparţialităţii şi obiectivităţii instanţei de judecată, prin art. 124 din Constituţia României şi art. 10 din Legea nr. 304/2004.
Pe de altă parte, nu se poate imputa instanţelor de fond lipsa analizării voinţei părţilor la momentul încheierii contractului şi a scopului urmărit de reclamantă la momentul încheierii contractului, câtă vreme considerentele care au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei au vizat tocmai acest aspect al corespondenţei dintre voinţele părţilor în litigiu la momentul încheierii actului, eroarea asupra naturii actului, invocată ca şi motiv de nulitate de către reclamantă şi reţinută ca dovedită în cauză de către instanţele anterioare, având ca temei tocmai verificarea existentei unei identităţi perfecte între voinţa internă, reală a părţilor şi conţinutul actului juridic autentificat la notariat.
Curtea a reţinut în acest sens că, potrivit art. 942 C. civ., contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic, or, factorul esenţial al unui contract este acordul de voinţă al părţilor, voinţa lor juridică. Voinţa juridică se concretizează în două laturi esenţiale: consimţământul şi cauza sau scopul actului juridic. Pe de altă parte, consimţământul nu poate fi cercetat prin el însuşi, rupt de ceea ce se află dincolo de manifestarea exterioară; el nu poate fi examinat fără a se lua în considerare voinţa internă — element de origine psihologică.
In ceea ce priveşte critica referitoare la greşita reţinere în cauză a existenţei unei erori asupra naturii actului încheiat, în persoana reclamantei, Curtea a reţinut că pentru formarea valabilă a oricărui act juridic, consimţământul părţilor trebuie nu doar să existe, să fie exteriorizat, ci şi să fie liber exprimat şi dat în cunoştinţă de cauză, adică să nu fie viciat, potrivit art. 948 alin. (2) C. civ.
într-adevăr, potrivit art. 953 C. civ., consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin doi, iar potrivit art. 954 din actul normativ de referinţă, eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
în dreptul român, eroarea este definită ca fiind o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. Nu orice eroare viciază consimţământul; pentru ca eroarea să ducă la nulitatea convenţiei, este necesar ca ea să fi fost cauza unică şi determinantă a consimţământului. Eroarea-obstacol, luând în considerare definiţia dată de literatura de specialitate, este acea eroare care, urmare a gravităţii sale deosebite, împiedică însăşi formarea actului juridic.
Având în vedere aceste considerente, este corectă reţinerea instanţei de fond în sensul că, în speţă, chestiunea litigioasă viza stabilirea voinţei interne a părţilor la momentul încheierii actului juridic în raport de care prin acţiunea introductivă s-a invocat nulitatea absolută, iar această operaţiune se impunea cu necesitate în raport de clauzele convenţiei consemnate în cuprinsul înscrisului încheiat în formă autentică — actul juridic constatat în acest înscris având natura unui contract de rentă viageră - de vreme ce reclamanta a susţinut că a crezut că încheie un contract de întreţinere, iar nu un contract de rentă viageră.
în legătură cu stabilirea intenţiei reale a părţilor cu privire la natura actului ce urma a fi încheiat, în speţă, înscrisul constatator nu cuprinde vreo clauză, referiri la eventuale prestaţii de întreţinere din partea pârâtei, ci exclusiv la obligaţia acesteia de a plăti reclamantei, lunar, suma de 1.000.000 ROL, cu titlul de rentă viageră. Susţinându-se prin acţiunea introductivă eroarea cu privire la natura actului încheiat, era important a se stabili voinţa reală şi scopul urmărit de reclamantă la încheierea convenţiei, fiind cunoscut că, spre deosebire de renta viageră, un contract de întreţinere presupune în mod esenţial voinţa vânzătorului de a-şi asigura întreţinerea pe toată viaţa. Pe de altă parte, noţiunea de întreţinere include multiple prestaţii, constând în procurarea celor necesare traiului, în mod continuu - ceea ce presupune că debitorul nu se poate elibera de executarea obligaţiei de întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el, chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit, fără să pretindă restituirea contravalorii întreţinerii prestate, iar pe lângă prestaţia materială şi o componentă psihologică, dată de caracterul intuitu personae al contractului de întreţinere, contractul de întreţinere întemeindu-se, în realizarea conţinutului său economic, pe un raport de încredere şi apropiere.
în cauză, instanţele de fond au administrat probele apreciate ca fiind utile şi de către părţile procesului, pentru a determina scopul urmărit de părţile contractante în momentul încheierii actului, iar aceste probe au demonstrat că la data încheierii actului, reclamanta era în vârstă de peste 83 ani şi că aceasta nu a beneficiat de asistenţă juridică de specialitate şi nici nu avea cunoştinţe juridice. Aceleaşi probe relevă că între reclamantă şi părinţii pârâtei existau relaţii amiabile şi de bună vecinătate, consolidate în timp.
Câtă vreme art. 30 alin. (2) din Legea nr. 17/2000 stabileşte că persoana vârstnică va fi asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, în vederea încheierii unui act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros ori gratuit, a bunurilor ce îi aparţin, în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale, de un reprezentant al autorităţii tutelare a Consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază persoana vârstnică respectivă, faptul că, în cauză, contractul a cărui nulitate absolută s-a invocat a fost încheiat în forma autentică, nu era de natură să înlăture sau să îngrădească posibilitatea instanţelor de fond de a da relevanţă probatorie şi acestor împrejurări de fapt, în conformitate cu prevederile art. 1203 C. civ.
Curtea a apreciat că deosebit de relevant în conturarea adevărului înţelegerii părţilor este şi punctul de vedere al pârâtei, expus sub forma întâmpinării şi a cererii de apel, dar mai ales cel formulat în recurs, total contrar apărărilor anterioare. Astfel, iniţial pârâta a susţinut că „nu i-a promis reclamantei decât un ajutor financiar lunar, în vederea achitării cotelor de întreţinere, iar nu servicii, cum sunt cele vizând acordarea îngrijirii, menajului, hrană, alimente (care conturează noţiunea de întreţinere); or, în recurs se susţine că în realitate probele administrate susţin îndeplinirea de către recurentă şi de către părinţii săi a angajamentului luat în forma nescrisă faţă de reclamantă, în sensul întreţinerii acesteia cu hrană, însoţire la medic, curăţenie şi îmbunătăţiri aduse imobilului şi că „reclamanta şi-a dorit întreţinere din toate punctele de vedere, puţin contând forma şi natura contractului".
Pe de altă parte, potrivit principiului egalităţii părţilor în procesul civil, instanţele au obligaţia de a proceda la soluţionarea echitabilă a cauzelor litigioase, soluţionare care presupune interpretarea probelor de la dosar de pe poziţie imparţială, oferind soluţia ce se desprinde din analiza întregului material probator, iar în speţă, instanţa de fond a ascultat patru martori, la solicitarea ambelor părţi şi a procedat la administrarea probelor cu interogatoriul reclamantei şi al pârâtei, respectiv la administrarea probei cu înscrisuri.
Ţinând cont că situaţia de fapt conturată în cauză de către instanţele de fond, ca urmare a analizei coroborate a tuturor acestor mijloace de probă, confirmă că adevărata voinţă a reclamantei a fost aceea de a-şi asigura întreţinerea în considerarea vârstei sale înaintate, iar nu de a primi lunar o sumă de bani cu titlul de rentă viageră, având în vedere şi precizările exprese ale recurentei în prezenta cale de atac, în mod corect s-a apreciat că voinţa reclamantei nu s-a întâlnit cu voinţa pârâtei, prima fiind în stare de eroare asupra naturii juridice a convenţiei încheiate.
Aşa fiind, în mod corect au apreciat instanţele de fond că situaţia de fapt conturată în cauză susţine pretenţia reclamantei că a semnat un alt act decât cel dorit de aceasta a fi materializat între cele două părţi, act în care nu se regăseau acele elemente esenţiale, presupuse de o obligaţie de întreţinere, pe care reclamanta le-a avut în vedere atunci când a încheiat convenţia şi a căror existenţă a determinat-o să contracteze, ceea ce echivalează cu o cauză de nulitate absolută, conform art. 948 C. civ.
într-adevăr, în cazul erorii distructive de voinţă, ca falsă reprezentare ce cade asupra naturii actului ce se încheie (error in negotium), sancţiunea ce intervine este nulitatea absolută, întrucât practic partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic.
Aşa fiind, faptul că iniţial, pârâta a efectuat în fapt, în favoarea reclamantei, şi alte prestaţii, care excedau obligaţiei de plata a rentei, nu este de natură să înlăture sancţiunea prevăzută de lege în ceea ce priveşte actul juridic materializat în înscrisul întocmit în forma autentică. Aceasta întrucât cauza de nulitate absolută, incidenţă în cauză, este determinată de împiedicarea formării actului juridic, ca urmare a lipsei totale a consimţământului, iar o astfel de nulitate nu ar putea acoperită prin confirmare expresă sau tacită.
Pe de altă parte, referitor la susţinerea recurentei în sensul că a procedat la încheierea contractului ca urmare a manoperelor viclene ale reclamantei, Curtea a reţinut în primul rând că, în realitate, pe această cale, recurenta formulează o cerere nouă, care însă nu poate fi valorificată direct în recurs, în raport de prevederile art. 294 C. proc. civ., aplicabile în cauză conform art. 316 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 119 C. proc. civ., dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională. în cauză, nici în faţa primei instanţe şi nici în apel, recurenta-pârâtă nu a formulat o cerere cu acest obiect, solicitarea sa fiind făcută pentru prima dată prin motivele de recurs.
Totodată, potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, iar potrivit dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ., recursul se judecă după regulile privind judecarea apelului, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul privind judecarea recursului.
Curtea a precizat, totodată, că în actuala reglementare, recursul este o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv, pe această cale putându-se realiza numai un control al legalităţii hotărârii atacate, recurenta-pârâtă neavând posibilitatea să valorifice în cadrul recursului, cereri noi, pe care nu le-a formulat în faţa instanţelor de fond în condiţiile art. 119 C. proc. civ. şi cu care aceste instanţe nu au fost învestite.
Prin urmare, în recurs nu pot fi formulate pretenţii care nu au fost supuse judecăţii primei instanţe, conform art. 316, cu referire la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Soluţia contrară ar constitui o încălcare gravă a principiilor disponibilităţii, al dreptului la apărare şi al dreptului la un proces echitabil statuat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Mai mult, privită strict ca motiv de apărare, susţinerea recurentei sub acest aspect nu poate fi apreciată ca fiind relevantă, întrucât în cauză, esenţială este constatarea erorii-obstacol în persoana unei părţi. Odată reţinută existenţa acestei cauze de nulitate absolută a convenţiei, faptul că, la rândul sau, pârâta s-ar fi aflat în eroare sau că asupra sa ar fi fost folosite mijloace dolosive, nu era de natură să determine o altă soluţie, ci îndreptăţea partea recurentă ca, la rândul său, să solicite nulitatea convenţiei, or, aşa cum s-a menţionat anterior, pârâta nu a înţeles să deducă judecăţii o astfel de cerere.
Curtea a precizat în acest sens că, în raport de prevederile înscrise în art. 954 şi art. 960 C. civ., atât eroarea asupra naturii actului juridic încheiat, cât şi dolul pot să coexiste în persoana ambilor contractanţi, însă textul de lege nu impune ca eventualele vicii ale consimţământului sau eroarea-obstacol să fie întrunite cumulativ în persoana tuturor cocontractanţilor. Pe de altă parte, Curtea a reţinut înseşi susţinerile recurentei din cererea de recurs, potrivit cărora ,reclamanta şi-a dorit întreţinere din toate punctele de vedere, dar ulterior a adoptat o poziţie ostilă relaţiilor noastre, prin denunţarea acestui contract, act care nu conţinea în scris înţelegerile noastre anterioare încheierii acestuia".
Referitor la solicitarea recurentei de a se constata că în cauză operează doar o nulitate parţială a contractului de rentă viageră, respectiv doar sub aspectul denumirii acestuia, Curtea a apreciat că nu poate fi primită aceasta susţinere, câtă vreme, în cauză, instanţele nu au analizat existenţa unei cauze de nulitate prin raportare la acest element component al contractului.
într-adevăr, nu denumirea convenţiei prezintă relevanţă pentru determinarea aspectelor legate de existenţa unei cauze de nulitate determinată de existenţa unei erori asupra naturii actului, ci natura contractului şi, implicit, obligaţiile asumate de părţi prin clauzele stipulate în înscrisul constatator şi verificarea existenţei sau nu a unei concordanţe perfecte între cuprinsul acestora şi scopul şi voinţa reală, internă a reclamantei, din momentul încheierii contractului.
Or, în înscrisul constatator al contractului încheiat, se stipulează în mod expres că obligaţia asumată de pârâtă este aceea de a plăti suma de 1.000.000 RON lunar, iar nu asumarea unei obligaţii de întreţinere în sensul celor anterior menţionate, fiind evident că, în speţă, clauzele contractuale inserate în contractul de rentă viageră erau definitorii pentru determinarea obiectului contractului şi a raporturilor juridice create în temeiul acestuia şi de care depindea, în ultimă instanţă stabilirea concretă a naturii şi întinderii obligaţiei pe care recurenta şi-a asumat-o şi respectiv a verificării conformităţii dintre aceste clauze şi voinţa internă a reclamantei la încheierea actului.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că nulitatea actului juridic civil reprezintă acea sancţiune care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, ea operând în cazul încălcării acestor norme. în plus, spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare. Aşa fiind, odată constatată existenţa unei cauze de nulitate absolută, actul juridic afectat de o astfel de nulitate este lipsit retroactiv de efecte.
Totodată, din verificarea cuprinsului cererilor formulate de recurentă, rezultă că anterior acestei faze procesuale, recurenta nu a înţeles să învestească instanţele de fond cu o cerere având acest obiect şi nici cu o cerere prin care să invoce, eventual, caracterul simulat al înscrisului încheiat în forma autentică, prin raportare la teza susţinută doar în această fază procesuală - a existenţei între părţi a unei angajament luat în formă nescrisă, faţă de reclamantă, în sensul întreţinerii acesteia cu hrană, medicamente, însoţire la medic, curăţenie, îmbunătăţiri aduse imobilului. Astfel, atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, recurenta a susţinut că a intenţionat şi a încheiat cu reclamanta un contract de raită viageră, iar nu un contract de întreţinere.
Or, în raport de aceste precizări, schimbarea poziţiei sale în faza procesuală a recursului nu poate fi apreciată decât ca reprezentând o cerere nouă, care nu poate fi dedusă judecaţii în acest cadru procesual, argumentele prezentate anterior fiind pe deplin valabile.
Pentru toate considerentele anterior expuse, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., Curtea a apreciat recursul ca nefondat şi a dispus respingerea acestuia.
Notă: A se vedea, cu privire la situaţii de nulitate absolută a contractului de rentă viageră, prevederile art. 2246 şi art. 2247 din Noul Cod Civil, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011):
„Art. 2246: Constituirea pe durata vieţii unui terţ deja decedat
Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieţii unui terţ, care era decedat în ziua încheierii contractului.
Art. 2247: Constituirea pe durata vieţii unei persoane afectate de o boală letală
Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentă pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată".
| ← Caz special de rezoluţiune determinat prin dispoziţiile art.... | Inducerea în eroare cu prilejul încheierii contractului.... → |
|---|
